Rusia a intrat în coliziune concomitent atât cu Turcia, cât și cu Occidentul în privința conflictului din Nagorno Karabakh. Decontul acțiunii unilaterale din 9/10 noiembrie vine astăzi când Grupul de la Minsk al OSCE a cerut soluționarea deplină, definitivă și sustenabilă a conflictului sub egida sa, cu stabilirea statutului pentru Nagorno Karabakh, în timp ce Turcia și Azerbaidjanul au cerut Rusiei să respecte angajamentul său de a accepta formula mixtă de trupe pe teren, pe teritoriul recunoscut internațional al Azerbaidjanului, cu includerea trupelor turce în Nagorno-Karabakhul rămas sub controlul minorității armene din Azerbaidjan. La ambele solicitări Rusia a răspuns cu NU! Și își păzește cu încrâncenarea unei metropole în colonia sa exclusivitatea prezenței militare, a menținerii păcii și controlului în Nagorno Karabakh.

Turcia parte a procesului, dar partener junior al Rusiei, în periferie

Dacă înfruntarea geopolitică mai largă în Caucaz care a vizat controlul strategic a fost una ce cuprindea Rusia și Turcia, rezultatul este o victorie nescontată și directă a Rusiei, dar cu costuri importante în raport cu Turcia, Iran și Occidentul reprezentat de UE și SUA la nivelul influențelor regionale, al legitimității proceselor în cadrul OSCE și ONU, dar și la nivelul Grupului de la Minsk, responsabil de procesul de pace final.

Astfel, Rusia a preluat unilateral și imediat sarcina de amplasare a trupelor pentru separarea părților pe teren, cu componenta de menținere a păcii în exclusivitate, transformând Turcia într-un partener junior, subordonat, dependent – prin coridoarele controlate de Rusia se va face transferul prin Nakhchivan și Nagorno Karabakh către Azerbaidjan și Asia Centrală – și participant doar într-un centru de coordonare a monitorizării încetării focului, aflat pe teritoriul controlat de Azerbaidjan, nu în Nagorno Karabakhul armean.

Finalizarea “componentei de implementare” a acordului ruso-turc ce a dus la soluționarea conflictului, ca și a acordului ulterior de cooperare urmează a fi realizat, potrivit Ministrului rus al Apărării, Serghey Shoigu. El reprezintă un alt recurs la interpretarea creativă a Rusiei a acordului ruso-turc anterior Declarației comune din 9 noiembrie, totul pentru a lăsa Turcia fără participarea directă pe teren, o opțiune ce nemulțumește, în egală măsură, și Azerbaidjanul. Locația pentru centrul comun de monitorizare urmează a fi stabilită în acord cu partea azeră.

Rezoluția Parlamentului turc privind amplasarea trupelor în Nagorno Karabakh vorbește despre trupe de menținere a păcii și lasă la dispoziția președintelui Erdogan dimensiunea și natura misiunilor. În plus, mandatul ce rezultă din memorandumul ruso-turc pentru crearea centrului comun de monitorizare în Azerbaidjan prevede o durată de doar 1 an, față de cel de 5 ani al trupelor ruse. 

În ciuda acestui document, oficialii ruși au insistat asupra implicării Ankarei limitată doar la lucrul în centrul de monitorizare de pe teritoriul Azerbaidjanului – prezumând că Nagorno Karabakh nu ar fi tot teritoriu azer, de unde ambiguitatea creativă și interpretările ulterioare – și că trupele turce de menținere a păcii turce nu vor pătrunde în Nagorno Karabakh. Chiar președintele Vladimir Putin a afirmat, la 17 noiembrie, că centrul de monitorizare comun se va baza în cea mai mare parte pe utilizarea dronelor pentru a evalua situația de pe teren, din Nagorno Karabakh.

Deci câștigurile Turciei sunt doar parțiale: A câștigat influență în Caucazul de sud dar numai parțială și temporară, fără trupe pe teren, și numai controlat de către Rusia, care menține exclusivitatea trupelor de menținere a păcii. Modelul patrulelor mixte din Siria care stătea la baza gândirii turce nu a mai existat și asta a dat preeminență Rusiei chiar în detrimentul Azerbaidjanului, care se trezește cu trupe ruse pe teritoriul său național deși era singura țară din Caucaz(iar Nagorno Karabakh singurul conflict înghețat) fără trupe ruse. Altfel, Turcia a pus piciorul în celebra “vecinătate apropiată” a Rusiei așa cum Rusia s-a inserat în Siria, în spatele Turciei, debalansând relațiile prin prezența masivă a navelor ruse în Mediterana de Est și prin cleștele rus creat de prezența militară rusă și în Sudul Turciei.

