N-am fost niciodată pe digul lacului Ghidighici și m-am cățărat câine - câinește pe parapet, de unde am sărit pe pardoseala de beton, dar dacă știam ce ar fi urmat să mi se întâmple, nu cred că aș fi făcut-o vreodată și m-aș fi întors îndărăt, chiar atunci. Mie însă nici prin cap nu-mi trecea ce avea să mi se întâmple și am înaintat pe dușumeaua asfaltată, spre capătul celălalt al digului, de unde mă gândeam să ies la șoseaua ce se cățăra spre Chișinău, fără să bănuiesc nici cu spatele că toată promenada asta a mea o să-mi iasă în curând pe nas. Chiar foarte degrabă.

În acele clipe însă nu știam ce o să-mi aducă viitorul și pentru mine digul acela era o belvedere perfectă pentru a cuprinde într-o privire tot lacul. Pe care-l mâncam cu ochii. Soarele ud se retrăgea după deal și eu mă gândeam că, cine știe, poate plimbarea asta pe malul celui mai mare lac din Chișinău, pe care până atunci îl mai văzusem doar din ferestrele trenului și ale autobuzului, o să mă inspire să scriu vreo poezie nouă. Ce naiv eram!

De asta mi-am dat seama când am ajuns la mijlocul digului și când din visare mi-a trezit o haită compusă din patru maidanezi care, parcă în joacă, s-a repezit la mine. Câinii s-au năpustit să mă muște și asta nu mi se mai păru o joacă. Nu înțelegeam de unde s-au luat acolo, la mijlocul digului. Am strâns câteva pietre de sub picioarele mele. Apăru un om și îmi strigă în rusește să nu arunc cu pietre în câini. Văzându-l, javrele au prins la curaj și m-au învăluit și eu mă apăram cu geanta în care îmi țineam caietul pentru poezii și pixul cu care mi le scriam.

- Hai ia-o la fugă, că, altfel, câinii ăștia n-o să te lase în pace, mi-a strigat în rusește omul acela, neștiind că potăile atâta și așteptau. În loc s-o rup din loc, eu am înșfăcat o piatră de jos și am aruncat-o în câini, ochind în așa fel ca să nu-l nimeresc pe niciunul dintre ei, ci doar ca să-i sperii. Câinii s-au ascuns în spatele omului acela care vorbea rusește pe malul digului de pe lacul Ghidighici și eu m-am putut îndepărta spre celălalt capăt, de unde se vedea șoseaua ce șerpuia spre Chișinău.

În capătul celălalt al digului însă, m-a întâmpinat o altă haită. Cu boturile căscate, alergau spre mine și eu, nu am mai așteptat să mă împresoare, ci am prins să arunc cu pietre în ei, nu pentru a-i lovi, ci pentru a-i ține la distanță. Dintr-o gheretă țâșni un om îmbrăcat în verde ca un pește din apă.

- Tu de unde te-ai luat pe aici, bă? mi-a strigat el. Ce cauți aici? Unde te duci?

- La Vatra.

- Pe aici?

- Da.

- Pe aici nu se poate, mi-a răcnit el și se crăcănă în fața porții închise.

Nu mă lăsă să trec mai departe și înaintă spre mine, silindu-mă să mă retrag. În spatele meu însă se afla haita aia de câini și eu m-am oprit. Mai apăru un tip. Un tip îmbrăcat în negru, cu un pistol la cingătoare.

- Bă, da tu cine ești, ia zi? Cine ști, bă, și cum de ai ajuns aici? Ia zi, ce faci tu pe aici?  Tu știi că pe aici nimeni n-are voie să treacă. A, știi asta?

Se mai ivi un tip. Îmbrăcat și el în negru.

- Da p…ă acesta de unde s-a luat pe aici?

- Merg spre șosea.

- Pe aici?

- Da.

- Pe aici nu se poate.

Tipii m-au înconjurat și mă chestionau. Deocamdată, doar mă chestionau. Mă chestionau răcnind.

Deodată, tipul în verde mă apucă de piept și mă aruncă la pământ.

- Bă, limbricule, oare tu nu știi că pe aici nu ai voie să treci? A?

Se aplecă deasupra mea și strigă.

- Gunoiule!

Cei trei se roteau în jurul meu, pe când câinii se culcaseră pe bordură și așteptau.

- Și atunci ce să fac? am muiat eu coarda.

- Să te întorci de unde ai venit.

Apoi mă întrebă.

- De unde ai venit?

- De acolo.

- Încolo și să te duci, urlă tipul cu pistol și mă împinse cu bocancul. Mă împinse cu bocancul și tipul în verde și eu m-am ridicat și am luat-o înapoi, hăituit de maidanezi. O altă ieșire n-aveam, decât să mă întorc de unde am venit.

Soarele asfințise și stelele își clăteau razele în apa lacului și era o priveliște atât de frumoasă, pentru care însă acum nu aveam ochi. Întunericul țâșnea din pământ în jurul meu și eu iuții pasul.

La mijlocul digului mă așteptau prima haită și omul acela care vorbea rusește. Acesta nu vru să mă lase să trec mai departe și mă trimise înapoi.

Ca niște bulgări negri, câinii săreau să mă muște și eu mă apăram de ei cu geanta în care îmi țineam caietul de poezii și pixul.

M-am întors înapoi.

Stelele parcă s-ar fi cufundat în lac, atât de frumos era totul, dar acum asta mă interesa atât de puțin.

În capătul înfundăturii, îmi ieși înainte unul dintre paznici – din cauza întunericului nu mai știam care dintre ei - și îmi strigă să mă întorc de unde am venit.

- Și mai repede, bă, ai înțeles, mai repede?

  M-am întors.