Declarația summitului NATO de la Londra, din decembrie 2019, a lansat un proces de reflecție pentru a întări dimensiunea politică a NATO și a oferi consultanță Secretarului General pentru a crește unitatea alianței, consultările politice între aliați și întărirea rolului politic. Secretarul General al Alianței a desemnat un grup de 12 experți în grupul de reflecție pentru a-i susține efortul în consultarea cu statele. Dacă acum 11 ani fusesem reprezentantul României în grupul de reflecție pentru Conceptul Strategic al NATO, la Lisabona – Comisia Albright, acum am participat la consultările nepublice la nivelul organizațiilor neguvernamentale din regiune în format Marea Neagră și Balcanii de Vest, respectiv în format București 9. Fără a putea dezvălui conținutul lucrărilor, am ales să fac o trecere în revistă a abordărilor și propunerilor noastre pentru această reformă/regândire/adaptare a Alianței.

De unde am pornit: “NATO în moarte cerebrală”

Punctul de plecare al acestui proces a fost scandaloasa declarație a Președintelui Emmanuel Macron despre faptul că NATO a intrat în moarte cerebrală. Afirmația, făcută într-un interviu cu nici o lună înaintea summitului, a determinat o mobilizare rapidă de forțe, cu Mircea Geoană, adjunctul Secretarului General zburând la Paris, ulterior un adevărat desant al Secretarului General al NATO a ajuns în capitala Franței pentru a asculta nemulțumirile Franței.

Nemulțumirile Președintelui francez aveau câteva surse și țineau, firește, de interese ale Franței inclusiv la nivel european. Astfel, problema fundamentală a lui Emmanuel Macron era că interesele sale în terțe state – în cazul de față Siria și Libia, cu precădere – nu erau îmbrățișate și apărate de către alți aliați, a se citi Turcia. Cam de acolo a și început tensionarea relațiilor turco-franceze, dacă nu luăm în considerație și blocajele la nivel european în privința procesului de aderare al Turciei la UE care era, formal, în curs, chiar dacă blocat de problemele Ciprului și nerecunoașterea de către Ankara a formulei neintegrate a insulei, fără turcii ciprioți, în UE. Cu toate consecințele aferente.

Peste acestea, un rol important în juca și dorința Franței de a rămâne, după Brexit, statul titular pentru Apărarea europeană, mai mult, de a defini o Armată Europeană și de a asuma o formulă controversată de autonomie, ulterior suveranitatea strategică a UE, într-o formulă excesiv de unilaterală și de export la nivel european al agendei externe, de securitate și apărare a Parisului, care să fie îmbrățișată automat ca europeană. Și aici, părerile europenilor erau împărțite, așa cum abordarea franceză avea limitele sale date chiar de Tratatul de la Washington, din 1949, care nu prevedea obligații ale aliaților în terțe spații, ci doar varianta articol 5 al apărării comune și articol 4 al consultărilor pe probleme ale amenințărilor de securitate percepute.

După o prelungită discuție cu președintele francez și echipa sa și după o decantare și explicare a elementelor care sunt legitime și a celor care sunt inacceptabile, care exced Tratatul și afectează libertatea de decizie a aliaților în terțe spații, formula convenită s-a regăsit în documentul final, a Declarației Șefilor de Stat și de Guverne de la Londra, cu formarea acestui grup de reflecție. În mandatul aferent, a dispărut elementul de modificare a Tratatului – nu s-a pus niciodată problema aceasta – ca și elementele de interpretare sau adăugare la Tratatul Atlanticului de Nord. Ceea ce a rămas ține de articolul 4 pe dimensiunea consultării în chestiuni de securitate. Aceste atribuții trebuie să fie intarite și să cuprindă consultări pe teme politice mai largi, inclusiv cele cu poziții  contrare ale aliaților în terțe spații care amenință să afecteze unitatea NATO, coeziunea și îndeplinirea atribuțiilor și responsabilitățile din tratatul originar, cel al apărării comune.

Pentru a vedea dimensiunea enormității originare, trebuie menționat faptul că Declarația summitului de la Lisabona notează, la punctul 1 – sub semnătura inclusiv a președintelui Franței – faptul că susținerea sa anterioară este nulă și neavenită. Cum putem interpreta altfel următorul text convenit de șefii de state și guverne: „Azi ne-am întâlnit la Londra, prima casă a NATO, pentru a celebra cei 70 de ani ai celei mai puternice și de succes Alianțe in istorie(...) NATO rămâne fundația apărării noastre colective și forumul esențial de consultări pe teme de Securitate și de decizii între Aliați. Reafirmăm legătura transatlantică neclintită și de durată între Europa și America de Nord (…)”. Nu a mai rămas nimic din “moartea cerebrală” clamată de Macron.