Diferențe majore ruso-turce în Nagorno Karabakh și impunerea acordului Armeniei asupra prezenței turce

Aceeași mișcare realizată brusc și direct de către Rusia, încălcând angajamentele față de Turcia și Azerbaidjan – care a determinat semnarea declarației comune ce ține loc de acord de încetare a focului – face ca diferențe majore să apară între Rusia și Turcia. Diferențe ce se pot repercuta și în alte teatre de operațiuni unde cele două state funcționează, în primul rând în Siria și în Orientul Mijlociu, afectând postura Rusiei în aceste regiuni. 

Astfel, Ministrul rus al Apărării, Serghey Shoigu, a vorbit despre transportarea celor 2000 de militari și a echipamentului necesar, inclusiv vehicule blindate, pentru a circula între cele 23 de posturi de observare create de Rusia în Nagorno Karabakhul rămas sub controlul minorității armene de aici. Rusia domină două arii, una în nord, în regiunile Terterks, Agdan și Mardakert, și una în sud, la Stepanakert și Lachin. La Stepanakert e și Centrul de comandă control al trupelor de menținere a păcii ruse, un centru separat de Centrul comun de monitorizare ruso-turc al încetării focului, ce va fi amplasat pe teritoriul azer, potrivit memorandumului ruso-turc din 11 noiembrie.

E adevărat că Ministrul rus de Externe Serghey Lavrov a recunoscut situația existenței unor fricțiuni ruso-turce în terțe teatre de operațiuni, în Siria și mai ales Libia, dar susține că Rusia a acceptat faptul că “Turcia este un factor relevant, real și important în regiune”, de unde rolul rezervat în Nagorno Karabakh. În plus, Lavrov a subliniat că Turcia e partenerul Rusiei în multe regiuni, și a explicat acceptarea prezenței turce pe teren și pentru că Azerbaidjanul suveran are dreptul să-și aleagă partenerii politici externi așa cum are și Armenia suverană - o replică de liniștire a Turciei și un mesaj către Occidentul nemulțumit de soluția care transformă Nagorno Karabahul și Caucazul de Sud într-o afacere strict ruso-turcă.

Pe de altă parte, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Președintelui rus Vladimir Putin, a fost mai puțin nuanțat și diplomatic El a insistat că participarea Turciei cu trupe de menținere a păcii în Nagorno Karabakh este imposibilă fără acordul ambelor capitale, Erevan și Baku – fapt care certifică situația conflictului între Armenia și Azerbaidjan dar care, totodată, exclude apartenența Nagorno Karabakhului, controlat de minoritatea armeană, la statul azer – așa cum s-a întâmplat și în mesajele privind amplasarea centrului comun de monitorizare a încetării focului.

Peskov a declarat că "trebuie să înțelegem că militarii ruși vor fi trupele de menținere a păcii care sunt deja desfășurate în zona de contact dintre părți" și că "în același timp, cooperarea cu Turcia va fi făcută în cadrul centrului de monitorizare care va fi localizat în Azerbaidjan". Întrebat despre declarația Ankarei potrivit căreia trupele de menținere a păcii turce vor fi parte a misiunii din Nagorno Karabakh, purtătorul de cuvânt a recunoscut explicit "putem presupune că aici sunt diferențe de înțelegere" între Moscova și Ankara.

Solicitările UE și nemulțumirile lui Macron și ale SUA: blocajul legitimității internaționale și a planului de pace final

Nemulțumirile occidentale relative la soluția intepestivă rusă și la formula găsită au inclus deopotrivă reacții ale Franței, Statelor Unite și Uniunii Europene, ultima la nivelul Înaltului Reprezentant Josep Borrel. Astfel, costurile unilateralismului rus au început să apară și pe această dimensiune a lipsei de legitimitate și a misiunii de „pacificatori ruși”, și în ceea ce privește soluția intermediară și nevoia unui acord de pace între părți.

Franța a fost prima care a vorbit despre ambiguitățile acordului chiar la 17 noiembrie, acuzând și absența tuturor membrilor grupului de la Minsk – Franța și Statele Unite, în primul rând. Între ambiguitățile numite de către Ministrul de Externe, Jean-Yves Le Drian, se numără problema refugiaților, delimitarea încetării focului, prezența Turciei, revenirea luptătorilor străini și negocierile în legătură cu statutul final din Nagorno-Karabakh. Le Drian a negat pasivitatea Franței în conflict vorbind despre faptul că discuțiile legate de viitorul stat al Nagorno Karabakh au început deja între cei trei copreședinți ai Grupului de la Minsk.

