Pe când Nicolae își prăjea peștele în tigaie, îl sună prietenul său Andrei, care lucra șofer la un faimos procuror din Chișinău.

- Frate, te rog, salvează-mă.

- Da ce s-a întâmplat?

- S-a îmbătat bossul.

- Bossul tău?

- Da, domnul procuror.

- Nu mai spune.

- Dacă-ți spun.

- S-a făcut praf.

- Praf?

- Da. E pulbere.

- Unde?

- La „Perla”.

- Nu-mi vine să cred. Pe bune?

- Da. Și încă mai bea.

- Dar de când bea?

- De ieri.

- Dar ce l-a apucat?

- S-o uitat la emisiunea aia de la Jurnal, unde s-a spart în figuri Veaceaslav Platon și după aia m-a sunat și m-a chemat la el, ca să-l duc la „Perla”, iar de atunci bea continuu și nu există nici un semn că s-ar putea opri din băut, iar eu trebuie să mă duc acasă, căci a fost ciomăgit Aurel.

- Aurel?

- Da.

- Și cine l-a bătut?

- Niște hahalere din cartier. E la spital. Fără cunoștință. Și eu vreau să mă duc ca să-l ajut cu ceva, dar nu pot, căci bossul tot vrea să bea și să bea. Vii tu să-l duci acasă?

- Vin, cum să nu vin, numai să-l previi că o să te înlocuiesc.

- Îl previn, fără doar și poate, că-l previn. Hai, bagă cărbuni, frate.

Înainte să-l zbârnâie Andrei, Nicolae puse la prăjit peștele. Nu se perpeli decât pe jumătate, dar Nicolae nu avea ce face și stinse focul. Lasă că o să-l prăjesc după ce mă întorc, își spuse el și ieși valvârtej în coridor, unde își trânti o giacă pe el și își băgă picioarele în cizmele lui cu fermoar. Fugi în stradă. Se urcă în mașina sa și goni nebunește spre restaurantul „Perla”, unde îl aștepta cu sufletul la gură prietenul său de-o viață.

Când sosi, începu să plouă și lăsă urme pe podeaua lucioasă a restaurantului, în care te puteai uita ca într-o oglindă. Andrei sări în picioare când îl văzu.

 Într-adevăr, procurorul era pulbere. Era așa de beat că nu-și dădu seama că Andrei plecă și în locul lui rămăsese Nicolae.  Pentru că  și lui Nicolae tot Andrei îi spunea, rugându-l să-i toarne vin în pahar. Ceea ce trebuia să facă Nicolae era să aștepte când procurorul se va face muci și să-l ducă acasă , dar procurorul continua să se țină tare pe poziții.

Orele treceau și lui i se făcu foame. O foame cumplită și își aminti de peștele pe care-l lăsă pe jumătate prăjit în tigaie și începu să înghită în sec.

Tot Andrei îl salvă. Acesta deschise ușa și se apropie de ei, când ajunse pe culmile disperării. Nu, Aurel nu păți nimic grav. Își revenise și putea să vorbească. Suferise doar o comoție și nimic altceva. Așa că Nicolae putea să plece liniștit acasă.

- O să-l duc eu pe boss acasă, îi spuse prietenul său și Nicolae plecă fericit, iar primul lucru pe care-l făcu atunci când ajunse acasă, fu să ia o bucată de pește din tigaie și s-o mănânce, așa crudă cum era.