Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie la 1 decembrie 2020, ca să parafrazez un celebru titlu de poezie romantică a lui Mihai Eminescu? Să poți valorifica cât mai bine și la timp toate lecțiile învățate în acest secol de la Tratatul de la Trianon, cel care a încheiat sistemul acordurilor de pace de la Versailles, care a consemnat granițele statelor naționale, inclusiv ale României, la prăbușirea imperiilor. Pe baza principiilor wilsoniene, devenite baza dreptului internațional al momentului, au fost trasate frontierele noilor state independente de imperiile care le-au ocupat părți și teritorii și s-au prăbușit în finalul Primului Război Mondial. Lecțiile învățate dintr-un secol de istorie a României se referă și la comportamentul internațional, și la lumea bazată pe reguli, și la multilateralism, și la sistemul de alianțe și parteneriate, și la nișele de dezvoltare pe care trebuie să le valorifice România de azi și de mâine.

Alianțe, loialitate, caracter. Lecțiile războaielor mondiale

Două războaie mondiale plus un Război Rece ne-au învățat multe despre modul în care trebuie să facem și să menținem alianțele, despre loialitatea față de aliați și parteneri, despre caracterul ce dă forța și credibilitatea unui actor internațional. Am mai învățat că singuri nu putem răzbi, deși pentru orice credibilitate a alianțelor contează și cât poți face tu însuți pentru aliați și parteneri. Deci primul responsabil în orice criză rămâne statul, care trebuie să se asigure că are toate instrumentele pentru a se apăra și a apăra securitatea cetățenilor săi și a teritoriului până la reacția aliată.

Am mai învățat că sistemul de alianțe nu se schimbă. Trebuie judecat drept, corect, și îmbrățișată o singură opțiune. Știu că în credința istorică românească intră și dictonul Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar sunt un dușman al afirmațiilor Lordului Palmerston potrivit cărora Marea Britanie nu avea decât interese perene, nu aliați și dușmani perpetui. Și am văzut că acest lucru nu e aplicabil României, și nici Marii Britanii de azi când adaptabilitatea în cele două războaie mondiale ne-a adus fie pe lista a înfrânților, fie a celor care au sărit dintr-o barcă în alta, cu tot oprobiul și nerecunoașterea meritelor în război. Cunosc vicisitudinile istoriei, știu că un stat mic trebuie să se adapteze și să supraviețuiască, știu că trestia se înclină sub vânt și nu se rupe, în schimb copacul vajnic care stă semeț și orgolios în mijlocul câmpului e rupt de furtună. Dar două războaie mondiale ne-au învățat și acest lucru, că trebuie să mizăm pe principii și valori în mai mare măsură decât pe tranzacționism, mercantilism și peșcheșuri către înaltele porți.

În egală măsură, Războiul Rece ne-a învățat că trebuie să respingem a priori ideea sferelor de influență și, mai nou, sfere de interese privilegiate, cum le numește astăzi Rusia. Tentația de a subordona lumea și de a o polariza este de prost augur și împinge către război. Iar aici atât multilateralismul ca expresie a suveranității egale a statelor este punctul determinat, ca și politicile inclusive, ce țin cont de opiniile tuturor actorilor, mari și mici, și nu impun statelor cu mai puțină putere soluțiile celor mari. În egală măsură, Marile TârguriBig Bargains, politica de putere – utilizarea forței în atingerea unor ținte politice precum și politica de Mare Putere – tranzacții și avantaje pe seama altora sunt de respins de plano. În plus, cel mai bun aliat al unui stat mic este dreptul internațional, de unde susținerea absolută a Lumii bazate pe reguli.

Tot la capitolul lecții învățate, am înțeles că nu trebuie să dăm vina pe alții până nu ne-am învățat noi propriile greșeli și nu ne-am creat mecanismele și instrumentele care obligă pe ceilalți să țină cont de noi. Știu, am traversat vremuri nefericite: Dictatul de la Viena, Pactul Ribentropp-Molotov, înțelegerea de la Yalta. Primele două au rupt România, dar Bucureștiul a ales alianța și a ajuns în miezul arbitrajului forțat al Germaniei naziste lui Hitler care a dat preeminență Ungariei Hortyste, așa cum Pactul Hitler-Stalin a rupt România, cum a rupt și Polonia în două și a ocupat-o, dispărând pentru a treia oară în istorie. Dar nu trebuie uitat că un Consiliul de Coroană a fost cel care a decis abandonarea fără luptă a Basarabiei, retrăgând administrația, trupele și parte din conducere și partide politice, pe baza realistă a lipsei capacității de a rezista. Acest lucru nu trebuie să se mai repete: nici corupția la furniturile pentru Armată, nici pregătirea ei precară, nici calitatea dubioasă a liderilor politici sau a comandanților militari nu trebuie să le mai tolerăm vreodată.

