A trecut o lună de proteste la Minsk împotriva rezultatelor alegerilor din Belarus. Aleksandr Lukashenko a continuat întreaga pleiadă de acțiuni de imagine – apare în vestă antiglonț, cu pușca în mână, în posturi războinice, acuzând Occidentul că vrea să-i ocupe țara, punând trupele în alertă la granița cu Polonia și țările baltice. Apoi a continuat represiunea țintită asupra populației, arestând liderii opoziției și a mișcărilor de protest, liderii greviștilor și pe studenții care mobilizează protestele. Rezultatul însă nu s-a făcut simțit: lumea e în număr mare în stradă, iar determinarea mulțimii arată că suntem departe de finalul crizei.

Criza cronică și „pat”-ul de la Kiev

Din contra, protestele și criza se cronicizează, într-un adevărat „pat” din care nici o parte nu știe și nu poate să iasă. Lukashenko nu poate ordona represiunea și eliminarea completă din stradă a protestatarilor. Ar însemna sinucidere pentru el și s-a rezumat în a reacționa atunci când protestele se apropie prea mult de Palatul Prezidențial. A învățat și lecțiile de la revoluțiile colorate din Ucraina, Georgia și Kârgâzstan 2003-2005, ca și de la Maidanul ucrainean din 2014. Nu intră în forță, așteptând ca mulțimea să obosească.

Pe de altă parte, nici protestatarii nu au pași majori făcuți care să fie definitorii și mai ales determinanți în confruntarea lor cu regimul. Și susținerea Occidentului e suficient de palidă, de unde reproșurile la adresa UE de către liderii din statele baltice. Protestatarii au învățat criteriile de protecție pe care le oferă revoluția fără lideri, însă decantarea unei conduceri sau opțiuni politice din rândul mulțimii se face cu greu. Vezi cazul mișcării Hirak din Algeria, pe care îl dau deseori drept model, când la mai bine de un an nu a reușit să decanteze o forță de opoziție. În rest, liderii opozanți sunt în afara Belarusului – Germania, Polonia, țările baltice – sau în închisori.

Totuși mulțimea a demonstrat determinarea, iar prezența periodică în stradă întărește sentimentul că se poate. Că și Lukashenko poate fi răsturnat din funcție, în mod pașnic. Că trebuie să plece. Numai că acesta nu a conștientizat că nu poate nici să bage o țară întreagă în închisoare, nici să conducă doar cu forța un popor care nu-l mai vrea. Legitimitatea, credibilitatea și încrederea publică sunt criterii de științe ale politicii care sunt aplicabile și în autoritarism, și în zonele foarte absconse ale sistemelor de conducere dictatoriale. Trebuie să existe o susținere publică, altfel conducerea autoritară nu poate fi realizată pe termen lung.

Lukashenko nu a realizat și mai ales nu a acceptat încă nevoia de negociere cu opoziția din stradă și faptul că regimul său s-a încheiat. Încă se luptă cu morile de vânt, pe criteriile cunoscute din perioada vidului de putere de după căderea Uniunii Sovietice. Numai că 26 de ani mai târziu, și criteriile și regulile s-au schimbat mult, iar lumea nu mai e aceeași ca cea pe care o cunoștea. Există numeroase generații nou, născute în Belarusul independent și cu acces la internet pentru a afla cum se trăiește în Polonia vecină, în Lituania și Letonia vecine și care au avut o istorie similară până în 1991.

Ambiguitatea Rusiei lui Putin și sancționarea mojiciilor lui Lukashenko

Factorul important în această ecuație a fost Rusia. Rusia însăși este nervoasă și supărată pe Lukashenko, care a luat-o drept țap ispășitor în discursul său electoral. Nu că nu l-ar cunoaște pe Lukashenko Kremlinul și Putin: devine naționalist, chiar cu porniri anti-ruse, de fiecare dată când se apropie vreo perioadă electorală sau când îi vine bine să-și arate independența și suveranitatea, când vrea să sublinieze că e singurul care poate garanta independența Belarusului, altfel Rusia vecină îl topește în Statul Comun, aranjament pe care tot el l-a semnat cu Putin.

