De mai bine de 10 zile, în Nagorno Karabakh - o regiunea muntoasă din Caucaz care aparține Azerbaidjanului dar era istoric locuită majoritar de armeni - a început războiul. Un război pe scară largă, cu obiective majore de distrugere totală a adversarului și recucerire a regiunii de către Azerbaidjan. Nu mai e vorba despre o ușoară scărmăneală sau ciocnire la frontiera armeano-azeră sau la linia de contact, așa cum au fost numeroase în ultimii ani. Până acum, Președintele rus Vladimir Putin chema la picior pe cei doi președinți, azer și armean, la Moscova sau la Yalta, și calma situația. Azi nici un apel de la Putin și autoritățile ruse și nici o declarație a grupului mediatorilor de la Minsk care, sub egida OSCE, tot negociază încheierea conflictului de 26 de ani, nu mai are nici un efect. Lumea parcă a amuțit iar Putin a eșuat în a controla spațiul post-sovietic, lăsând armele, violența și agresivitatea să decidă.

Învățămintele războaielor lungi și a păcii neterminate. Să nu te încrezi într-un conflict înghețat

Conflictul din Nagorno-Karabakh are toate caracteristicile unui război lung. Adică un război de durată, de uzură, fără soluție aparentă, în care părțile se anulează reciproc iar, în plus, formatul de menținere a păcii lipsește cu desăvârșire. Mecanismul Minsk cu Franța, SUA și Rusia mediatori, în context OSCE, este incapabil să ofere soluții novatoare pe care nici măcar nu le caută. În plus, varianta alternativă a formatelor, în care Rusia lui Putin aduce președinții azer și armean la discuții, nu mai funcționează după schimbarea revoluționară din 2018, de la Erevan, atunci când Nikol Pashinyan a preluat puterea. Tendințele sale pro-europene și părăsirea siajului ascultării Armeniei față de Rusia, ba chiar arestarea fostului președinte prorus Robert Kocharyan și distrugerea marilor afaceri ale Rusiei a îndepărtat și mai mult cele două capitale, de unde o anumită ignorare și răceală care a fost citită la Baku drept cale liberă pentru ambițiile recâștigării controlului asupra teritoriului său, recunoscut internațional.

Acestă pace neterminată a determinat răbufnirea periodică a unor confruntări de scrută durată și de intensitate redusă, de obicei la linia de contact din Nagorno Karabakh, între Azerbaidjan și regiunea ocupată de armeni ca zonă tampon, pe cele 7 districte azere de unde au fost alungați peste 600.000 de azeri, sau direct cu Nagorno Karabakh, autointitulată Republica Artsakh, nerecunoscută nici măcar de Armenia vecină, formal. Ca și în alte locuri, avem de a face cu răzbunarea afacerilor neterminate și cu proastele apucături din pretinsele conflicte înghețate ale Regiunii Extinse a Mării Negre, care se încălzesc periodic și pot răbufni în războaie în toată regula.

Spre deosebire de regiunea Transnistria – raioanele de răsărit ale Republicii Moldova - de Abhazia, Osetia de Sud – ultimele regiuni ale Georgiei – sau Crimeea însăși, în Ucraina, Rusia nu are trupe în Nagorno Karabakh. Are doar ascendente: relațiile economice și comerciale, vecinătatea directă cu Azerbaidjanul, vânzările de arme către ambele părți – mai ieftin și chiar gratuit sau contra avantaje economice și bucăți ale economiei în Armenia, la prețurile pieței în Azerbaidjan. E aliată cu Armenia în OTSC – Tratatul Securității Colective din spațiul post-sovietic. În plus a exercitat tot timpul o influența majoră auto-asumată în spațiul post-sovietic.

Buget militar azer cât bugetul total al Armeniei

Raportul de forțe avantajează net Azerbaidjanul. Resursele de petrol și gaze și conductele către Europa prin Turcia au determinat o rupere majoră a echilibrului. Dacă până astăzi și cei trei mediatori din procesul Minsk – Franța, SUA și Rusia – și vecinii puteri regionale – Iranul și Turcia – erau primii care interveneau pentru a calma hârâielile de la frontieră, astăzi lucrurile nu mai arată așa. Nu mai e vorba despre poziționări în perspectiva negocierilor viitoare sau despre mici câștiguri de frontieră pentru a clama victorii utilizabile în campaniile electorale interne, și deja Turcia susține Baku și pe Ilham Aliev în recâștigarea teritoriului pe care-l deține legal.