Apoi am avut înțelegerea de la Yalta, dar aplicată unui stat fără legături puternice la nivelul decidenților și fără o diplomație capabilă să ia decizii univoce, după ce „întorsese armele” nu către Antantă, cu acorduri stabile din timp cu Occidentul, ci cu Uniunea Sovietică și comunismul adus pe tancuri – și aici a fost vorba și despre loialitatea în alianțe, greșeala în alegerea lor respectiv incapacitatea de a contracara modul prost și defectuos de aplicare a acestor acorduri. E adevărat că Războiul Rece a consemnat o anumită independență a României în cadrul blocului socialist, o verticalitate contra represiunii armate în Cehoslovacia (dar după un moment rușinos în legătură cu evenimentele din Ungaria, 1956). Dar și evenimentele de curaj ale lui Decembrie 1989, care au atras atenția și aplauzele lumii, atunci când am revenit pe drumul pe care-l doreau bunicii noștri care-i așteptau pe americani pentru ca România să nu rămână la cheremul ocupantului sovietic și al rușilor.

Și cred că am învățat să facem tot ce putem face noi pentru a limita efectele reacțiilor internaționale și pentru a evita ca ceasurile negre ale istoriei să se repete. Să investim în Apărare și să creăm sisteme de alianțe puternice și perene, bazate pe principii și valori comune împărtășite. După 2% din PIB pentru Apărare, poate va fi nevoie de mai mult. Dar trebuie să investim 2%, sau măcar 1% pentru început și în Diplomație, pentru a beneficia de avantajele acestui instrument care trebuie să susțină și să suplinească acțiunea militară, acolo unde este posibil. Să investim în securitatea cetățenilor noștri, investind în instituții profesioniste care se ocupă de întreaga panoplie de riscuri și amenințări. Și să investim în Reziliență, la nivel național, cu toate componentele ei, inclusiv prin întărirea cooperării între stat și instituțiile statului cu societatea - organizații neguvernamentale, instrumentele societății civile și a companiilor private și, nu în ultimul rând, cu cetățeanul. Cu reconstrucția unui nou nivel de încredere între leadership/conducere politică și cetățeni.

Sistemul de alianțe și parteneriate strategice ale României

Sistemul de apărare și securitate al României se bazează astăzi pe triada Parteneriat Strategic cu Statele Unite - apartenența la NATO – apartenența la UE. Iar la capitolul nivelului de ambiție, acțiunile merg în sensul consolidării și aprofundării Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, creșterea capabilităților și a profilului României în cadrul NATO respectiv creșterea rolului României în cadrul UE. În acest sens, sunt foarte relevante pozițiile publice deținute de România la nivel internațional: Secretar General adjunct al NATO prin Mircea Geoană, Șeful Parchetului European, prin Laura Codruța Kovesi, șeful Agenției Satelitare Europene prin Sorin Ducaru etc.

Am mai avut în timp, și alte poziții relevante: poziția de asistent al Secretarului General al NATO, tot prin Sorin Ducaru, director adjunct apoi director interimar al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică -  la care aspirăm în continuare la viitorul mandat, prin Cornel Feruță – Președinte al Agenției Europene pentru Energie prin Răzvan Nicolescu, și aspirăm azi la postura de Secretar General al OSCE, prin Cristian Diaconescu. Nu trebuie uitată aspirația de a deveni membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU și instrumentarul aferent pozițiilor de ambasador al UE în terțe state, respectiv de funcționar internațional în funcții de conducere în cadrul ONU. Toate sunt instrumente ale diplomației multilaterale și elemente de sprijin în promovarea vizibilității României și participării la decizii și promovarea de interese comune ale instituțiilor din care facem parte.

