Zbârnâia soneria de la poartă în draci și am mers să deschid. Un tip vârtos mă privea deznădăjduit. Avea hainele pârjolite și fața neagră de funingine.

- Mi-a ars mașina. Mă ajuți?

- Cum?

- Lasă-mă să mă spăl.

M-am dat într-o parte și a intrat șontâcăind în curte. Am închis poarta și am dat să-l urmez.

- Mai bine încuie-o, m-a povățuit el, cu o voce rece ca gheața. Sunt urmărit.

- Cine te urmărește?

- E o poveste lungă.

- Și crezi că o să te găsească la mine?

- Da. Cu siguranță.

- Atunci du-te în altă parte.

- Oriunde o să mă duc o să mă găbuiască.

- Dar măcar n-o să te găsească la mine. Mie nu-mi trebuie neplăceri.

- Și chiar vrei să mă dai afară? Mă gonești? Oare e ok să procedezi așa cu un om strâns cu ușa?

- Da cine te urmărește? Poliția?

- Mai rău.

- Bandiții?

- Da.

- Mai bine, pleacă. Du-te chiar acum!

- O să-ți fac și mai rău dacă ies acum de la tine, căci, cu siguranță, cineva de-al lor stă și pândește prin apropiere și dacă o să vadă de unde am ieșit, o să dai de belea.

- Of,  în ce c…t am nimerit, am zis eu și cuvintele mele fură astupate de urletele claxoanelor, de scrâșnet de roți și de un vârtej de răcnete din drum.

Tipul era descompus de frică.

- Numai să nu ne vadă în curte.

- N-au cum, că zidul e înalt.

- Ei pot orice.

- Atunci haidem în casă, i-am zis eu și l-am împins în casă. Adevărul e că și mie îmi intrase șarpele în sân.

- Permite-mi să mă duc la baie.

- Și dacă ăia care te caută o să dea buzna chiar acum?

- O să fug pe fereastră.

- Stai, auzi, da nu mi-ai spus de ce te caută ăia?

- O să-ți spun după ce mă spăl și mă aduc în ordine.

- Dar ești sigur că nu te-au văzut intrând la mine?

- Nu, nu sunt sigur, parcă ți-am mai spus, îmi zise tipul și închise ușa după el. Am deschis televizorul și în minte mi se infiltră vocea crainicului.

- Reglări de conturi la Chișinău. Două grupări criminale rivale s-au înfruntat azi la marginea pădurii din Durlești, împușcându-se din pistoale și tăindu-se cu săbiile. Sunt șase morți și zece răniți. Mașina cunoscutului hoț în lege, supranumit Stalin, a fost incendiată. Ca printr-o minune Stalin a rămas în viață și a dispărut și nimeni nu știe unde. Poliția a făcut mai multe arestări.

Ușa de la baie s-a deschis și Stalin a ieșit în antreu îmbrăcat în pijamaua mea. Eu am stins televizorul și l-am privit înfricoșat. Deci, tipul acesta era Stalin. Cel de care dârdâia de frică tot Chișinăul.

- Da, am auzit ce ascultai. Confirm. Într-adevăr, eu sunt Stalin, și când mi-a zis asta am remarcat că semăna foarte tare cu sângerosul și temutul dictator. Fața ascuțită, părul pieptănat pe spate și mustăți pe oală. Nu întâmplător i s-a dat porecla asta.

Mi-a cerut niște haine curate.

Cu mâinile tremurânde, am deschis dulapul din dormitor și i-am înmânat un maiou și o pereche de blugi.

- Ieși în coridor cât mă îmbrac, mi-a ordonat el cu un glas aspru și eu am ieșit. Îmbrăcat, a trecut pe lângă mine, fără să mă privească și a cârnit-o în bucătărie. Se purta ca la el acasă și cu mine de parcă eu aș fi fost oaspetele lui. Ușa de la bucătărie a lăsat-o vraiște și eu am văzut că a deschis frigiderul și a scos de acolo bucata aia de salam pe care o cumpărasem azi de la Rogob.

Nu se așeză la masă și nu o tăie în felii, ci rămase în picioare și mușcă din ea cât apucă cu gura. Eu înțepenisem în coridor. Îl priveam cu coada ochilor prin ușa deschisă, neîndrăznind să-l privesc în față.

- De ce ai rămas acolo? îmi zise el cu o voce de stăpân.  Intră și îmi fă o cafea.

Genunchii îmi tremurau.

- Fă-mi dracului o cafea, strigă el și eu m-am urnit din loc. Mâinile îmi tremurau și am scăpat ibricul pe podea. Îmi tremurau așa de tare că nu-l puteam ridica de jos.

- De ce tremuri așa, ghinațvale? Nu care cumva te temi că o să mă găbuiască Hitler și o să mă zătrească? Nu-ți fie frică. Soso e tare. Soso nu o să se dea el cu una, cu două, mi-a mai zis el și s-a aplecat și a cules ibricul de pe podea și și-a făcut singur cafeaua.

- Coniac ai?

- A…m.

- Atunci adu-l, ce mai aștepți?!

- Imediat!

M-am retras în bibliotecă, unde ascunsesem o sticlă de ochii soției mele. I-am dat-o. Am scos din dulap un păhărel, dar acesta îmi alunecă printre degete și se făcu țăndări. Am luat mătura și am vrut să strâng cioburile.

- Mai târziu, nu acum. Hai în dormitor, îmi zise Stalin și l-am urmat. Acesta se așeză în fotoliu cu cafeaua într-o mână și cu sticla de coniac în alta. Eu am rămas în picioare în fața lui și-l priveam.

