Republica Moldova e pe poziția în care trebuie să aleagă viitorul. Și trebuie să o facă nu pentru că are două tendințe clar afirmate de cele două curente ce marchează conducerea statului – Igor Dodon pro-rus și guvernul și majoritatea declarat pro-europeană – nu pentru că i-o cere Moscova – prin vocea lui Dmitri Rogozin și Vladimir Putin – și nu numai pentru că opțiunea spațiului de liber schimb extins și aprofundat cu UE e incompatibilă cu iluzoria și falimentara Uniune Euro-Asiatică, ci pentru că trebuie să facă opțiunea fundamentală la nivel de valori. Ce viață doresc să ducă cetățenii Republicii Moldova mai tineri sau mai maturi și experimentați: una bazată pe bine, securitate, prosperitate, alegere liberă și libertate de exprimare, democrație, sau alta bazată pe subordonare, ascultare oarbă, submisie, subordonare și suveranitate limitată de interesele Rusiei, eventual în noile constructe post- sovietice cu iz neo-imperial ale Moscovei.

Ca să fim foarte clari, iată ce ne arată cele două realități între care sunt puse să aleagă cetățenii Republicii Moldova. Iar termenul unei asemenea alegeri se apropie vertiginos, noiembrie 2018 fiind final de epocă a ambiguității constructive și modelului vițelului blând care suge de la două vaciȘ

Astfel, vorbim despre o lume definită de date sociologice între care cea mai ilustrativă ne-o oferă Centrul Levada. Astfel, de la sosirea la putere a lui Vladimir Putin (1999, acum 18 ani), mai specific de la preluarea Președinției Rusiei în 2001, atitudinea publicului față de Iosif Visarionovici Stalin s-a schimbat dramatic. Majoritatea rușilor considerau atunci că Stalin e un tiran și un criminal, ucigându-și propriul popor. Astăzi, în ianuarie 2017, 46% îl văd pe Stalin în culori pozitive, mai exact cu admirație (4%), cu respect (32%), și le place de el(10%), în timp ce la nivelul întregii Rusii are loc un proces de reabilitare a lui Stalin și ignorare sau chiar ascundere a crimelor din timpul Marii Terori 1937-1938. În același sondaj, indiferenții au crescut de la 12% în 2001 la 22% astăzi, în timp ce indecișii au crescut de la 6% la 10%. În plus, cei care-l resping, detestă sau condamnă pe Stalin au scăzut de la 39% în 2001 la doar 19% astăzi. 1% susțin că nu au auzit de Stalin.

La 80 de ani de la Marea Teroare stalinistă, potrivit studiului din Martie 2015 a Centrului Levada, (organizat și el cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial), numărul celor care justifică acțiunile lui Stalin de reprimare a populației cu scopul de a atinge un țel mai înalt aproape s-a dublat în numai 3 ani, din 2012, de la 25% la 45%. Iar reabilitarea vine concomitent cu blocarea studiului arhivelor despre perioada în cauză, fiind prelungit cu încă 30 de ani secretul și clasificarea arhivelor Ceka, NKVD și KGB, arhive preluate direct sub tutela lui Putin. Comparativ, arhivele românești se deschid complet la 50 de ani, cele britanice la 30 – 50 de ani, cele americane la 20-50 de ani.

Glorificarea lui Stalin este doar un indicator, concomitent cu acoperirea perspectivei victimelor sale și ale crimelor împotriva umanității și a propriului popor. Dar e un indicator relevant, chiar comparativ cu aprecierea lui Hitler, în Germania, de exemplu. Însă pe această dimensiune, a democrației și statului de drept, a independenței justiției, combaterii corupției și bunei guvernări, iată cum stau lucrurile în lumea Occidentală:

În Statele Unite, cetățenii care s-au prezentat la alegeri au votat pentru președintele Donald Trump. Departe de a fi un tiran sau un dictator, Trump este un personaj cu convingeri puternice, conservator și necunoscător al afacerilor internaționale, ba chiar a administrației americane. Din postura de politician anti-sistem, el a generat o serie de acțiuni conforme cu programul său electoral dau neconforme cu regulile democrației și angajamentele americane.