În plus, Rusia e nervoasă cu atât mai mult cu ocazia actualei campanii. Nu numai că a fost cal de bătaie în discursurile publice sforăitoare ale lui Lukashenko cum își apără poporul și independența, dar a orchestrat și arestarea celor 33 luptători Wagner în trecere prin Minsk în drum spre Africa. Fără arme. Acuzându-i că dau o lovitură de stat. Totul pentru a mai smulge niște voturi.

Nu-i vorba, unul era belarus și a rămas acasă, dar ceilalți mercenari erau în mare parte ucraineni, cu toții căutați în Ucraina, însă Lukashenko a așteptat anunțarea rezultatelor pentru a-i extrăda nu în Ucraina, unde erau căutați pentru terorism și crime de drept comun, ci înapoi în Rusia. Mult zgomot pentru nimic! Iar jocul său de imagine a determinat o înghețare a relațiilor cu Kievul, și rechemarea pentru consultări a ambasadorului ucrainean, care nu va mai reveni la Minsk.

În ceea ce privește protestele, Rusia nu s-a pronunțat, în primă fază, împotriva manifestanților. Nu avea de ce: aceștia nu sunt anti-ruși, ci doar anti-Lukashenko, nu sunt toți pro-occidentali, cât pro-democrație. O afirmă prin intermediul propriilor lideri, cei mai notorii. Pe de altă parte, Rusia a învățat lecția pierderii sprijinului unui „popor frățesc” atunci când l-a susținut pe Yanukovici în timpul Maidanului de la Kiev, îmușcând în mulțime, apoi după anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, din Donetsk și Luhansk, toate fiind văzute ca acte de agresiune de către cetățenii ucraineni, inclusiv cei etnici ruși, care și-au pierdut viețile, averile și liniștea pentru că întreaga confruntare a avut loc în cea mai mare parte la ei acasă. După o asemenea experiență, care a adus susținerea pentru NATO de la 17% în februarie 2014 la 72% în august, după bătălia de la Debaltseve, în rândul ucrainenilor, Rusia a învățat lecția.

Abținerea de la a lua o parte în conflictul dintre Lukashenko și stradă a ținut loc și de avertisment pentru Lukashenko. Pentru cele făcute și mai ales pentru viitor, acolo unde un Lukashenko rămas la conducerea statului dar mult mai slăbit ar fi fost înclinat să accepte numeroase compromisuri. Deși și aici Rusia trebuie să fie atentă cu cerințele de integrare mai profundă cu Belarusul, de prezență militară mai activă, pentru că și aceste gesturi pot amplifica protestele și pot aliena populația belarusă.

Amenințarea revoltelor populare pentru Kremlin

Însă Moscova, Kremlinul, Putin însuși nu-și pot permite să lase mulțimea să câștige partida. E prea aproape de casă, principiul dominoului se poate aplica oricând și oricum nici în Rusia nu e liniște. E complicat. E greu de manevrat. Revoluția din stradă a oamenilor pașnici nu poate învinge la Minsk, așa cum s-a întâmplat la Kiev. Dacă îndemna inițial la o negociere, anunțând că trebuie să existe o formă de împărțire a puterii, dacă nu de transfer a acesteia de la Lukashenko, acum Rusia a dat semnale vizibile de susținere a lui Lukashenko pentru a face ordine. Nu ostentativ, nu deplin, marcând mai mult o poziție de negociere decât o decizie definitivă, dar Lukashenko a lecturat acest semnal în favoarea sa.

Rusia lui Putin mai are o problemă, care este aceea a perpetuării crizei, a cronicizării ei. Nu e în avantajul său. Cu cât criza din Belarus e mai lungă, cu atât e mai vizibilă în estul său, adică în Rusia însăși, acolo unde vin alegerile locale cu scandalul otrăvirii lui Navalnîi foarte prezent și viitoarele sancțiuni occidentale pe masă, dar și cu protestele masive de la Habarovsk și din Extremul Orient Rus care au devenit din manifestații de susținere a liderilor locali și regionali, manifestații de protest împotriva lui Putin, căruia i se cere să plece ca-n Belarus.