De asemenea, România și-a construit un sistem de parteneriate strategice cu terțe state, pentru a-și sprijini relevanța, securitatea și apărarea, dar și dezvoltarea economică și cooperarea energetică sau relațiile academice și de cercetare sau interacțiunile directe între cetățeni. Și nu mă refer acum la cele europene, care au ajutat la integrarea României în UE și ajută astăzi la gestionarea problemelor diasporei românești din Europa. Ci la Parteneriatele Strategice cu Statele Unite și Marea Britanie – celebra Axă Washington-Londra-București, cum o numea cineva utilizând un termen mai degrabă negativ al istoriei și o formulă în care partenerul junior reclamă și afirmă, în primul rând, formula partenerială. Apoi e vorba despre parteneriatele strategice cu Polonia și Turcia, precum și trilaterala Polonia-România-Turcia, în flancul Estic al NATO. Dacă adăugăm parteneriatul din umbră cu Israelul – neformalizat și perspectiva neatinsă a unui parteneriat strategic cu Suedia și trilaterala Suedia-Polonia-România avem un sistem complet și coerent de parteneriate strategice (care includ tot Flancul Estic al NATO-UE).

Mai trebuie notat că avem în sistemul de parteneriate strategice un parteneriat strategic energetic cu Azerbaidjanul – decăzut și abandonat, în mare măsură, după ce a picat proiectul Nabuco și un parteneriat strategic economic cu Coreea de Sud, insuficient valorificat azi. Mai putem adăuga un parteneriat strategic ratat cu Japonia, din cauza unei lipse crase de abilități de a înțelege și valorifica oportunitățile strategice în detrimentul unei dispute politice interne care ne-a costat eșecul vizitei la București a fostului premier nipon, Shinzo Abe. Acest drum trebuie refăcut, chiar dacă el înseamnă să urcăm din nou Golgota. Nu trebuie să uităm și parteneriatul strategic pentru integrare europeană cu Republica Moldova și perspectiva necesară a unui parteneriat strategic extins și veritabil cu Ucraina.

Am putut vedea, de asemenea, o perioadă nefastă de evoluție a României în care s-a dovedit că la nivel intern nu am reușit să construim suficient de multe garanții pentru a evita deraierea drumului spre Occident și a alianțelor constante, a posturii României, de către un lider sau altul. Un fenomen care nu trebuie să se mai repete niciodată. Numărul de voturi ca argument suprem care să înfrângă reguli, angajamente și comportamentul democratic, partitocrația de toate culorile, populismul și cinismul mercantil ca mod de acțiune la nivel internațional, ca să nu mai vorbim despre corupție și influențarea ilegitimă a deciziei în politica externă, de securitate și apărare, trebuie respinse a priori.

Tot așa cum, la nivel intern, e nevoie de conservarea respectului față de regulile fundamentale și angajamentele principale față de principiile și valorile pe care le-am îmbrățișat. Supremația legii, egalitatea în fața legii, statul de drept, independența justiției, lupta anti-corupție - la limitele normale și decente, nu ca instrument politic sau de putere – sunt elemente perene care definesc astăzi comportamentul asumat de aliat și partener al României în cadrul liberal democrației, al valorilor care definesc și construiesc postura sa de membru al Occidentului.

Nișele de dezvoltare ale României

Firește că lecțiile învățate și bunele practici la un secol de la consfințirea frontierelor statului național român reclamă și identificarea nișelor unde România poate avea plus valoare în postura unui partener loial și de încredere, jucător de echipă cu valoare adăugată. Aici componenta militară de pilon în partea sudică a flancului Estic al NATO și UE este relevantă, ca și contribuția directă la misiunile externe, la distanță strategică, ale NATO.

În planul dezvoltării nișelor pentru dimensiunea economică și energetică, producția de gaze din Marea Neagră rămâne relevantă, ca și proiectul BRUA de transport a gazelor din Coridorul sudic European către depozitul de la Baumarten, Austria. Iar în ceea ce privește creativitatea, inovația și cercetarea fundamentală, trebuie să apărăm proiectul laserului de la Măgurele, proiectul ELI, nu numai sursă prestigioasă de premii Nobel și descoperiri teoretice deosebite, dar și plus valoare cu aplicabilitate practică și economică, odată atinse obiectivele stabilite ale diferitelor cercetări, ce pot consolida poziția României cu elemente unice și prioritare.