Și la Baku se manifestă, de câțiva ani, saturație, frustrare, dar și o acumulare majoră de forțe și capabilități. Bugetele Azerbaidjanului la capitolul înzestrarea armatei sunt mai mari decât întregul buget al Armeniei. În plus, a achiziționat capabilități militare unice, pe care nu le deține nici Rusia: principalul furnizor a fost Israelul dar și Coreea de Sud și alte state au livrat drone de atac, elicoptere, sisteme de rachete, elemente de apărare anti-aeriană și anti-rachetă. Rezultatul a fost atingerea unui nivel critic, un test în vară chiar la frontiera comună armeano-azeră – la 300 km de linia de contact din Nagorno-Karabakh – și astăzi o operațiune în forță pe toată linia de contact pentru recâștigarea teritoriului recunoscut oficial și a dreptului validat în nenumărate Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU.

Există un gen de ambiguitate și un număr de aparențe care definesc astăzi conflictul. Nu se știe niciodată cine a început, cine a provocat, nu se cunosc numărul real de morți și răniți – fiecare parte supralicitează propriile victorii și minimalizează propriile pierderi. Pe de altă parte, Armenia păstrează aparența neparticipării la conflict, cât timp nu a fost atacată direct intenționat și prezintă conflictul ca derulându-se între republica autoproclamată Artsakh – cum este numit tradițional Nagorno Karabakh-ul în Armenia – și Azerbaidjan. De partea cealaltă, pentru Azerbaidjan există doar ocupantul armean al teritoriilor sale, deci conflictul direct este cu Armenia, însă președintele Ilham Aliev știe că, pentru a păstra neintervenția Rusiei cât mai mult timp, nu trebuie să atace direct teritoriul Armeniei recunoscut internațional, dar în rest să vorbească despre acțiuni pe propriul teritoriu.

Nici situația de pe teren nu arată foarte bine pentru Armenia și intermediarul său din Nagorno Karabakh. Bombardamentele din noaptea de marți spre miercuri asupra capitalei regionale Stepanakert au fost din oră în oră, cu alarme și tiruri puternice, tocmai pentru a înfiora populația și a determina evacuarea ei, dar și pentru a transmite mesajul că e o acțiune serioasă și că Azerbaidjanul nu se va opri. Arayik Harutyunyan, președintele-comandant din Artsakh, a fost grav rănit/sau e mort într-un buncăr, după un bombardament al azerilor – cert e că nu a mai apărut public și nu a mai reușit să mențină dialogul și mesajele publice în numele Nagorno-Karabakh, creând un hiatus și obligând Armenia să preia mesajele.

Armata armeană a Nagorno-Karabakhului a anunțat retragerea din numeroase poziții pe linia de contact pe care nu o poate acoperi, pentru a crea situații avantajoase ulterioare, se spune în comunicate. În plus, premierul armean Nikol Pashinyan a anunțat că e pregătit de pace și de concesii dacă le face și partea azeră, un semn consistent de slăbiciune. În schimb, atacul pe întreg frontul nu acoperă realitățile unei zone muntoase, accidentate în multe locuri, pe care trupele azere trebuie să o cucerească cu piciorul, pas cu pas, în timp. Nu e vorba nicidecum de un blitzkrieg, ci de o campanie de durată, în prag de iarnă.

Turcia și zgândărirea Ursului în Caucaz

Inovația actualei secvențe a confruntărilor, ajunse în cea de a 11-a zi, o reprezintă acuzațiile reciproce de import de luptători în confruntarea din Nagorno Karabakh. Chiar înainte de ibucnirea luptelor, duminică 27 septembrie, Azerbaidjanul acuzase în repetate rânduri importul de armeni din Siria și Liban și relocarea lor în Nagorno-Karabakh, pentru schimbarea raportului etnic – deja alterat sensibil în defavoarea azerilor - împreună cu luptători kurzi din PKK și din anturajul lui Jalal Talabani, aduși să pregătească milițiile și armata din regiune.