Departamentul de Stat al SUA a susținut poziția Franței, insistând că Rusia trebuie să răspundă la un număr de întrebări și să clarifice aspectele legate de acord, "inclusiv despre rolul Turciei”. Secretarul de Stat Mike Pompeo, aflat în vizită de reasigurare a Georgiei în legătură cu prezența trupelor ruse la sudul său, a susținut la Tbilisi că încetarea focului este doar primul pas spre o soluție pașnică a conflictului și că discuțiile trebuie începute între părți sub auspiciile Grupului de la Minsk.

Și Înaltul Reprezentant Josep Borrel a declarat, în numele UE, că avem de a face doar cu primul pas care să ducă la soluționarea durabilă a conflictului lung din Nagorno Karabakh, și că după încetarea ostilităților vine un acord negociat, comprehensiv și durabil care include statutul Nagorno Karabakh. UE susține formatul internațional al OSCE Grupul de la Minsk, și va contribui la o soluționare eficace a conflictului, anunțând sprijinul necesar pentru stabilizare, reconstrucție post-conflict și măsuri de construcție a încrederii pe care le poate asuma organismul comunitar.

Parisul este preocupat, cu precădere, de posibila emergență a unui proces alternativ de pace pentru regiune, similar procesului “Astana” din Siria, care presupune discuțiile între Rusia, Turcia și Iran. “Nu se poate să avem de o parte un proces Minsk și de cealaltă un proces Astana(ambele incluzând Rusia). La un moment dat, Rusia va trebui să facă o alegere.”

Întâlnirea diplomaților din grupul de la Minsk la Moscova, la 18 noiembrie, nu a clarificat lucrurile, din contra, a marcat o accentuare a divergențelor când au fost clare abordările ruse și rolul de decor și finanțator rezervat Occidentului. Vorbind despre perspectiva reuniunii formatului grupului de la Minsk, Președintele azer Ilham Aliyev a ridicat vălul în legătură cu planul de pace insistând asupra faptului că Azerbaidjanul nu va negocia nici un statut special pentru Nagorno Karabakh și că regiunea controlată de armeni este teritoriu azer.

Trupe ruse staționate în Nagorno Karabakh. Retragerea condiționată de ambele părți?(varianta Transnistria)

Există și un set de elemente mai complexe în ceea ce privește formula consemnată în Declarația comună de la Moscova care a marcat încetarea focului și introducerea trupelor ruse de menținere a păcii pe teren, în Nagorno Karabakh. Aceasta vizează formula de perpetuare a conflictului nesoluționat și perspectiva menținerii trupelor ruse sine die pe teren. Această perspectivă e destinată să avantajeze doar Rusia în actuala situație.

Astfel, dacă pentru Moscova, Putin și Lavrov, Nagorno Karabakh-ul rămas sub control armean nu este teritoriu azer, sau dacă orice act în ceea ce privește orice acțiune în regiune presupune acordul deopotrivă al Armeniei și al Azerbaidjanului, situația poate degenera în timp în refondarea unui conflict înghețat tradițional din spațiul rus, acolo unde Rusia nu are interes să soluționeze vreodată conflictul – acest fapt ar însemna nevoia de retragere a trupelor ruse – și își dorește garanția de a rămâne pe perioadă nedeterminată pe teren, pe teritoriul azer. 

Astfel, acordul presupune că mandatul trupelor de menținere a păcii ruse e de 5 ani și că este reînnoibil cu acordul părților – Armenia și Azerbaidjan. Mandatul Turciei pentru intrarea pe teren a fost condiționat de către Moscova prin acordul Armeniei, deși vorbim, în continare, despre teritoriul recunoscut internațional al Azerbaidjanului. În plus, mandatul Turciei pentru prezența în grupul comun de monitorizare durează doar un an, prezența rămânând doar pe teritoriul Azerbaidajnului.

E de așteptat, deci, o formulă similară celor întâmplate în Abhazia, Osetia de sud, azi în Transnistria și Donbas: retragerea trupelor ruse nu va avea loc nici măcar la cererea statului suveran pe teritoriul căruia se află aceste trupe, atât timp cât nu sunt de acord dimpreună Armenia și Azerbaidjan. În plus, este oricând posibilă autoproclamarea unilaterală a Republicii Artsakh, care să fie sau nu recunoscută de către Rusia, și care să devină cuiul lui Pepelea în retragerea rusă de pe teren.