- Știi ce, dă-te într-o parte că stai chiar în fața televizorului, mi-a ordonat Soso și eu m-am dat într-o parte, iar el a aprins televizorul. Dodon îi înmâna medalia Gloria muncii lui Mihail Aizin.

- La acesta mă voi duce eu diseară.

- Îl cunoașteți? l-am întrebat cu o voce otova. Îmi revenisem. Mi-am revenit când l-am văzut pe Dodon pe sticlă. Eu tot timpul îmi revin când îl văd pe curcan.

- Cum să nu-l cunosc pe Kitaeț?! Îl cunosc, firește.  Prin anii 90 lucram împreună.

- Unde?

- În gruparea noastră evreiască.

Începu să-mi tremure și bărbia. Gruparea evreiască era una dintre cele mai temute grupări de mafioți din anii 90. Cu toate că bărbia îmi tremura, am reușit totuși să-l întreb.

- Înseamnă că și dumneavoastră sunteți?..

- Evreu ai vrut să spui?

- Da.

- Da, sunt evreu. Atât din partea mamei, cât și din partea tatei, la fel ca și Mihai Aizin.

Bărbia îmi tremura atât de tare că mi-o țineam cu mâna.

- Da numai tremura așa de tare, ghinațvale, ce naiba, că Hitler n-o să mă găsească, îți spun eu, n-o să dea de mine. Mai bine ține sticla asta de coniac, îmi zise el și mi-o înmână. Iar eu am să-mi aprind o țigară. Ai o țigară?

- Am, am bâiguit eu și i-am înmânat tot pachetul. Stalin îl luă și și-l băgă la el în buzunar.

Fuma în dormitor unde noi niciodată nu fumasem.

- Acum dă-mi sticla de coniac.

I-am dat-o.

- Tu nu vrei?

- Nu, mulțumesc.

Stalin stinse televizorul și se sculă în picioare, fără să-mi spună o vorbă. O cârni în chicinetă. L-am urmat, cu sticla în mână.

- Coniacul acesta e un c…t. Altceva nu ai?

- Am v…o…tcă.

- Unde e?

- În frigider.

Stalin deschise frigiderul și scoase din el două sticle de votcă pe care eu le țineam la rece, ca să fie mai gustoase. Una mi-o dădu mie

- Ce ar trebui să spui când cineva îți dă o votcă?

- Mulțumesc.

- Așa, bravo, băiatule, îmi zise el, mustăcind. Afară se auzi o bufnitură, apoi încă una și încă una, din ce în ce mai aproape și lui Stalin zâmbetul îi dispăru de pe față, apoi dispăru și el, te miri unde.

Cineva trânti ușa de la intrare de perete, și apoi și ușa de la bucătărie.

Cel care intră, răcni:

- Stalin, unde-i Stalin?

- Care Stalin? bolmojii eu, cu o voce pierită.

- Cum, care Stalin? mă înfruntă tipul și îmi lipi țeava pistolului de tâmplă.

Făcui pe mine.

- Acum ți-ai amintit care Stalin? Număr până la cinci și trag dacă nu-mi spui unde-i. Unu, doi, trei…

Un alt jet fierbinte îmi udă pantalonii.

- Patru…

Apoi am auzit trosc și tipul se prăbuși pe podea, ca un sac de ciment. Stalin stătea deasupra lui cu sticla aia de votcă în mână. Pe care o sacrificase. În loc s-o bea, preferă să-l otânjească pe tip la tâmplă, dar în așa fel că-l ucisese pe loc.

- Să știi că de tipul acesta fugeam eu. Ăsta îmi arsese mașina. Ăsta îmi luase casa și soția. Acum o să mă li pot întoarce înapoi, acum că Hitler e mort.

- Cine?

- Hitler.

- Cine-i Hitler?

- Tipul ăsta. N-ai auzit de el?

- Cum să nu aud, tot Chișinăul se teme de el, dar nu l-am văzut niciodată.

- Nu chiar toți se tem de el. Eu nu m-am temut niciodată. L-am înfruntat de când mă știu, iar acum l-am ucis. Mă poți felicita. Eu l-am ucis pe Hitler. Auzi, da tu ceva bănet ai la tine?

- Nu prea.

- Ia mai gândește-te, îmi spuse el și îmi lipi de tâmplă țeava pistolului lui Hitler.

- Am.

- Atunci dă-mi-i mie că eu nu am nici un firfiric la mine, dar tare mi-ar mai trebui, mai ales că diseară merg la Kitaeț și n-o să mă duc cu mâinile goale. Și mai repede, auzi, mai repede! Sau, și mai bine, arată-mi unde-ți ții verzișorii că-mi iau eu singur cât îmi trebuie. Unde-i ții?

- În bibliotecă.

- Haidem atunci în bibliotecă. După cum văd, ție îți cam place să citești. În bibliotecă îți ții și coniacul, și verzișorii, probabil, îi ascunzi de soția ta, nu-i așa, canalie? Unde-s?

Banii erau într-o carte. Într-o carte de Soljenițân. În Arhipelagul Gulag. Mi i-a luat pe toți.

- Da tu mașină ai?

- Am.

- Dă-mi cheia.

I-am dat-o.

- Ce om de treabă ești. Mă bucur să te cunosc, eu o să te mai vizitez, cu oamenii buni e bine să fii prieten, îmi spuse el și porni motorul, dar nu plecă, ci îmi ordonă prin geamul deschis al mașinii să-l car pe Hitler afară din casă și să-l bag în portbagaj. Voia să-l arate camarazilor săi.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare