Pentru că șeful îl mai trimise să ducă pizza la câțiva clienți acasă, tatăl Dianei nu știa când se va elibera, dar fata lui nu mai voia să rămână în casă.

- Atunci ieși în oraș și mă suni peste vreo oră, și o să ne întâlnim când voi termina de robotit, îi spuse tatăl și fiica lui se îmbrăcă în mare grabă.

Peste vreo oră se afla deja în fața Poștei centrale și se scociora în poșetă pentru a-și găsi mobilul, ca să-l sune pe tatăl ei. Celularul nu era în gentuța ei roșie, pe care i-o trimisese mama ei din Italia. Se scotoci prin buzunarele de la giacă și nu-l găsi nici acolo. Nu era nicăieri. Se vede că-l uitase acasă atunci când se zori să iasă mai repede în oraș, așa că nu avea cum să-l mai telefoneze pe tatăl ei, care ducea pizza la domiciliul clienților. Dacă i-ar fi știut numărul pe de rost, ar fi putut ruga pe cineva să-l telefoneze, dar nu-l știa și nu-l știa, pentru că îl telefona foarte rar. Deci nu-l putea telefona și nu putea să-i spună unde se află în aceste clipe și se gândi să se ducă la pizzeria unde lucra. Tatăl ei tocmai terminase de dus ultima pizza și plecase din pizzerie.

- Anul acesta nu se mai întoarce înapoi. Se va întoarce la anul, îi spuse o doamnă cu un șort roșu, dar telefonul lui nu i-l cunosc.

Diana nu mai credea că ar mai putea să mai dea de tatăl ei prin oraș și pur și simplu o luă hai-hui pe strada Eminescu, la vale. În parcul Catedralei însă, să vezi și să nu crezi, dădu nas în nas cu tatăl ei. Acesta ieșea din catedrală. Pentru prima dată îl vedea ieșind din catedrală.

Nu aveau brad acasă. De asta, și ieșise ea în oraș, ca să cumpere un brad.

Anul acesta însă brazi nu se mai vindeau chiar pe toate drumurile. Au bătut jumătate de oraș, până au ajuns în fața fostului cinematograf „Flacăra”, unde un om vindea brazi, de la care au cumpărat și ei unul.

Pe strada Ion Creangă, au trecut pe lângă cârciuma „Doi prieteni”.

- Am putea intra aici pentru o clipă aici? a întrebat-o tatăl.

- Haidem, tată, a fost de acord Diana.

Bradul l-au sprijinit pe peretele din fața Dianei și din spatele tatei. Tata a comandat o sticlă de vin pentru el și un suc și prăjituri pentru fata lui. Apoi mai comandă o sticlă de vin și pe urmă încă una.

La un moment dat, tatăl s-a făcut clei și a adormit cu fruntea pe masă. Diana voia să meargă acasă și nu-l putea trezi și nimeni nu voia să-l trezească, pentru că asta ar fi însemnat că ar fi trebuit și să-l ducă acasă.

Diana avea unsprezece ani și nu știa ce să facă.

- Eu nu pot să te ajut cu nimic, fetițo, îi spuse chelnerița. Aș putea doar să chem poliția, dar îngerașii o să-l închidă.

Totuși, un bărbat se lăsă înduplecat de lacrimile fetiței și îl  scoase pe tatăl adormit din cafenea, dar îl duse însă numai până în parcul „Alunelul”, unde îl lăsă pe o bancă, pe care tata căzu și adormi din nou. Bărbatul acela voia să se întoarcă la crâșmă.

Zbârnâi telefonul tatei. Aparatul micuț se afla în buzunarul său de la piept, iar el dormea culcat cu pieptul pe bancă. Sunetele erau lungi, de parcă ar fi sunat cineva de peste hotare. Poate, sună mama din Italia, se gândi fata și începu să plângă, pentru că nu o mai văzuse pe mama ei de când începuse pandemia.

Telefonul se opri din sunat și ea se uită la ceas și se îngrozi: se aflau deja în dricul amiezii, iar până la miezul nopții nu mai era chiar aș de mult timp. Fetița luă bradul în brațe și se așeză la picioarele tatei. Spera că acesta se va trezi din somn până va începe revelionul.