O agendă de adaptare a NATO: 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale amenințărilor și o concluzie

O întreagă dezbatere vizează perspectiva evoluției unei instituții, cu atât mai mult una care are 70 de ani de viață. Astfel, în turbulența majoră, în tectonicitatea crescută a lumii contemporane, cu schimbari majore și crize suprapuse și interdependente, am putea să găsim formulele evoluției în termenii unei adaptări – schimbare, transformare, reformare – sau al unei revoluții – re-întemeiere, revizuire profundă, reconstrucție instituțională, restructurare majoră. În cazul NATO, care funcționează după Tratatul Atlanticului de Nord de la Washington, din 1949, cu schimbări minore vizând doar de-colonizarea, nu putem vorbi decât despre adaptare, pentru că varianta anglo-saxonă a textului originar a fost atât de cuprinzătoare și nu a necesitat adoptarea de modificări sau tratate succesive ca în cazul UE pentru a avea, potrivit dreptului francez, toate prevederile spațiului de acțiune menționate în textul de bază.

De aceea am propus o variantă cu 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale amenințărilor și o concluzie pe care o voi prezenta în cele ce urmează, cu argumente și motivații aferente. Am rămas la elementele relevante, din punctul meu de vedere, și păstrând în prim plan componenta politică a NATO, organizație politico-militară pentru care componenta militară nu a intrat în discuție, de această dată.

Miezul susținerii noastre se confundă cu documentele, tradiția, precedentele și structura Tratatului Nord-Atlantic, care a fost aplicabil sub această formă în toate momentele istorice pe care le-a traversat: în formula Războiului Rece, a funcționat ca atare, fără revizuiri, după prăbușirea Zidului Berlinului și a permis extinderea Alianței în aceiași termeni, a permis operațiunile în afara teritoriului Aliat în Kosovo 1999, operațiunile la distanță strategică în Afganistan 2001, și a supraviețuit amenințărilor Terorismului ca nou actor global. Tot același document a permis includerea în operațiuni aliate a Partenerilor Globali și permite și astăzi o deplasare și mai solidă către un NATO global – a făcut-o UE prin Strategia de Securitate Globală a lui Mogherini, în 2016, și prin ambițiile franceze, de ce nu ar asuma-o NATO care este mai îndrituit, cu mai multe instrumente, pentru a se muta spre o formula globală, la 10 ani de la dezbaterile precedente ale Conceptului Strategic care au discutat și această opțiune.

Tratatul Nord-Atlantic integru pentru o Alianță stabilă în vremuri de turbulențe profunde

Alianța Nord Atlantică are la bază Tratatul de la Washington care este pe deplin acoperitor pentru toate ambițiile și atributele pe care le-ar dori un aliat în materie de securitate și apărare colectivă. Creșterea dimensiunii politice se poate face în contextul articolului 4 al Tratatului și respectând litera și spiritul documentului fondator, fără a mai fi nevoie de alte documente colaterale, care să extindă, să adauge sau să interpreteze Tratatul.

Cele 5 susțineri politice pe care le-am propus sunt:

