Un tânăr mărunt și unul umeros și înalt înaintau pe cele două laturi ale străzii Maria Cebotari, scundacul pe trotuarul stâng și vlăjganul pe trotuarul drept și amândoi îl urmăreau pe un bărbat robust, care mergea la vreo cincizeci de metri în fața lor. Filatorii s-au oprit când s-a oprit și bărbatul ăla vânjos ca să se uite peste gard la terenul de joacă pentru copii. Îl urmărea pe un băiețaș care aluneca pe tobogan în picioare, care căzu și începu să bocească. Și-a întors capul înapoi și filatorii săi și-au aplecat capetele în pământ, prefăcându-se că-și studiază vârfurile pantofilor.

L-am recunoscut. Știam cine e. L-am văzut la mitingurile veteranilor războiului ruso-moldovenesc din 1992 din vara acestui an. A ținut foarte multe cuvântări. A dat interviuri și la televizor. Am stat și eu de vorbă cu el. Îl știu și cum îl chema. Ștefan. Îl chema Ștefan. Îl priveam și mă gândeam cum să-l previn că e urmărit. I-am făcut semne cu mâinile. Mi-am ridicat brațele în sus și le fluturam.

Scâncind, baiețașul alergă spre banca unde mama lui stătea de vorbă cu o altă mămică, și Ștefan s-a urnit din loc. S-au urnit din loc și urmăritorii lui.

Nu mai văzusem niciodată filatori în acțiune și eram foarte curios de tot procesul ăsta, dar și îngrijorat pentru Ștefan.

Zbârnâi telefonul vlăjganului. Avansa cu telefonul la ureche și cu ochii pe Ștefan. Cred că primea instrucțiuni. Întrebarea mea era de la cine și de ce îl urmăreau pe Ștefan și, mai ales, cine erau cei care-l filau și pentru cine lucrau. 

Veteranul războiului ruso-moldovenesc din 1992 o cârni pe strada Șciusev. O cârniră încolo și filatorii săi, continuând să meargă unul pe un trotuar și altul pe alt trotuar. Unul un pic mai în față și altul puțin în urma lui.

În dreptul lui Ștefan frână o mașină cu numere transnistrene. Filatorii o luară la fugă spre mașină. Portierele ei se deschiseseră și săriră afară doi hojmălăi. Tuspatru îl împresurară pe Ștefan, încercând să-l apuce de mâini. Veteranul opunea rezistență. Se iscă o învălmășeală, în urma căreia filatorii îl înșfăcară pe veteran de mâini și hojmălăii de picioare și îl târâră în mașină.

Am alergat și eu spre mașină, dar când am ajuns aceasta demară din loc. Am oprit un taxi și l-am rugat să se țină după mașina cu numere transnistrene.

- Mergem acolo unde se duce și ea, i-am spus și astfel am ajuns la vama transnistreană, prin care mașina aia a trecut vâjâind fără să fie oprită de nimeni. Abia atunci am înțeles că milițienii sau securiștii transnistreni l-au răpit pe Ștefan. În vamă nu am îndrăznit să intrăm. Stăteam cu fața lipită de parbriz și mă uitam cum se îndepărta spre Bender mașina aia în care fusese răpit  un veteran al războiului ruso – moldovenesc din 1992.

Ne-am întors înapoi.

- Unde vă las? , m-a întrebat taximetristul când am intrat în Chișinău.

- În fața Palatului Republicii, i-am spus.

- Ok.

- Cât trebuie să vă plătesc?, l-am întrebat când am ajuns.

- Trei mii de lei, mi-a spus el când a oprit în fața Palatului Republicii.

- Cât?

- Trei mii de lei, mi-a repetat el.

- Dar de ce așa de mult?

- Asta e încă puțin, mi-a spus el. Îmi plătiți sau îmi chem colegii?

I-am plătit. Norocul meu era că în ziua aia îmi primisem salariul de la bibliotecă și îl aveam la mine. Nu reușisem să cheltui nimic. Dacă aș fi cheltuit ceva, acum nu aș fi avut cu ce să-mi plătesc taxiul. I-am plătit și am coborât.

Am luat-o în jos spre parcul Ștefan cel Mare, mergând pe strada pe care fusese filat veteranul.

În dreptul terenului de joacă pentru copii m-am oprit ca să mă uit înapoi dacă nu mă urmărește și pe mine cineva. Un băiețaș aluneca pe tobogan în picioare, căzu și începu să bocească.

NOTĂ: acest text este o proză și trebuie receptată ca atare.