O întreagă literatură și un val de tulburare majoră și de preocupare îndreptățită au marcat un număr de gesturi care anunțau Alianța militară și strategică Rusia – China – Iran. De la un exercițiu militar comun în Golful Persic și de la convergența contestării preeminenței americane asupra lumii, combinată cu nemulțumirea în legătură cu modul în care a acționat în arena internațională Donald Trump, a fost doar un pas până la a prezuma – și pe baza unui număr de date și acorduri concrete – că cele trei state vor avea o alianță globală, cu scopul direct de a îndigui America și Occidentul, de a propune un model autoritar de organizare internă și de a ocupa golurile lăsate de retragerea Americii lui Trump din diferite spații de relevanță strategică.

Un proiect teoretic, utopic, dar bază a analizei de risc maxim în eșafodajul de securitate american

Ei bine, analiza atentă și la zi arată că această idee lansată și cultivată de Iran – și având Teheranul în centrul întregii acțiuni – este nu numai un fals și o imposibilitate, dar chiar frizează, pe alocuri, ridicolul. Nici pe linia relației Rusia-China cooperarea militară și economică existentă nu a împins lucrurile spre o asemenea alianță, existând enorm de multe rivalități și divergențe, darămite când e vorba despre Iran.

Deși nu există date complete asupra substanței unor acorduri, din cauza lipsei de transparență, astăzi putem spune cu certitudine că orice asemenea drum a fost întârziat și amânat voit până după alegerea lui Joe Biden președinte, iar astăzi fiecare dintre actori speră într-o relație mai bună sau măcar mai predictibilă cu Washingtonul, abandonând formula unui bloc militaro-strategic care ar fi împins lumea spre confruntare globală. Și asta în beneficiul aceluiași Occident, care are instrumente noi pentru a gestiona globalizarea astăzi în cheie multilaterală și cu respect față de dreptul internațional și regulile consacrate, nicidecum prin anularea acestor reguli și introducerea în sistem a unei anarhii care amenința să fie contracarată de o alianță a diferitelor tipuri de modele autocratice.

Și nevoia acestor relații cu Statele Unite este făcută pe baze pur pragmatice. China speră să aibă un acord funcțional la nivel comercial cu noul locatar de la Casa Albă, deși analiștii vorbesc despre înclinația mai mare a lui Trump de a face pertractări avantajoase. La nivelul schimburilor comerciale, China are cele mai avantajoase volume tot cu SUA și Occidentul democratic, chiar cu Japonia, Coreea de Sud și Australia, în orice caz cu democrațiile și nu cu Rusia sau Iranul. În plus, în fiecare caz câștigă la balanța de plăți.

Rusia nu-și dorește să fie un partener junior al Chinei, iar generalii săi au suspiciuni asupra relației cu Beijingul mai ales prin revărsarea naturală a Chinei în Siberia și Extremul Orient rus. Iar Iranul nu prea contează în ecuația celor mari decât ca adăugire la un proiect de greutate strategică preexistentă și ca acces și trambulină globală către Golf și Orientul Mijlociu. Iar Iranul își supralicitează relevanța bazându-se în continuare pe primul loc ca rezerve de gaz ale lumii și locul 4 la petrol, o postură care ar putea păli în viitorii 10 ani odată cu schimbarea generației de produse energetice deja declanșată și în accelerare după pandemie, după proiectul economiei verzi europene și cel similar al lui Joe Biden.

Centralitatea iraniană a acordului tripartit din miezul gândirii politice la realitatea strategică a celor mari

Proiectul alianței Iran-Rusia-China își are originea în gândirea strategică iraniană, nicidecum nu e rezultatul unor discuții tripartite sau a unei înțelegeri între cei trei. Pivotarea către Est a Iranului este rezultatul ieșirii Statelor Unite din JCPOA, acordul nuclear, reintroducerea sancțiunilor pentru nerespectarea acordului nuclear, dar și pentru a aduce Teheranul la masă și a negocia alte două puncte majore, programul de rachete sofisticat dezvoltat de Teheran și care amenință regiunea și lumea și ingerința prin milițiile șiite în Golf și Orientul Mijlociu, subminând stabilitatea statelor producătoare de petrol și amenințând Israelul.