  1. Un nou proces de reflecție pentru un nou Concept Strategic al Alianței, la 11 ani de la precedentul, ar trebui lansat, pentru că mediul de securitate s-a schimbat dramatic și se modifică și mai departe cu viteză. Argumentul de a nu deschide Cutia Pandorei pentru a nu releva nivelul divergențelor între aliați este unul fals și neconvingător: fuga de temele mari și dificile în dezbatere riscă să împingă NATO spre irelevanță, iar subzistența în Alianță a unor teme divergente și abordări contrarii accentuează incertitudinea și limitează eficiența NATO în acțiunile și operațiunile sale. De aceea e nevoie ca toate aceste teme să fie discutate și tranșate asumat de către toți aliații.
  2. NATO trebuie să rămână principala organizație pentru apărarea comună aliată și cel mai important forum de consultare între aliați, pe componente mai largi, de apărare și securitate. Înseamnă că articolul 5 și 4 sunt atât de importante pentru toți semnatarii încât integritatea Alianței reclamă să nu creăm nici un NATO mai mic în interiorul Alianței, nici bisericuțe regionale, nici un pilon distinct al UE în NATO, și nici formate externe în care  unii aliați să fie ocoliți sau să nu fie implicați în asemenea consultări.
  3. Viabilitatea și eficiența Alianței este dată, ca în cazul oricărei organizații - cu atât mai mult una atât de importantă și cu dimensiune militară critică pentru membrii săi - tocmai de capacitatea de implementare coerentă și deplină a prevederilor documentelor sale. Îndeplinirea cu bună credință, în deplinătatea lor, a angajamentelor și prevederilor documentelor adoptate în comun este critică pentru sustenabilitatea și durabilitatea instituțională, pentru reziliența și eficiența acțiunii aliate, dar mai ales pentru încrederea pe care o proiectează NATO și pentru rolul său în apărare și descurajarea amenințărilor externe. Bona fides este, de altfel, și un principiu general al dreptului internațional și al dreptului tratatelor.
  4. Relația dintre NATO și UE a fost stabilită la nivel strategic la summitul UE de la Roma, 2017, și a fost consemnată prin acord semnat în marja summitului NATO de la Varșovia, 2018. Statele nemembre NATO și membre ale UE sunt extrem de importante și prezente pe continentul european, în timp ce interesele relevate de către Emmanuel Macron în discuțiile vizând dimensiunea politică se referă direct la amenințări de securitate și vecinătatea UE și a Alianței. De aceea dezvoltarea sistemului de parteneriate – existente deja – cu statele din vecinătate este o parte a responsabilităților aliate – prind dezvoltarea și construcția capacităților de apărare (DCBI), construcția instituțiilor de apărare democratice și eficiente (supuse controlului democratic) în statele vecine și partenere. În plus, consultările NATO-UE și coordonarea celor două instituții situate în același oraș, Bruxelles, sunt de primă importanță. Coordonarea se poate realiza nu numai pe componente politice, ci și prin utilizarea instrumentelor și pârghiilor celor două instituții care au 21 membri comuni, pentru contracararea amenințărilor și riscurilor și evitarea duplicărilor.
  5. Definiția securității acceptată încă de la summitul NATO de la Roma este cea a școlii europene de securitate de la Copenhaga - Barry Buzan, cu 5 componente – politică, militară, economică, socială și de mediu -  cu 3 elemente de securitizat – stat, individ și societate, cu noile amenințări emergente și impactul noilor tehnologii, ca să nu mai vorbim despre pandemia de coronavirus pe care o traversăm acum ce reclamă adaptarea instrumentarului ne-militar aliat pentru noile provocări actuale și ale lumii de mâine.

7 abordări fundamentale ale amenințărilor curente. Rusia, China și noua postură în lumea actuală

Cea mai importantă problemă a NATO azi este coeziunea și unitatea, respectiv limitarea vulnerabilităților auto-induse. Lideri cu personalitate ai statelor membre au făcut declarații nefericite, excesive, după cum s-au văzut ulterior, și ele crează breșe și capacitatea de valorificare de către actori externi, cu precădere prin război informațional și subminarea încrederii cetățenilor. Donald Trump a depășit demult problemele în raport cu NATO și noua sa campanie nu mai are nimic din urmele de acum 4 ani, cu excepția temei legate de finanțarea corectă și proporțională, celebrul Defense Pledge, care datează de la summitul NATO de la Newsport Beach, din septembrie 2014, din timpul lui Barack Obama.

În plus, amenințările și zvonurile defetiste despre impactul unui al doilea mandat Trump pentru relația transatlantică par exagerate, știute fiind susținerile establishmentului american pentru această relație, crucială în perspectiva confruntărilor viitorului. Iar pentru a fi foarte corecți, prohodul NATO a mai fost cântat de câteva ori în istorie, au mai fost momente grele de traversat, dacă e doar să ne amintim de rivalitatea Grecia-Turcia și tentativa de lovitură de stat din Cipru a Regimului Coloneilor, în anii 50, despre retragerea Franței lui de Gaulle din structurile militare aliate și alungarea sediului aliat de la Paris la Bruxelles, de Războiul Stelelor și New Missile Defense al lui Ronald Reagan, de războiul împotriva terorismului al lui George W. Bush, despre Irak 2003 și diviziunile între aliați de la acel moment. Și totuși NATO a știut să construiască consensul între aliați și să prezerve fundamentele apărării colective, dincolo de divergențe și momente dificile, în care formula we agree to disagree – a acordului că nu am căzut de acord pe o anumită temă și ambiguitatea constructivă au făcut epocă și au menținut neștirbite atributele apărării colective.

Rusia se menține în prim planul amenințărilor de securitate la adresa Alianței. Și nu trebuie decât să facem trimitere la Declarația finală a Summitului NATO de la Varșovia pentru a avea cel mai complet rechizitoriu de la acea oră, ca să nu vorbim despre abordarea directă a raportului despre Starea Uniunii al președintei Ursula von der Leyen. Trebuie să acceptăm cu toții faptul că Rusia este un adversar pe termen lung al Alianței, chiar definindu-se și comportându-se singură ca atare. Comportamentul Rusiei este evident, de la anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, folosirea substanțelor militare de luptă ca arme chimice împotriva propriilor cetățeni și a rezidenților statelor terțe, ingerința în alegeri, amenințarea constantă nucleară, convențională și hibridă cu precădere a flancului Estic al Alianței, dar, în fapt, a tuturor statelor membre NATO și UE.