Putem adăuga dimensiunea nucleară civilă, acolo unde România înțelege, participă și are specialiști la nivelul a 95-98% din dezvoltarea cunoașterii mondiale asupra domeniului și unde Parteneriatul Strategic cu SUA, întărit recent, aduce proiecte noi: grupul 3 și 4 Cernavodă, refacerea grupului 1 și prelungirea duratei de viață, depozitul de deșeuri slab și mediu radioactive, participarea la cercetarea și construcția reactoarelor de a patra generație și centrul de pregătire și excelență de la Pitești, validat deja de către Agenția Europeană de Energie Atomică.

România are toate premisele și elementele necesare – personal, dotare, legea specială de scutire a impozitului pentru zona IT, Digitală, Cibernetică. Ea include proiectele de cercetare interne ale marilor giganți IT ai lumii desfășurate în filiale de la București, cât și programul de dezvoltare a economiei și administrației digitale a UE și elementele de apărare cibernetică și securitate cibernetică ce reclamă investiții constante. Mai trebuie adăugată și reconstruită industria farmaceutică și cercetarea în domeniul medicamentelor, având Antibiotice Iași ca un vârf de lance, dar și Institutul Cantacuzino preluat de către Ministerul Apărării, și centrul ONCOGEN, construit pe baza unui proiect european la Timișoara, care trebuie să se specializeze pe vaccinuri, antibiotice, anti-virale, medicamente de noua generație.

Nu trebuie să uităm aici marile probleme interne restante ale României, care trebuie soluționate, iar serviciile fundamentale trebuie restabilite, reformate și relansate. E vorba în primul rând despre sistemul de sănătate, despre care am văzut în ce situație se află chiar și cu ocazia actualei pandemii, cu spitale județene, municipale și locale cu pretenții dar fără capacitatea  și personalul capabil să ofere serviciile necesare populației la un nivel minimal, și eterna migrare spre aceleași spitale regionale universitare sau către capitală. Dar și un număr tot mai mare de discipline medicale unde soluția revine la plecarea pentru tratament în străinătate a celor care-și permit și un nivel rudimentar de servicii către marea masă a populației.

Nu în ultimul rând, putem să înregistrăm problemele majore ale sistemului de educație, din nou relevat astăzi de către pandemie și sistemul învățării la distanță, eventual de acasă. Acest sistem trebuie reformat din temelii în sensul identificării abilităților individuale ale copiilor de la cea mai fragedă vârstă și dezvoltarea acestor abilități ca și a nevoii minimale de educație în domeniile cheie - civic, financiar, informațional, juridic, care să-i consacre ca membri relevanți ai societății, identificând locul potrivit fiecăruia în societate în funcție de propriile dorințe, aspirații, capacități și abilități individuale. Nici un copil român nu mai poate fi lăsat în urmă, nici un om nu poate fi subutilizat sau neutilizat pe piața muncii de mâine.

Nu în ultimul rând, mai avem de lucrat suficient de mult pentru societatea de mâine pe principile inclusivității: trebuie să acceptăm diversitatea și abordările distincte îmbrățișate de către cetățenii români, cu înclinații de la progresism la conservatorism, și să asumăm că societatea românească are nevoie de toate aceste componente pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată. Și pentru asta toleranța, alături de inclusivitate și echilibru sunt caracteristicile ce trebuie să ajute la dezvoltatea societății românești în viitor.

Problema leadershipului și a elitelor politice. Încrederea meritată în cei care ne conduc

Am văzut că reziliența nu poate fi atinsă fără încrederea între cetățeni și elitele politice, între cei guvernați și guvernanți. Și aici nu e vorba despre legitimitatea democratică dată de modul constituțional de alegere a executivului, ci despre ceva mult mai profund. Despre calitatea guvernanților, despre meritocrație, despre capacitatea acestora de a guverna, despre știința și capacitatea individuală de a ocupa funcțiile de conducere publică și mai ales de a servi cetățeanului, alegător și contribuabil.