În contrapartidă, Armenia a acuzat importul de luptători sirieni din Armata Siriană Liberă, respective divizia Hamza, 1200 de luptători dintre care 70-80 aduși din Libia iar restul din Siria, în favoarea armatei azere. Fiecare parte a negat acuzațiile, chiar dacă Observatorul Sirian pentru drepturile Omului, un ONG britanic specializat pe situația din Siria, a consemnat deja 37 de morți din rândul sirienilor turkmeni care au fost aduși în Siria și înmormântați după uciderea lor în luptele din Nagorno Karabakh.

Marea necunoscută o reprezintă Turcia. Aici lucrurile sunt amestecate: pe de o parte Turcia lui Erdogan susține recucerirea teritoriului azer din Nagorno Karabakh și din împrejurimi de către Baku. E un semnal de forță. Pe de altă parte, presupusele sale implicări sunt discutabile: Turcia susține indiscutabil Azerbaidjanul, a afirmat-o formal, chiar după ce președintele Aliev a cerut ultimativ retragerea armatei armene din Nagorno Karabakh și din teritoriile aparținând Azerbaidjanului, iar Iranul a avertizat părțile să nu antreneze vecinul sudic în conflict, după ce un număr de lovituri ratate au trecut granița la sud, acolo unde trăiesc azerii iranieni.

Turcia nu se implică, formal, în conflict. A negat și ajutorul dat prin luptătorii străini. Doborârea unui avion(două?) Suhoi armean puse pe seama unui aparat turc s-a dovedit fake news, armata turcă neintrând în conflict. Nu înseamnă că nu e pregătită să o facă dacă lângă Armenia s-ar lansa în conflict și Rusia. Președintele armean a transmis cetățenilor săi faptul că Rusia se va implica atunci când va fi nevoie, după două discuții telefonice cu Vladimir Putin.

Rivalități ruso-turce împinse spre teste extreme de răbdare și abținere la Kremlin

Turcia se află la cea de a treia confruntare majoră cu Rusia, după Siria și Libia. În cele două, Turcia pare să fi dominat confruntarea surdă a celor doi pretinși parteneri, altfel membri ai formatului Astana alături de Iran. Însă confruntările au fost constante nu numai între trupele susținute de părți pe teren, ci chiar între soldații turci și ruși, cu victime, morți și răniți. Acum Nagorno Karabakh este un alt spațiu de confruntare în care Turcia zgândără ursul. Fără a se implica direct, prin sprijinul politic acordat și prin amenințarea credibilă cu propria intervenție, Turcia se implică într-un conflict în spațiul post-sovietic în Caucaz.

Motivația ar fi multiplă. E și chestiunea rivalității și marcării teritoriului, dar și dorința de a intra într-un nou format de negociere a situației din regiune. Turcia dorește să fie băgată în seamă, așa cum a făcut-o deja în Siria și în Libia. Și nu mai poate fi ocolită nici în Caucaz. Acest loc la masă devine ținta strategică a Turciei pe care o atinge cu consecvență prin criticile aduse formatului current de negociere, Formatul Minsk, care nu a făcut nimic. E și o lovitură data Franței, susținătoarea Armeniei, ca efect al găzduirii unei importante diaspore armene. E lovit și OSCE-ul, formal cadrul în care s-a dezvoltat formatul discuțiilor de pace în regiune, dar e și un atac direct la Rusia, care nu poate gestiona singură situația.

Turcia se afirmă astfel ca un partener indispensabil și în Caucaz, pentru negocierea păcii și a războiului. S-a impus și își dorește și recunoașterea aferentă. În plus, postura sa e cea care complică și situația Rusiei: dacă vrea ieșirea la mările calde, prin strâmtori, e obligată să trateze cu deferență Turcia. În plus, Ankara a schimbat în mod substanțial dependențele sale energetice, cumpărând cu 28% mai puțin gaz de la Gazprom și cu 22% mai mult de la azeri, de la Socar sau de la consorțiul internațional ce explorează în Caspică.