Adică este nevoie de acordul ambelor părți, Azerbaidjanul și Republica Artsakh, pentru încheierea misiunii așa-numițior pacificatori ruși, așa cum acordul de pace să devină “o afacere internă a Azerbaidjanului” între Baku și Stepanakert, cu Rusia unic mediator. Avem din nou pe teren replicat modelul Kozak al Transnistriei. Și fără UE și SUA prezente și cu o Turcie care va fi expulzată după un an de mandat. Azerbaidjanul s-a trezit cu trupe ruse care nu vor mai pleca niciodată de pe teritoriul său. 

Occidentul trimis să aducă bani de acasă, ONU și Grupul de la Minsk ajutor umanitar

Pentru a întregi imaginea generală a proiectului unilateral rus pentru Nagorno Karabakh, mai trebuie să trecem prin etajul în care Rusia spune ce rol rezervă organizațiilor internaționale, ONU, OSCE și Grupului de la Minsk, respectiv Occidentului în Nagorno Karabakh, din perspectiva sa. Astfel, Rusia a anunțat, prin intermediul Ministrului de Externe Serghey Lavrov, că la capitolul refugiați care trebuie să revină acasă, este vorba despre 135.000(numărul nu cuprinde, cu certitudine, azerii care trebuie să revină în districtele din jurul Karabakhului, refugiați în perioada primului război din 1988-1994, care sunt mult mai mulți). Este vorba strict despre refugiații din Nagorno Karabahul armean pentru care Rusia vorbește despre 90.000 de armeni și de azeri plecați în timpul celui de-al doilea război, din 27 septembrie-9 noiembrie 2020, estimați la 45.000, care să revină în zonele din jurul Karabahului armean.

Ministrul rus de Externe, Serghey Lavrov, a anunțat că se așteaptă ca membrii grupului de la Minsk să participe la soluționarea “problemlor umanitare” din Nagorno Karabakh. El susține că Rusia se așteaptă ca co-președinții grupului de la Minsk – Statele Unite și Franța – să participle la aranjarea infrastructurii civile, la stabilirea elementelor necesare pentru deblocarea schimburilor economice, transporturilor și comunicațiilor, în timp ce Rusia și-a asumat menținerea păcii și, alături de Turcia, monitorizarea încetării focului. Cât despre procesul politic, Lavrov susține că, desigur, Grupul de la Minsk se va ocupa, dar “ținând cont de acordurile de la 9 noiembrie”. Deci politica faptului împlinit, care limitează orice acțiune de soluționare definitivă a conflictului.

Aceeași abordare a fost îmbrățișată și de către președintele rus Vladimir Putin. El a susținut că Rusia așteaptă ca organizațiile internaționale să se alăture eforturilor umanitare în Karabakh. În ceea ce privește Crucea Roșie, directorul ei a fost deja chemat la Moscova, acordându-i-se rolul conducător. În plus, Putin s-a referit la un număr de organizații componente ale ONU, care să se alăture eforturilor Crucii Roșii: Înaltul Comisariat pentru Refugiați – citat și inclus în Declarația comună, Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor umanitare, Organizația Mondială a Sănătății, Programul Națiunilor Unite pentru Alimente, și Serviciul de Acțiune contre Minelor al ONU. Pe listă, Președintele rus a adăugat UNICEF pentru chestiunile legate de copii, UNESCO pentru prezervarea patrimoniului siturilor istorice și religioase, și UNDP pentru faza post-conflict.

În nici un moment al comunicării, Rusia nu s-a gândit la componenta de legitimitate și la nevoia unei soluții durabile, deci a implicării Uniunii Europene, SUA sau a Occidentului, în integritatea sa, cu excepția finanțării reconstrucției în Nagorno Karabakhul armean. Deși face rituos referire la procesul politic, Ministrul de Externe Lavrov introduce limitarea respectării acordurilor pe care le-a impus la 9 noiembrie, peste care planează foarte clar perspectiva nesoluționării vreodată a conflictului(evocată de Ilham Aliyev) și a menținerii sine die a situației sub controlul trupelor ruse, care pot să-l încălzească și să-l utilizeze oricând, așa cum a procedat deja cu nenumăratele conflicte înghețate de pe teritoriul fostei URSS.