Și la capitolul negocierilor din spatele ușilor închise, pare să se fi ajuns la un impas. Inițial, Rusia ar fi acceptat – cu condiția convingerii lui Lukashenko, ceea ce e dificil, acesta e o nucă tare – o formulă de împărțire a puterii între Lukashenko și cei din regimul său, eventual băiatul său preluând succesiunea, și manifestanți. Există elemente de bună credință ce pot fi oferite – eliberarea opozanților din închisori, reprimirea celorlalți plecați de acasă, și această formulă e acceptabilă Moscovei. În dialogul cu Germania, părea chiar o soluție de tip 50-50% de reprezenare Putere-Opoziție.

Însă subsecretarul de stat american prezent la Moscova a subliniat o altă realitate: dintre opozanți, cei din țară și cei fugiți peste hotare, jumătate sunt ruși sau pro-ruși, coordonați de serviciile secrete ruse. Deci împărțirea puterii Rusia-Occident în cazul Belarusului nu se putea face în varianta Putere-Opoziție 50-50% pentru a reflecta influența egală a Estului și Vestului, ca-n alte cazuri. De aici a apărut și mesajul de forță al Rusiei care dădea un semnal de susținere a lui Lukashenko, un mesaj de forță pentru negocierile cu Occidentul menite să schimbe raportul de forțe și de control în favoarea sa.

Lukashenko - personajul tragic al autoritarismului la apus de epocă

De fapt, Rusia are multiple instrumente în Belarus. Mai întâi pe Lukashenko care, oricât ar juca independența, este mai degrabă pro-rus astăzi, ca și aparatul din jurul său și succesorii posibili. Aceștia nu au nici știința, nici experiența, nici forța sau ascendente în raport cu Putin pentru a apăra independența Belarusului și a bloca realizarea aranjamentelor din cadrul Statului Comun Rusia-Belarus. Apoi în rândul opoziției există cel puțin doi candidați pro-Kremlin, cu interese în Rusia, chiar între cei arestați înaintea actualului scrutin. Cât despre cei fugiți în diaspora, sunt mai cunoscuți cei din vest, dar există o disidență la Moscova, la fel de importantă. Readucerea tuturor acasă crează avantaje majore Rusiei în raport cu Occidentul, la refacerea unei formule de Negociere Națională Inclusivă.

Oricum determinarea străzii este încurajatoare și extrem de instructivă: există o putere a poporului, a cetățenilor simpli, a celor fără de putere, care se manifestă până și în cele mai retrograde și dure regimuri, și care nu mai poate fi oprită. Iar supraviețuirea lui Lukashenko la conducerea statului Belarus e pe final și e doar o chestiune de timp până la plecarea acestuia. Cu cât realizează mai repede că trebuie să plece și că are poziții de negociere puternice, Președintele belarus poate să obțină mai mult în negociere.

Lukashenko va începe de la încercarea de a-și menține poziția și a introduce treptat opoziția în zona puterii, de a împărți puterea, de a realiza o tranziție pe bază constituțională, dar cu o lege pe care o va controla. Dacă mai întârzie, s-ar putea să nu mai aibă această posibilitate, adică plecarea sa să fie obligatorie, chiar dacă membri ai regimului său vor avea jumătatea cea mai impunătoare a viitorului aranjament de putere. Dacă declanșează represiunea, a pierdut totul, mai devreme sau mai târziu, va fi vânat pentru a fi judecat, și nici apropiații săi nu vor putea rămâne la împărțirea viitoarei puteri, intrând în zona lustrației.

Deci cu cât mai repede președintele belarus realizează că trebuie să facă un aranjament și să împartă puterea, să pregătească o tranziție, cu atât Lukashenko își poate menține mai mult timp o cotă de putere, direct sau prin intermediari, în Viitorul Belarus. Asta ar limita, însă, reformele și democratizarea Noului Belarus. În orice caz, Lukashenko este o piedică în noua formulă politică din țara sa, și trebuie să plece.