Acest fapt întărește dependența de Baku și îi eliberează mâinile și reduce dependența de Rusia, care se trezește în cea mai complicată perioadă și cu un client care diminuează cererea, după problemele pe care le are deja cu europenii, afectându-i economia. Strategic, Rusia este ea însăși încorsetată, și nu găsește soluții pentru reluarea controlului în Caucaz.

De ce nu intervine Rusia? Încremenirea în proiect, interes sau epuizarea resurselor

Marea întrebare care anima întregul spațiu post-sovietic, statele CSI și vecinii Rusuei este de ce nu intervine Putin în Caucaz? Formal, CSTO are și prevederi de tip articol 5 NATO care ar presupune intervenția trupelor comune. Dar acest lucru nu are loc tocmai pentru că trupele ruse nu intervin. Chiar și explicațiile existente ridică suspiciuni majore și semne de întrebare dacă Rusia mai poate, dacă Putin mai vrea, dacă Kremlinul mai are cu ce să facă ordine în regiune și să-și asume multipolarismul clamat și dorit, sfera de influență și interese privilegiate sau dacă a abandonat sau nu mai are cum acoperi această situație. Explicații sunt multiple.

Mai întâi, Rusia nu are trupe în Nagorno Karabakh, spre deosebire de ceelalte zone cu conflicte înghețate. Are o bază la Erevan și una la Gyumri, lângă frontiera cu Turcia. Dar trupele ruse nu mai sunt atât de iubite în Armenia după un număr de incidente între care cel mai grav cel al unui militar rus care a împușcat o întreagă familie inclusiv un copil nou născut pentru că plângea și făcea gălăgie. Acum apetitul pentru prezența rusă ar putea fi regăsit, doar că trupele ruse din Armenia nu intervin, au altă menire și armele moderne au fost vândute de Moscova mai degrabă către azeri.

Apoi nu trebuie uitate crizele multiple și nesfârșite ale lui Putin. El are pe masa mult prea multe dosare, care încep cu lipsa de încredere la adresa sa, cu recrudescența crizei pandemiei de coronavirus, după ce abia calmase lucrurile, manifestațiile populare din Habarovsk și extremul Orient Rus devenite manifestații împotriva sa, otrăvirea lui Navalnîi și perspectiva abandonării Nord Stream 2, oricum blocat de perspectiva sancțiunilor americane și de retragerea firmelor europene de la ultimii 100 km de construit, criza din Belarus și pierderea sprijinului public după susținerea lui Lukashenko, care nu dă semne că vrea să modifice în mod real Constituția și să împartă, apoi să cedeze puterea. Peste toate rusia e înămolită și blogată în conflictele de lungă durată din Siria și Libia care scurg resurse, apoi criza prețului petrolului și gazelor respectiv criza economică și recesiunea care a cuprins Rusia.

Pe de altă parte, pe lângă impotență și lipsă de capacități sau preocupări, pare să existe și o lipsă de interes, dacă nu chiar un interes tacit, nedeclarat, ca lucrurile să curgă astfel. Nemulțumirea pentru revoluția din stradă a lui Pashinyan și modul în care a preluat puterea persistă. Ca și nemulțumirea profundă pentru mătrășirea apropiaților proruși din Armenia. Arestarea președintelui Kocharyan, ca și arestarea șeful militar al CSTO pentru implicări în represiunile sângeroase din Armenia, acum 14 ani, nu au fost de bun augur. Iar Rusia pare să fi vrut să dea și o lecție la Erevan, cu acest prilej.

Interesul Kremlinului: pedepsirea Erevanului și avantaje ulterioare în soluționarea conflictului

Alți observator vorbesc, pe lângă lipsa de instrumente, chiar de instrumentarul depășit al Rusiei. Moscova a mizat întotdeauna pe componentele militare, de operațiuni speciale și dependența energetică pentru a-și realiza politicile și a controla sau a repune pe roate relațiile din spațiul post-sovietic. Or Azerbadiajnul nu mai are baze militare ruse, a expulzat radarul din țară, are propriile resurse energetice cu care chiar e în competiție și a scos Rusia de pe multiple piețe. Instrumentul militar lipsește din Nagorno Karabakh și nu există posibilități de a-l instala astăzi, cu riscul prinderii între focuri și al alienării azerilor, ca să nu mai spunem despre riscul major al escaladării conflictului prin intrarea Turciei în război.