Răspunsul la amenințările ruse trebuie să fie adecvat la toate nivelurile de amenințări formulate și existente. Deja realitatea vizează și statele vecine, partenere și aspirante la statutul de membri ai NATO. Iar Conceptul Strategic de la Lisabona, din 2010, care menționa parteneriatul strategic NATO-Rusia este depășit, ca și Actul Fondator NATO-Rusia de la Roma din care au mai rămas doar titlul și coperțile, restul fiind doar angajamente încălcate de către Rusia lui Putin. Realitatea actuală trebuie reflectată în Noul Concept Strategic al Alianței.

În ceea ce privește China, nu mai avem doar un actor cu ambiții economice și comerciale, ci cu dezvoltări militare globale și acțiuni disruptive, unele dintre ele vizând direct Alianța și pe dimensiunea instrumentarului de gestionare a crizelor, și în ceea ce privește atacurile cibernetice și războiul informațional. Ultimele elemente ale pandemiei au relevat clar postura Chinei care se afirmă tot mai mult ca challenger la conducerea și bătălia de putere globală, peste care se adaugă sistemul promovat care este contrar și contestă valorile fundamentale pe care se întemeiază Alianța și UE deopotrivă: democrație, drepturile omului, economie de piață, stat de drept, lumea bazată pe reguli.

Terorism, impactul tehnologiilor, pandemie și nevoia de reziliență

Terorismul nu a dispărut. Este prezent în toate formele, chiar dacă statele au reușit să întărească reacția și prevenția. Totuși, pe lângă acțiunile la distanță strategică, două elemente ce vizează regiunea Orientului Mijlociu și Africa de Nord trebuie să își facă loc în panoplia NATO, pentru a acoperi elementele de amenințări la adresa statelor europene reclamate inclusiv de către Emmanuel Macron: analiza și tratarea cauzelor în statele de origine din MENA, cu nevoia de stabilizare a vecinătății de peste Mediterana, și elementele legate de migrație care antrenează și dublează ocaziile pentru terorismul din exterior ce este importat și-și face loc în statele aliate.

Noile tehnologii schimbă fundamental nu numai indivizii, politica, societatea, modul de a lucra. Ci, mai ales, vizează și spațiul noilor instrumente, atât în zona cibernetică și a războiului informațional cât și a elementelor tehnologice disruptive, care trebuie supuse dezbaterilor etice asociate. Noile arme și tactici în domeniul militar, dar și amenințările venite pe aceste spații trebuie să rămână o preocupare majoră.

Pandemia s-a dovedit și ea un mediu de schimbare a modului de abordare a apărării, cu limitări impuse de impact, reacția la coronavirus și limitările procurării furniturilor, inclusiv pe dimensiune militară. Impactul asupra marinei și a comunităților închise precum cele militare a fost evident, ca și creșterea exponențială a oportunităților pentru operațiuni psihologice, atacând moralul și încrederea populației în Armată. Comunicarea Strategică aliată – Stratcom - are nevoie să se adapteze la această situație cu mesaje puternice, de contracarare a operațiunilor externe împotriva publicului transatlantic și să acționeze pe direcția recâștigării încrederii și la relansarea speranței.

Nu în ultimul rând, pandemia a ridicat foarte clar problema rezilienței și compensării, dacă nu a reducerii vulnerabilităților societale și instituționale. Ele vizează o regândire a calității elitelor politice și a imaginii acestora în societate, problemele leadershipului, a partidelor politice, dar și a capacității de adaptare dinamică, din mers, în timp de criză, pentru a asigura menținerea exercitării funcțiilor statului și Alianței în momentele de criză.

Și, ca o concluzie majoră a analizei noastre despre perspectiva abordată de grupul de reflecție al NATO, putem nota: consultările politice, cooperarea și coeziunea sunt componente ce se află și astăzi între rolurile Alianței, incluse în articolul 4 al Tratatului de la Washington. Nu e nevoie de inventarea altor cadre sau documente, doar aplicarea în litera și spiritul lor a angajamenelor și sarcinilor aliate. Fără asumarea sau impunerea prin forcing a unor obligații suplimentare în terțe spații, dincolo de cadrul de consultare aliat mai larg pe toate temele ce pot afecta coeziunea NATO și îndeplinirea sarcinilor ce rezultă din Tratatul Nord-Atlantic.