Baba aceea din Etulia, care vede viitorul în ouă, cea care i-a prezis lui Dodon că va câștiga alegerile, a uitat să-i mai  spună un lucru, la fel de important, dacă nu și mai important, că ouăle alea ar trebui să le poarte mereu cu el; ouăle alea în care ea a prevăzut că Igor Nicolaevici va rămâne președinte și după 1 noiembrie; să le poarte mereu cu el în prezilele, dar mai ales în ziua alegerilor, oriunde s-ar duce și orice ar face, acestea să fie tot timpul cu el, dacă vrea ca previziunea ei să se împlinească. Nu contează în ce le-ar ține – în buzunare, în șapcă, în sân, în geantă, într-o pungă – important e să le ia peste tot cu el și atunci, cu siguranță, va triumfa la acest scrutin. Cu siguranță, fiindcă ouăle alea îi poartă noroc.

Unora le poartă noroc o scoică, altora, un nasture, cine știe cui, o gemă, dar lui Dodon ouăle, și nu oricare ouă, dar ouăle alea din Etulia. Ouăle babei Iulia. Cele zece ouă în care ea i-a ghicit viitorul.

De aia, ar trebui să se ducă urgent la sud după ouăle alea. Sau să trimită pe cineva, dacă nu poate el singur să meargă după ele.

Despre asta i-a spus președintelui o altă ghicitoare, o bătrână cu fața zbârcită și smochinită, și tot de la sud, din satul Valea Albă.

Tanti Aliona a străbătut jumătate de țară pentru a-i spune președintelui să nu se despartă nici pentru o clipă de ouăle alea până nu va obține al doilea mandat.

Președintele a ascultat-o cu mare atenție și l-a trimis imediat pe Vasile, consilierul său cu misiuni speciale, după ouăle babei Iulia din Etulia.

Vasile a găsit-o pe baba Iulia acasă, trebăluind prin curte.

- Păcatele mele, băiatul babei, dar nu mai am ouăle alea.

- Cum nu le ai?

- Le-am vândut, băiatul babei.

- Cui, babă Iulia?

- Nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc când.

- Când?

- Chiar înainte să apari dumneata. Of, dar cui nu-mi amintesc.

- Amintește-ți, babo, amintește-ți, pentru că de asta depinde soarta țării noastre. Soarta mea și soarta dumitale, bunicuțo.  Viitorul țării noastre se află acum în mâinile matale. Adică în ouăle alea, vorba lui Eugene Ionesco.

- Sărăcuța de mine. Dar cine o mai fi fiind și Ionesco acesta: vindea și el ouă?

- Uneori, mătușico. Ei, ți-ai amintit?

- N-ai văzut un motan negru în curte? Săndel, Săndel, unde ești?

- Toarce pe pragul de la ușă.

Bătrâna șontâcăi spre el și-l apucă în brațe.

- Ori de câte ori uit ceva, e destul să-l iau pe Săndel în brațe și îmi amintesc imediat. Mi-am amintit. Mi-am amintit și acum. Janei. Vecinei mele. Janei.

- Ce-i cu ea?

- Ei i le-am vândut.

- Mă conduci la ea?

- Cum să nu?! Chiar acum.

Cât ai zice pâs, baba Iulia îl conduse pe consilierul cu misiuni speciale de pe lângă președintele Dodon la baba Jana, care puse tigaia pe foc și tocmai se pregătea să spargă ouăle alea. Ouăle babei Iulia. Ouăle în care aceasta i-a citit viitorul lui Dodon. Ouăle victoriei.

- Nicidecum. Nici să nu te gândești. Stai. Pune oul înapoi în coș, răcni fioros consilierul președintelui și o strânse pe Jana în brațe. Jana era văduvă și nu o mai îmbrățișase nimeni demult. De aia, oftă ușurată. Oftă ușurat și Vasile, bucuros că Jana a pus oul înapoi în coș și nu l-a spart.

- Astea sunt ouăle tale, babă Iulia?

- Astea.

- Ouăle în care i-ai ghicit președintelui victoria la alegerile de pe 1 noiembrie?

- Da, astea.

- Eu le cumpăr pe toate.

- Dar ce voi mânca eu azi? se rățoi baba Jana.

- Eh, Jana, Jana, toți se gândesc la burta lor și nimeni la viitorul țării noastre.

- Babă Jana, ce pensie primești pe lună?

- 800 de lei.

- Ei bine, eu am să-ți dau pe ouăle astea 800 de lei.

- Nu le vând și gata. Mie mi-e foame. Eu vreau să mănânc acum ceva.

- Bine, bine, îți dau 5000 de lei pe ele.

- Așa de mult? o privi cu invidie baba Iulia pe baba Jana.  Dacă știam, nu ți le vindeam azi și luam eu tot bănetul acesta.

- Chiar și așa, nu le vând și gata.

- 8000 de lei, e bine?

- Cât ați spus? îl întrebă baba Iulia, cu mâna pâlnie la ureche.

- 8000 de lei.

- Cât?

- 8000 de lei.

- Jana, ai auzit? 8000 de lei îți dă tovarășul Vasile. Jumătate îmi dai mie.

- Dar eu ce am să mănânc acum?

- Am făcut eu un borș azi. Vino la mine și o să mănânci borș de-al meu. Le vinde, domn consilier. Le vinde. Cum să nu le vândă? Unde s-a mai auzit asta?

- Bine, le vând, dar cu o condiție.

- Care?

- Să mă mai îmbrățișezi odată.

Consilierul cu misiuni speciale o luă în brațe pe Jana și o strânse la piept.

- Bine, acum ouăle sunt ale matale, îi zise Jana și când se întoarse să-i dea ouăle, ia-le din gura motanului, dacă poți. Hrăpăreț, acesta înghiți ultimul ou și-i privi cu niște ochi nevinovați și flămânzi.

Furioase, baba Jana și baba Iulia se repeziră la motan, cu câteo bâtă în mână, dar motanul, țuști, fugi  printre picioarele lor, cu ouăle lui Dodon în burtă, de unde nu i le mai putea scoate nici dracu.

Fără oule astea nu mă pot întoarce la Chișinău, se gândi Vasile și se apucă cu mâinile de tâmple.  Acesta e un semn rău, înseamnă că președintele o să piardă, se posomorî consilierul.

Îi zbârnâi mobilul. Îl sună un alt consilier cu misiuni speciale. Unul Ilie, care mereu îi purta sâmbetele.

- Ai găsit ouăle? îl întrebă nervos acesta.

- Da, îl minți Vasile.

- Și în cât timp ajungi?

- Într-o oră?

- Da mai repede nu poți?

- Încerc.

- Încearcă. Președintele te roagă să vii cât mai repede poți cu ouăle alea. Cât mai repede.

- Bun. Încerc să vin cât de repede pot.

Vasile părăsi Etulia cu mâinile goale, cu dinții în soare și trist ca o zi de toamnă. Se apropia de Chișinău ca de spânzurătoare.  Fără ouăle alea mai bine era să nu se mai întoarcă. Mai bine era să-și tragă un glonț în tâmplă decât să dea ochii cu președintele. Brusc, pe la aeroport fața i se lumină și când intră în Chișinău, se năpusti într-un supermarket, de unde cumpără zece ouă, pe care, nu peste mult, i le înmână președintelui, zicându-i că astea sunt ouăle babei Iulia din Etulia.

Ouăle victoriei.