Iranul a găsit soluția, în ultimile luni, pentru această pivotare pe baza unor semnale coerente de sprijin împotriva înăspririi sancțiunilor, în mai anul curent, și refuzând prelungirea embargoului la arme, la 19 octombrie, în ambele cazuri Rusia și China sprijinind Teheranul. Totuși au făcut-o din rațiuni proprii, nicidecum pentru a contura perspectiva unei alianțe militare și strategice. Apoi Iranul negociază un acord pe 25 de ani cu China pe domeniile politic, economic și de Securitate, un acord care, speră el, va aduce sute de miliarde de dolari în economie, pe termen lung. În plus, tocmai a fost prelungit acordul cu Rusia pe încă 20 de ani, și aici fiind vorba despre vânzări de armament, transfer tehnologic și investiții, dar în limita resurselor financiare ale Iranului și a dorinței Rusiei de a livra armament de ultimă generație vecinului său sudic, un lucru față de care Moscova nu pare prea interesată.

Baza comună o constituie dorința de a combate “hegemonia și ostilitatea Americii” și a respinge sancțiunile care depășesc cel mai important nivel din ultimii 40 de ani. Pachetul comun de idei împărtășite vizează cu precădere respingerea politicilor intervenționiste ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu și eliminarea supremației dolarului în schimburile comerciale globale. Cele trei capitale mai sunt apropiate în idei în ceea ce privește politica coercitivă a SUA față de Iran, Rusia și China care e considerată inacceptabilă, dar chiar aceasta face greu de construit o asemenea relație prin constrângerile pe care le aduce: sancțiuni primare pentru persoane, companii și instituții care intră pe lista Trezoreriei americane și, ulterior, sancțiuni secundare pentru entitățile care fac afaceri cu cei sancționați, fapt care a făcut, de exemplu, ca ridicarea embargoului vânzărilor de arme să nu fi dus la o creștere bruscă de achiziții iraniene. Nici golul lăsat de SUA prin relativa retragere din terțe spații nu a fost imediat umplut de cei trei, din contra, pașii timizi s-au făcut cu precauție maximă.

În plus, idea creării unui model autoritarist care să devină o alternativă a eficienței Estului contra Occidentului liberal-democratic s-a dovedit și ea o utopie. Asta deoarece fiecare din cei 3 actori are propriul său model și tradiții diferite, fiecare cu realizări și probleme proprii. China are creșterea economică și dinamica fantastică, dar politicile sale au fost sancționate și sunt prost primite tot mai mult la nivel global ca invazive, inadecvate și constrângătoare; prestigiul a fost alterat de pandemie și responsabilitățile aferente, iar ideea virusului american lansat ca să spulbere China circulă în rețelele de război informațional ale celor trei state dar în veridicitatea susținerii nu crede nimeni.

Și dacă China păstrează cumva situația unui stat – două modele, cu regulile capitalismului pentru zona eficientă și destinată exportului, Rusia are propriile sale idei despre verticala puterii și autoritarismul democrației suverane controlate, dar chiar în acest an are loc o regândire și reașezare a acestui sistem, într-o formă încă nedecisă. Și asta nu acoperă ineficiența Rusiei contra coronavirusului, situația economică dezastruoasă, lipsa capacității de a gestiona crize interne și, mai nou, în spațiul post-sovietic sau aventurile militariste costisitoare și nu tocmai avantajoase. Cât despre Iran, e cel mai puțin indicat pentru modelul său teocratic și lipsa perspectivelor de a fi imitat.

