La ziua Clavei, sora mea din Tiraspol, m-a dus Sașa, un contrabandist din Bender, cu care m-am întâlnit la Chișinău. Înainte însă de-a fenta postul vamal de la Bender, și a mă duce prin pădure, pe un drum pe care-l știa doar el și speculanții din zonă, Sașa mi-a schimbat plăcuța de înmatriculare cu una cu numere transnistrene și ne-am pritocit pe scaune, el așezându-se la volan și eu în locul lui, în partea sa dreaptă. Apoi a pornit mașina și m-a dus pe un șleau hopuros și neumblat, care ne-a scos într-o suburbie a Benderului, unde acesta a și coborât, și mai departe am condus eu mașina. Iar eu am parcat-o între mașinile din fața Teatrului Dramatic „Nadejda Aronețkaia” din Tiraspol, la sugestia lui Sașa, care m-a povățuit să nu-mi las mașina în fața casei Clavei, pentru a nu le trezi suspiciunea vecinilor ei, care ar fi putut să mă pârască la securitate sau la miliție. Așa am și făcut.  Iar până acasă la soră-mea am mers pe jos, încercând să nu mă diferențiez prin nimic de oamenii din oraș.

Soră-mea locuia într-o periferie a Tiraspolului, unde nababii au început să le cumpere casele localnicilor și să-și construiască în locul lor vile. Casa patinată a Clavei fiind una dintre puținele care a rămas în tălpi, într-o mare de acoperișuri multicolore.

Când am intrat eu pe poartă, un domn îmbrăcat foarte gomos discuta cu soră-mea.

- Ce-a vrut? am întrebat-o eu când acesta s-a retras.

- Să-mi cumpere casa.

- Și?

- Cred că o să primesc, dar încă nu i-am spus asta, ca să mai umflu prețul.

- Da cine-i tipul?

- Colonel în KGB-ul din Transnistria.

- Ca să vezi.

Ceea ce mă mira cel mai tare fu faptul că securistul nu se cără prea departe, ci se aciuă peste drum de noi, pe terasa unui restaurant fițos, cu două piscine, cu săli de masaj, cu câteva fântâni arteziene și cu o parcare plină buză cu cele mai bengoase mașini, ale căror denumiri eu nici nu le știam, iar dacă și le știam, nu le pronunțam niciodată.

Oaspeții Clavei deschideau unul după altul poarta și soră-mea ne așeză pe toți la o masă lungă din curte, de unde se vedea ca în palmă terasa restaurantului.

Eu tocmai îi uram la mulți ani, când am învăluit cu ochii terasa. Paharul mi-a alunecat din mână, făcându-se țăndări și mânjindu-mi pantalonii, când l-am văzut pe colonelul KGB-ului transnistrean îmbrățișându-se cu Iurie Roșca. Am scăpat și furculița din mână. Nu puteam să cred că era adevărat. Cei doi se îmbrățișau și se pupau pe obraji ca doi vechi prieteni, sfidând toate interdicțiile  de azi, de-a păstra distanța socială și de-a purta măști. Iurie Roșca era în Tiraspol?!

Un chelner le aduse o sticlă cu vin, în timp ce soră-mea îmi presără sare peste pata de pe pantaloni.

Colonelul îi povestea nu știu ce fostului meu comiliton cu aerul că-i spune un mare secret.

- Da ce caută Roșca la Tiraspol? Nu m-am putut abține eu și am întrebat-o pe soră-mea.

-Cum, nu știai că el și-a cumpărat o casă la Tiraspol?

- Nu, nu știam. De unde să știu? Desigur că nu știam.

- Da, și-a cumpărat.

- Adică s-a mutat la Tiraspol?

- Așa se pare?

- Și unde la Tiraspol?

- Chiar în mahalaua mea. Aici și-a construit o vilă ca în povești, cu trei nivele și cu un gard atât de înalt că îi poți vedea doar etajul de sus.

- Nu cred.

- Dacă-ți spun.

Eu tăceam.

- Și mănâncă în fiecare zi la restaurantul acesta, îmi zise soră-mea.

Deodată, Iurie Roșca s-a pornit spre noi, trimis, probabil, de colonel, care rămase să-l aștepte la masă, trăgând din pipă. Imediat cum am văzut asta, eu m-am ascund în casă, în dormitorul copiilor.

Pe vremuri, am făcut și eu parte din frontul popular și Roșca mă știa foarte bine. El îl turnase pe Ilașcu la KGB-ul din Tiraspol și acesta fusese umflat când se aștepta mai puțin la aceasta. Nu aș fi vrut să-i urmez și eu soarta. Și nici nu aș fi vrut să afle că am venit la Clava ca să nu cadă măgăreața și pe ea.

Soră-mea intră în casă și mă chemă afară.

- Dar Iuda a plecat?

- Da. S-a cărat.

 - Și ce-a vrut? o întrebam eu, neîndrăznind să ies în curte.

- Să mă convingă să-i vând casa colonelului de la securitate.

- Și?

- I-am zis că o să mă mai gândesc.

- Și în ce limbă a vorbit cu tine?

- În rusă. El aici vorbește doar în rusește. Cu toți. Dar eu i-am răspuns în română.

Am ieșit afară și m-am așezat la masă. Pescuii din farfurie o bucată de pește, când ochii mi-au alunecat din nou spre terasa de peste drum, unde cel care la sfârșitul anilor 80 răcnea pe la mitinguri că Moldova trebuie să se unească cu România, se aplecă să-i ridice lingura colonelului, care-i căzu din mână.

Pe nepusă masă, colonelul și Iurie Roșca și sculară de la masă și se porniră din nou spre noi. Eu mi-am luat rămas bun de la Clava și am tăiat-o în grădină. Nu știu de ce mă temeam că, dacă aș fi rămas, nu aș mai fi scăpat de privirile lui Iuda. Am sărit gardul  în strada Zoia Kosmodemianskaia și tot timpul până am ajuns la Teatrul Dramatic „Nadejda Aronețkaia” am avut impresia că Roșca era în spatele meu și că mă urmărea și de acest gând nu am scăpat decât după ce am intrat în Varnița.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare