Bătăi în ușă, din ce în ce mai puternice, dându-mi senzația că nu ar fi bătut un singur om, ci mai mulți, și nu consecutiv, ci simultan. Nu am deschis, pentru că știam că erau ei. Ei, care l-au răpit pe fiul meu de pe stradă.

Nu știam ce voiau, dar orice ar fi vrut, nu era normal să izbești cu pumnii în ușă la ora unu noaptea, în timp ce oamenii dorm.

Irina se uita înfricoșată spre ușă.

Nu le-am deschis nici acum, cu toate că acum trânteau cu picioarele în ușă și bocăneau cu paturile automatelor, de parcă ar fi vrut s-o spargă, dar chiar voiau s-o spargă.

Când le-am auzit bătăile în ușă, eu tocmai ajunsesem în prag cu ligheanul cu apă în care îmi spălasem picioarele ca să-l vărs afară. Nu l-am mai aruncat și l-am lăsat în fața ușii. Un singur lucru am reușit să-l fac: să trag zăvorul la ușă.

Îmi era limpede că veniseră după nepoată-mea, după Irina.

Am descuiat ușa din spate, apoi am încuiat-o și am fugit împreună cu Irina în grajd, de unde puteam să vedem ce se întâmplă în casă.

Ne-am pitulat în spatele vacii, tremurând amândouă de frică. Irina venise de la Chișinău ca să-și caute tatăl despre care nimeni nu știa unde a fost dus. Dar de unde oare au aflat că venise? Cine le-o fi spus, că parcă n-a vorbit cu nimeni?

Am auzit o bufnitură și un plescăit. Îmi doborâseră ușa și călcaseră în lighean. Răcneau. Înjurau. Trânteau. Izbeau.  Umbrele lor alunecau pe geam în grădină și erau la fel de fioroase. Erau mulți. Doi dintre ei au ieșit din casă și au început să ne caute prin grădină, cu lanternele aprinse. Ne-am pitulat sub burta vacii.

Câinele lătra și l-au împușcat. După care și-au stins lanternele și s-au cărat. S-au urcat în mașini și s-au făcut nevăzuți.

Nu am ieșit din grajd dintr-o dată, ci doar peste vreo jumătate de oră, cu inima bătându-mi în piept ca un clopote. Irina abia de mergea.

În casă era un haos de nedescris: scaune și mese răsturnate cu picioarele în sus; așternuturile de pe paturi aruncate pe podea, hainele mele și ale Irinei scoase din dulap și azvârlite care și încotro; o pernă ciopârțită și puful zburătăcit prin toată casa. I-au luat telefonul Irinei, geanta ei și portofelul cu bani și acte.

Ne temeam să nu revină și, de asta, nici nu ne culcam. Totuși, ne era somn. Ne era somn de picam din picioare. Ne-am întors în grajd și ne-am culcat acolo, pe un morman de paie, alături de Joiana.

NOTĂ: acest text este o proză și trebuie receptată ca atare.