Elemente de sprijin pentru proiectul iranian al alianței trilaterale a Iranului cu Rusia și China

Iranul se află în postura șoricelului care, alături de elefant pe punte, remarcă foarte candid: tropăim, tropăim! Într-adevăr, lansarea unui proiect de anvergură strategică globală care implică superputerea globală în ascensiune, China, și puterea regională Rusia, alături de un Iran mai degrabă prăbușit economic nu aduce încredere în perspectivele proiectului. La bază stă argumentul exercițiului comun de 4 zile din Oceanul Indian și Golful Oman în 2019 care ar sugera componenta militară și strategică a parteneriatului în trei pe care încearcă să o valideze Teheranul. Alături de acordul de cooperare pe 20 de ani cu Rusia, extins în iulie de către ministrul iranian de Externe, Javad, acordul China – Iran din 2016 ce prevede schimburi de 600 miliarde de dolari în 10 ani și perspectiva unui acord comprehensiv strategic pe 25 de ani rămâne doar o ambiție iraniană, la ultima vizită la Beijing ministrul de Externe revenind cu mâna goală, partea chineză rămânând să se mai gândească la conținut, oportunitate și text.

Altfel, desigur, și China, și Rusia au interese în Iran: între Iran și China e o adevărată efervescență a diplomației energetice, care vizează furnizarea de petrol și gaze către China, care ar suplini, în perspectiva iraniană, blocajele și controlul american față de statele din Golf. E adevărat că, sub politica maximei presiuni americane a lui Trump, vânzările de petrol ale Iranului sunt aproape de zero, iar dacă China și Rusia nu se sinchisesc de limitările americane, companiile din ambele țări fac cifre de afaceri mai interesante în SUA și Europa decât cu Iranul, motiv pentru care nu s-au grăbit să profite de oferta iraniană de astăzi.

Și în privința pieței armelor, Iranul are aceeași problemă. El încearcă să mizeze pe rolul său de deschizător de drumuri și game changer în Orient, dar SUA este principalul furnizor de arme pentru 13 din 19 state din Orientul Mijlociu, cu circa jumătate din piață, Europa urmând cu 20% și Rusia și China împreună cu aproape 20%. Există interes și pentru a susține această piață, dar diferența e mare, iar Iranul nu are resurse pentru a susține o schimbare de balanță, nici prestigiul pentru a determina în regiune și în Golf o creștere a vânzărilor din Rusia și China, chiar prin nevoia de a contracara rezultatul strategic al propriilor achiziții.

Pe de altă parte, e de înțeles efortul Iranului pe această dimensiune, mergând până la a realiza un concept de alianță militară și strategică trilaterală care ar asuma rolul și ar avea ambiția de a reconstrui lumea pentru propriile interese. Vânzările sale de petrol sunt insignifiante, practic zero. Noi sancțiuni vin parcă săptămânal din partea SUA, vizând sectorul petrolier, sectorul financiar, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, Banca Centrală a Iranului, companii petroliere, bănci, Ministerul petrolului din Iran, chiar și Ambasadorul Iranian din Bagdad, în timp ce sancțiunile secundare vizează persoane și companii ce fac afaceri cu Iranul încălcând sancțiunile. De altfel, UE nu a putut să găsească o schemă care să ocolească sancțiunile americane fără să expună companiile europene, în dorința de a menține JCPOA, acordul nuclear iranian.

În ciuda constrângerilor și pierderilor enorme, Iranul nu a vrut să vină la masa negocierilor, acolo unde îl aștepta Donald Trump, pentru a obține un acord mai bun. De aceea a perceput întreaga acțiune asertivă americană drept reflectarea unui obiectiv ascuns dar real al SUA, schimbarea de regim, prin susținerea dizidenței, organizarea ei și mai ales susținerea minorităților discriminate - baluci, kurzi, azeri și arabi. Iar costurile constrângerilor sunt majore: în anul fiscal ce se termină în martie 2021, Iranul are un declin de 6% în PIB, în linie cu căderea din 2019, primul an al aplicării sancțiunilor, cu 8,3% scădere față de o creștere de 12,3% în 2014, la revenirea pe piață. Moneda națională a ajuns la recorduri negative, 42.000 riali dolarul, cu o inflație de 30% în august și 34% în septembrie, în timp ce producția petrolieră e la 1,9 milioane de barili pe zi, jumătate față de acum 3 ani, cu doar 650.000 barili pe zi la export și 5 mld dolari în buget. În 2018, producția de petrol era la 3,8 miliarde de barili pe zi și exporturile la 2,3 miliarde