Și principala problemă – una mai largă, ce aparține tuturor democrațiilor în confruntarea cu evoluțiile tehnologice, în special cu social media – o reprezintă ruptura între leadershipul politic, elitele politice, conducerea politică a statului, și leadershipul profesional respectiv elitele profesionale și elitele naturale ale societății. Social media a adus în prim plan zona populară/populistă și pe cea extremistă, cu exprimări tari și radicale, cea care face like-uri și share-uri și este contrapusă elitei naturale și profesionale care “nu adună voturi”. Și, evident, nici nu contribuie la schemele de finanțare a partidelor politice și a liderilor politici individuali. Un sistem care a transformat politicianul și liderul politic, conducătorul și deținătorul unei funcții publice, în proprietarul funcției pe care o exploatează în folos propriu, nicidecum în servitorul societății și a concetățenilor săi din postura de lider.

Experiențele nefaste recente ne arată și căderea într-un sistem și o guvernare în care singura virtute pe care o putem remarca, oricât de amară ar fi o asemenea evocare, este victoria democrației absolute, în care oricine poate fi prim ministru, sau ministru de interne, ca să nu citez decât două exemple din guvernul de tristă amintire Dăncilă, acolo unde servilismul față de lider și loialitatea absolută și fără crâcnire erau de ajuns pentru ocuparea funcțiilor ministeriale. De la guvernul tuturor posibilităților am învățat că niciodată nu trebuie să mai tolerăm un guvern alcătuit din miniștri gata să semneze orice blăstămăție îi pune în față liderul de partid, și nici un partid nu trebuie să se mai plieze pe voința unică a unui lider, fără să conteste abuzurile, excesele și înclinațiile sale autoritariste sau excesul de poziție și conducerea din afara funcției publice, cu atribuții explicite, în fiecare domeniu în parte.

Tot astfel cum trebuie respinsă și partitocrația, și conducerea sau ocuparea funcțiilor cu ajutorul și exclusiv pe baza carnetului de partid. Elitele profesionale și cele naturale ale societății nu sunt admise și primite în partide pentru că ar amenința postura liderilor actuali care sunt doar politicieni fără meserie practicată. Nu-i vorba, nici elitele profesionale și naturale ale societății nu-și doresc și nu aspiră să fie încartiruiți în partide, în actualele partide care profesează o disciplină de partid ce reclamă să stea drepți în fața deciziilor necalificate ale numărului împotriva cunoașterii, experienței și expertizei pe un domeniu sau altul. Și aici e nevoie ca elitele politice - cele mai hulite, criticate și nepotrivite în conducerea unui stat - să refacă joncțiunea și să reconstruiască o relație corectă și de interdependență cu elitele profesionale și să poată fi recunoscute, să fie credibile pentru a obține sprijinul societății românești și respectul cetățenilor.

Nu-i vorba, putem trage critic cu ochiul și pe la CV-urile parlamentarilor de pe listele tuturor partidelor din actualele alegeri și să vedem cum este limitată opțiunea alegătorilor în a alege dintre oamenii propuși de partide. Vom găsi foarte multe cursuri făcute la universități private, unele fabrici de diplome care trebuiau închise demult, alte persoane cu studii universitare făcute la vârste înaintate și în momentul în care studenții tomnateci dețineau deja poziții publice. Un exercițiu critic și de selecție similar nu ar strica și deținătorilor funcțiilor publice actuali, aflați în diferitele funcții de conducere.

Așa cum este menționat și recunoscut și în programul electoral al Președintelui Klaus Iohannis și direct, de către premierul Ludovic Orban la lansarea acestui program, e necesară schimbarea de paradigmă și valorizarea meritocratică a rezervei de cadre. Spirala virtuoasă presupune ca partidele să vâneze, să invite, să recruteze și să cultive elitele profesionale și pe cele naturale ale societății, să intre în competiție pentru a atrage în propriul partid cele mai puternice și înalte spirite ale societății românești, în așa fel încât să dobândească și să mențină o susținere publică înaltă, dar mai ales să aibă o resursă de cadre cât mai bine așezată și recunoscută de către cetățeni și societate. Și aceasta e o restanță și o obligație a României, la un secol de la consemnarea frontierelor sale, pentru a evita lideri întâmplători, nepregătiți, fără merite sau nepotriviți în conducerea statului. Doar astfel putem consolida și apăra fruntariile, securitatea și postura României în lume în 2020.