Rezultatul a fost proteste masive în stradă, presiune mediatică enormă, coaliția personalităților americane împotriva sa dar, dincolo de această semnalare publică a nemulțumirii pentru actele sale, acțiunea justiției care a blocat ordinele sale executive, a Congresului american – Parlamentul- care i-a limitat excesele și a pus sub control pornirile excesiv voluntare în deschiderea față de Rusia până la politica în zona Asia – Pacific, mergând până la funcționari, diplomați și ofițeri de intelligence, establishmentul american, Sistemul administrativ, care a informat și sancționat alunecările și încălcarea legii, mergând până la eliminarea șefului campaniei sale Paul Manafort - chiar în perioada electorală pentru relații nepotrivite și angajamente față de Rusia și, ulterior, a consilierului de securitate națională Michael Flynn, aflat în funcție - pentru aceeași vină și ascunderea acțiunilor și conținutului discuțiilor sale cu diplomați și oficiali ruși față de vicepreședinte și președinte. Concluzia este că SUA, ca o democrație matură și sofisticată și un stat serios ce se află, a găsit resortul și pârghiile pentru a limita și conține excesele și a elimina din administrație pe cei nepotriviți sau susceptibili să fie constrânși de actori terți în direcții nefavorabile Americii(cazul Rusiei).

Să mergem acum mai aproape, în România, acolo unde Guvernul noii majorități ce a câștigat alegerile în 11 decembrie a încercat să atașeze unei prevederi de rectificare a Codului Penal, prevăzută de Curtea Constituțională, un set de schimbări care avantajau tocmai pe liderii partidelor aflate la guvernare și alți vreo 60 de potentați ai regimului. Știind că ceea ce fac nu are susținerea publică, autorii au încercat să o facă netransparent și printr-o Ordonanță de Urgență, fiind stopați mai întâi de Președintele sosit în ședință de Guvern, trecând mai apoi actele noaptea, pe ascuns. Rezultatul a fost o presiune publică imposibil de oprit prin care societatea civilă a sancționat actul și modul de adaptare, iar presiunea a dus la reversarea procesului în 3 zile, cu o ordonanță de anulare, și cu căderea Ministrului Justiției care a inițiat, formal, documentul. Asta până în prezent. Dar lumea e încă în stradă.

Din nou, vorbim despre maturitatea unei democrații și un grad de sofisticare suficient de important încât nimeni nu poate să adopte acte după bunul plac, împotriva cetățenilor și a regulilor statului de drept sau ale democrației, respectiv nu-și poate emite acte de acoperire a unor acțiuni care au adus prejudicii statului și-l aduc în fața legii. Societatea civilă în stradă (75% din cei care au manifestat nu au votat) și instituțiile statului de drept au reușit să blocheze o asemenea alunecare, iar eforturile actuale se duc la nivel de imagine pentru a limita costurile și înfrângerea și pentru a relansa imagologic guvernarea actualei majorități.

Iată deci că vorbim despre o alegere fără rest. Fără alternativă. Pe baza valorilor fundamentale. Și această alegere cred că populația Republicii Moldova a făcut-o deja și o face zi de zi atunci când plasează ceea ce consideră a fi nepotrivit sub semnul blamului. Igor Dodon, hiperactiv și excesiv de voluntar, dincolo de lege, care vrea să ducă statul din stânga Prutului către profunzimile Siberiei și, din nou, în fostul Imperiu în reconstrucție, sau Vladimir Plahotniuc, oligarhul care “a caputat statul”, pe care publicul îl asociază cu corupția și controlul justiției, este sancționat cu susținere nerelevantă, sub marja de eroare a sondajelor, ca și partidul său. Cred că e o abordare matură care ar trebui să transmită mesaje clare actualilor reprezentanți ai puterii: mai întâi că Igor Dodon trebuie îndiguit precum a fost Trump, pe baza atribuțiilor Parlamentului, Guevernului și implicând Curtea Constituțională pentru a-l aduce în limitele mandatului său și al abordărilor statului pe care-l reprezintă; apoi e necesară reforma clasei politice și combaterea nediscriminatorie și non- selectivă a corupției, care trebuie purtată cu toate pânzele sus. Iar pentru Opoziție, absența susținerii reale pentru aceste partide subliniază neîncrederea publicului și lipsa de acțiune adecvată a politicienilor, absența unei oferte potrivite pentru public din cea a partidelor care s-au legitimat în stradă. Cu o șansă pentru Maia Sandu și PAS, care și ea se ofilește dacă nu apar acțiuni ferme, vizibile, credibile și serioase cât de curând.