Trilaterala Iran-Rusia-China: un mit

Nu numai că nu există astăzi un acord militar și de securitate tripartit, iar cele bilaterale sunt mai degrabă secvențiale și reflectă interesele directe ale Chinei și Rusiei în Iran, dar chiar și elementele prezentate de Iran ca bază a susținerilor sale și a proiectelor strategice pentru dominația și redesenarea lumii au avut consecințe nefaste. Astfel, cooperarea militară iraniană cu Rusia și China prin exercițiile militare comune din 2019 au determinat o creștere a tensiunilor între SUA și Iran și între Iran și monarhiile arabe din Golf, dar și o creștere dramatică a percepției amenințării iraniene.

Reechilibrarea unei perspective a susținerii Iranului de către Rusia și China în regiunea pe unde trec între 30 și 50% din exporturile globale, prin strâmtoarea Hormuz, dar și atacurile inexplicabile cu drone maritime la adresa vaselor comericiale și atacul cu rachete la adresa depozitelor și rafinăriilor Aramco au determinat o nouă soluție globală și o alianță americano-arabă cu participarea partenerilor din NATO și a principalilor beneficiari de petrol, în operațiunea numită “Maritime Safety Belt” care a întărit prezența americană și dependența statelor din regiune de SUA.

În rest, strategia cu origini iraniene, vehiculată prin presa mondială și la nivelul diferiților analiști occidentali care au abordat subiectul, vizează “atingerea unui punct de cooperare strategică important în relațiile dintre cele trei state, cu respectul pentru interesele lor comune și cele individuale ale națiunilor pe baza respectării suveranității și a intereselor naționale ale celuilalt”, o contrapondere ideologică față de prezumatele ingerințe americane în afacerile celor trei. Și Rusia și China au interese strategice în adâncirea relațiilor și legăturilor cu Iranul. Rusia e interesată de prezența iraniană în Siria, iar China în creșterea exporturilor de petrol, sfidând sancțiunile americane, susține proiectul iranian.

La construcția credibilă a proiectului participă și mass media iraniană de stat, care promovează “noul triunghi al puterii maritime în regiune” și îl citează amplu și pe larg pe contra-amiralul Khanzadi, șeful forțelor navele, care susține rituos că “azi, era acțiunilor libere și necondiționate ale Americii în regiune s-a încheiat și, gradual, vor trebui să părăsească regiunea”. Aici ar fi obiectivul strategic iranian pentru care a montat nu numai ideea și strategia iraniano-centrică a Alianței militaro-strategică Rusia-China-Iran, ci a și promovat-o în nenumărate medii publice pentru a o impune și a o consacra, dincolo de acorduri, alianțe existente sau opțiuni și voința manifestă a celorlalți actori implicați nominal.

Totuși e de remarcat că nici Moscova, nici Beijingul, nu s-au grăbit să infirme aceste alegații lansate la nivel global, ba chiar au încurajat sau menținut public inclusiv aserțiunea potrivit căreia Rusia, China și Iranul profită de retragerea graduală a Statelor Unite de la conducerea și postura de prim plan în arena internațională. Și nu întâmplător, toate cele trei state au fost identificate de către comunitatea americană de intelligence că ar fi dorit implicarea în alegerile americane, au făcut-o dar au fost interceptați și contracarați(și expuși public), spre deosebire de ingerințele ruse din 2016 care au avut impact.

