Tanti Olga, vecina mea de la nouă, este pensionară și toată ziua stă cu degetul în gură în curte sau pe la piețele din cartier, dar astăzi am văzut-o în troleu, stătea în fața mea și trăncănea cu vecina ei de scaun, o bătrână cu părul platinat. Au cățăit despre toate, inclusiv despre președinte. Despre președinte, tanti Olga i-a tălălăit că-i este tare drag de el.

- Și mie mi-e drag de el, a dat pe față bătrâna cu părul vopsit.

Cele două bătrâne pupăiau între ele, dar vorbeau atât de tare că-i auzea tot troleul.

- Oare când l-aș mai fi văzut eu în carne și oase pe soțul Alei Pugaciova, dacă nu era Igor Nicolaevici președinte? Cred că niciodată.

- Da, niciodată, a admis vecina ei cu părul vopsit.

- Știi, am stat la fel de aproape de soțul Alei Pugaciova, cum stau acum de dumneata.

- Și eu.

- Ba chiar am dat și mâna cu el.

- Și eu.

- Și știi ce mi-a zis mie soțul Alei Pugaciova? Că mai sunt frumoasă și acum. Mi-a zis: o femeie frumoasă este frumoasă și la bătrânețe.

- Iar mie mi-a zis: boiește-ți părul și nimeni nu o să-ți mai ghicească în veci vârsta și eu mi l-am vopsit.

Tanti Olga o scormoni cu privirea și-i zise.

- Da, știi că a avut dreptate.

- Mulțumesc, tanti Olga.

- Să știi că am să-mi vopsesc și eu părul.

- Și foarte bine ai să faci.

Troleibuzul hodorogea și cele două bătrâne clămpăneau din gură, ne mai pregetând  să-l ridice în slăvi pe președinte că l-a adus pe Kirkorov la Chișinău, și că șeful asociației lor de veterani le-a dat câteun bilet de pomană la concertul acestuia și ele s-au dus și l-au ascultat, iar la sfârșit s-au urcat pe scenă și i-au dat flori și acesta le-a adresat câteva cuvinte, pe care ele nu le-au putut uita nici astăzi.

- Dar dacă nu ajungea scumpul nostru Igor Nicolaevici președinte, oare aș mai fi avut eu vreodată ocazia ca să-l văd pe soțul Alei Pugaciova, așa cum te văd pe dumneata?

- Cred că niciodată.

- Și eu tot așa cred, i-a dat dreptate tanti Olga și ochii i s-au umplut de lacrimi. Plângea. Plângea pe bune. Plângea și cealaltă băbuță. Cea cu părul vopsit. Plângeau amândouă și-i mulțumeau lui Dodon că l-a adus pe Kirkorov la Chișinău și ele l-au putut vedea în carne și oase.

În sfârșit, tanti Olga își șterse cu masca lacrimile de pe față și o anunță pe cealaltă bătrânică.

- Da eu am auzit că tovarășul președinte vrea s-o aducă la noi și pe Ala Pugaciova.

- Am auzit și eu.

- Și crezi c-o s-o aducă?

- Cum să n-o aducă. O s-o aducă bineînțeles.

- Nici eu nu mă îndoiesc de asta. Eu la altceva mă refeream.

- La ce?

- Că vin alegerile și că lumea noastră e cam proastă. Mă tem că…

- Nu te teme.

- Zici tu?

- Da.

- Of, numai să-l aleagă oamenii.

- O să-l aleagă, că doar n-or fi toți proști.

- Și eu tot așa cred.

- Eu o să-mi dau votul pentru Dodon.

- Și eu.

- Abia aștept să fie reales și s-o aducă la noi pe Ala Pugaciova, i se destăinui tanti Olga și iar o înecă plânsul.

- Alacika, dragă, noi te așteptăm, mai zise ea. Plângea și cealaltă bătrânică.

În stația din coasta Teatrului Național „Mihai Eminescu” eu am coborât negru de supărare, fiindcă eu pe Dodon nu aveam ochi să-l văd și tanti Olga știa prea bine asta, căci de atâtea ori ne-am clănțănit la tema asta.

Seara, sună cineva la ușă și eu m-am repezit să deschid. Era tanti Olga, care mă privi timidă, semn că voia ceva. Îmi ceru o cutie de chibrituri, o pâine și o sută de lei. I-am dat. I-am dat tot ce mi-a cerut și pe ea o buși plânsul ca acolo în toleu când îl ridica în slăvi pe Dodon.