Mai grav, există posibilități majore ca să se vadă unele din multele probleme ale forțelor armate ruse însele, pe teren. Și cum nici instrumentul energiei, nici cel militar, nu par să aibă efecte azi, cel al operațiunilor speciale are și el probleme – cu numeroase operațiuni la limită, ratate, expuse public, vezi ce s-a întâmplat cu cazul Skripal, cu atacul cibernetic la agenția internațională antidrog, la Organizația de combatere a armelor chimice și în cazul Navalnîi. În plus, cât timp se mențin luptele în limitele regiunii ocupate de armeni din Azerbaidjan iar părțile nu se pot ataca în capacitățile strategice – conducta de petrol și gaze BTC/BTE a azerilor respectiv centrala atomoelectrică a armenilor de la Medsamor - lucrurile sunt acceptabile pentru Moscova.

De altfel, și Moscova estimează că partea azeră va desfășura trupele, va ocupa o parte a teritoriului dar va trebui să se oprească. Președintele Ilham Aliev a ridicat mult așteptările, vorbind despre recucerirea teritorială. Ba chiar a arestat, zice-se, pe șeful Armatei pentru spionaj în favoarea Rusiei, inclusiv transmiterea pozițiilor și atacurile ulterioare clare ale Armeniei exact pe aceste poziții. Cuceririle teritoriale sunt dificile, campania e de durată, Azerbaidjanul își crează poziții de forță pentru negociere, dar nu vor putea ajunge, prea repede la câștigul teritorial complet. Și oricum acesta ar fi instabil.

Joaca lui Putin cu focul: riscuri majore asumate de Kremlin în Nagorno Karabakh

Ca și în cazul actual, ultimii 26 de ani au creat pentru Armenia - care a câștigat pe teren, militar, Nagorno Karabakhul și 7 districte azee pe post de zonă tampon - o situația ambiguă. Nu a putut asuma aceste cuceriri și să le înglobeze în propriul teritoriu, a epurat etnic majoritatea azerilor, dar dreptul internațional nu i-a consfințit niciodată recunoașterea cuceririlor teritoriale, de unde nevoia de a crea Republica Artsakh. Tot așa, nici azerii nu vor putea încheia războiul definitiv fără accord de pae consimțit și mai ales fără întreg teritoriul. În plus, intrarea în zonele populate de armeni riscă să ducă la masacre și epurări, ca să nu mai vorbim de rezistență și subversiune, de unde, din nou, nevoia unei soluții acceptate de ambele părți. Orice variantă de tip masacrul de la aeroportul din Khojaly, făcut de data asta e azeri, afectează dosarul său și prestigiul international.

Or indiferent de situația, dacă se ajunge la negocieri, Rusia e în fotoliul de orchestră. Chiar dacă nu neapărat în formatul Minsk, chiar dacă are Turcia la masă, Moscova are avantaje directe și va ști să câștige pacea dacă nu a știut să încheie războiul. Aici poate fi marea sa lovitură, care să compenseze pierderile de imagine de astăzi. Dar e un joc cu risc maxim. Cu pierderi majore.

Nepronunțarea sa și lipsa de acțiune de astăzi trădează slăbiciune și amenință poziția sa în spațiul post-sovietic. În plus, China forțează deja poziția sa și influența în Asia Centrală, iar Beijingul nu e Ankara, are alt nivel de resurse. Ca să nu mai vorbim că lipsa de pronunțare clară a făcut ca cecenii să-i susțină direct pe azeri. Iar lipsa de reacție rusă poate antrena și o stabilire în regiune, în Caucaz, a unor grupări islamiste de mudjahedini care ar putea deveni un model, un punct de atracție, ca să nu vorbim și despre o amenințare directă asupra Rusiei însăși.