Chiar și o “căsătorie din interes” a Iranului cu Rusia și China rămâne o utopie

Relațiile dintre cele trei state sunt unele constante, îndeplinesc dimensiuni strategice, au componente militare, dar nu în format trilateral și, în nici un caz, la nivelul unei alianțe globale, nici cu obiectivele pe care le prezumă Iranul în prezentarea variantei lor de gestiune a afacerilor globale post-pandemie. În plus, chiar și pe această dimensiune, dosarele lor sunt complet divergente ca eficiență și acțiune: Iranul e în valul doi al pandemiei, cu costuri majore la nivelul populației, Rusia a intrat în valul doi cu nivele record de infectări și cu aceeași neimplicare a lui Putin și a administrației centrale, cu ocultarea costurilor și mai ales cu morgi improvizate și corpuri stivuite ca efect al impactului molimei, în timp ce China a fost focarul crizei și prima în impactul din valul întâi, iar azi susține că nu mai are cazuri aproape deloc.

Apoi nu e vorba despre relații noi între cei trei actori și a unei efervescențe actuale pe direcția întăririi relațiilor, pentru a prelua golul lăsat de SUA cum se spune în narațiunea strategică de sorginte iraniană. Încă din anul 1980, după Revoluția islamică, China a livrat arme Iranului și echipamente în războiul Iran-Irak, și a fost investitor pe termen lung la nivelul sectorului energetic Iranian și al infrastructurii. Azi, Iranul e avanpostul proiectului chinez OBOR- One Belt One Road Initiative în Asia de sud-est și e utilizată azi de China ca placă turnantă și spațiu de tranzit și acces în Orientul Mijlociu, urmând să investească(chiar în locul Rusiei, după o bătălie în licitații cu supărări mari la Kremlin) în sistemul de cale ferată și drumuri rapide al Iranului.

Pe de altă parte, Rusia nu se raportează direct la sancțiunile americane și nu are, deci, de pierdut prin angajarea Iranului, de la care încearcă să obțină avantaje strategice și comerciale. E adevărat că nu s-a văzut dorința de militarizare și transfer tehnologic de vârf – în limita propriilor capacități – către Iran, dar există cooperare importantă în domeniul petrolier și al gazelor, în aviație și domeniul militar.

Am putea prezuma o căsătorie din interes a Iranului cu Rusia și China separat, chiar cu rivalitățile manifestate de cele două în Asia Centrală și în Iran care subliniază dificultățile unei alianțe în trei, cu atât mai mult una militară și strategică cu ambiții atât de importante. Ar însemna, la nivelul capacității economice, în primul rând alinierea politicilor naționale ruse și iraniene la cele ale Chinei și împovărarea Beijingului cu tot pasivul pe care-l aduc și Teheranul, și Moscova, la nivel internațional. Și, mai ales, cu efectele coagulării celor trei actori în echilibrul de putere global. Pentru că trebuie asumat din start, că SUA, Europa, Occidentul liberal-democratic în întregimea lui, statele Golfului și cele din Asia Centrală vor vedea această mișcare ca fiind îndreptată împotriva lor și un asemenea gest ar întări postura Americii pe principiul identificării dușmanului comun.

În plus, nici Teheranul nu e atât de naiv pentru a nu realiza că opțiunea strategică, deplină și de durată către China îl poate impinge spre izolare mai mare decât propriul comportament la nivelul Orientului Mijlociu și statelor din Golf. Ambițiile pe termen lung ale Chinei exced nevoia unui sprijin pe termen scurt pentru a ușura sancțiunile sau a le ocoli și elimina. Accesul Chinei la porturile iraniene și eventualul control al trecerilor prin strâmtoarea Hormuz naște nervozitate la Washington și în Occident dincolo de programul nuclear iranian, în timp ce o posibilă Alianță militaro-strategică trilaterală Rusia-China-Iran are implicații de securitate semnificative pentru SUA și Israel. În plus, nici o anumită solidificare a amprentei chineze în Iran nu e neapărat în avantajul Teheranului, pe termen lung.