La Ungheni m-am pornit cu bicicleta. Mi-am cumpărat bilet la clasa întâia, dar un domn în uniformă de cefemist nu m-a lăsat să mă urc cu ea în vagon și mi-a zis:

- Duceți-o în ultimul vagon, acela are un vestibul mai larg, unde n-o să deranjeze pe nimeni.

Știam că nu va ceda și am dus-o acolo. Trenul s-a urnit din loc. Eu călătoream în primul vagon, într-un vagon de clasa întâia și bicicleta mea trei vagoane mai încolo, în coada trenului, într-un vagon de clasa a treia, supraaglomerat.

Când trenul a oprit la Ghidighici, mi-am scos capul prin ușă afară, chiorându-mă la cei care coborau, fiind gata în orice moment să sar și eu pe peron, dacă vreunul dintre ei ar fi plecat cu bicicleta mea.

Pe lângă mine, urcară un bătrânel cu ochelari, cu un purcel în brațe și o bătrână adusă din spate, cu o torbă de roșii și trenul părăsi Ghdighiciul, înaintând pe malul lacului.

Ceea ce aveam noi în plus față de celelalte vagoane era toaleta. Un avantaj care deveni foarte repede un dezavantaj, fiindcă au mirosit acest lucru și călătorii din celelalte vagoane, care s-au pornit nu neapărat în șir indian, dar totuși destul de mulți spre toaleta noastră. Primul veni un domn chelbos. Acesta stătea în vagonul acela unde mi-am lăsat eu bicicleta, adică în ultimul vagon. Când trecu pe lângă mine trenul iuți viteza și acesta se dezechilibră și căzu peste mine, îmbrâncindu-mă în perete. Nu, nu purta mască și nici eu nu purtam și începură să-mi tremure mâinile. Îl pândeam când va deschide ușa toaletei, pentru a-mi pune masca.  O deschise și mi-am pus-o. Iar când trecu pe lângă mine, m-am lipit de perete.

Bătrânelul cu ochelari scăpă purcelul din brațe și alergă după el prin vagon. Purcelul covița. Se strecură printre picioarele domnului chelbos și se izbi cu râtul în ușă, unde îl și prinse bătrânelul cu ochelari. Care coborî la Bâcovăț. Am impresia că purcelul acesta îl cumpărase și el de la piață, și se ducea să-l dăruiască cine știe cui. Altfel, de ce l-ar fi purtat în brațe și nu l-ar fi dus în geantă? Se purta prea atent cu el. Așa cum te-ai purta cu un cadou. Domnul acela chelbos reveni la toaletă și eu reușii să-mi îmbrac masca.

Când trenul opri în Călărași, m-am ițit prin ușă să văd dacă nu pleacă te miri cine cu bicicleta mea. Bătrâna aceea adusă din spate merse la toaletă. Trenul se porni și-i răsturnă torba pe podea, din care câteva roșii se împrăștiaseră pe sub scaune.  O fată cu breton i le-a strâns și i le-a pus înapoi în torbă, iar torba i-o așeză pe banchetă. Bătrâna nu observă nimic. Nici măcar nu observă că torba ei nu mai stătea lipită de piciorul scaunului, ci stătea pe scaun.

Am mers și eu la toaletă, cu gândul ca să-mi spăl mâinile cu săpun  și să mi le curăț cu dezinfectant. La toaletă însă nu era nici săpun și nici dezinfectant, de parcă nu ar fi fost pandemie afară. Mi le-am spălat cu apă. Bine măcar că apă era. De, cum să nu fie, doar călătoream într-un vagon de clasa întâia. Cum-necum. La Bahmut coborî bătrâna cu roșiile și trenul deja ieșea din gară când fata cu breton fugi spre însoțitorul de vagon zicându-i că și ea ar trebui să coboare. Iar acesta intră în cabina mecanicului de locomotivă. Trenul opri la vreun kilometru distanță de sat, în plin câmp. Acum înțelegeam eu de ce îi strânsese ea roșiile bătrânei aduse din spate, pentru că o știa. Amândouă fiind din același sat, cu toate că nu vorbeau între ele.

Când  trenul a oprit la Ungheni, am alergat într-un suflet la ultimul vagon, speriat că nu-mi voi mai găsi bicicleta. Dar mi-am găsit-o. Și am coborât-o pe peron. Unde, a doua zi, am adus-o înapoi. Pe același peron, unde fu tras trenul spre Chișinău, care, de data asta, pleca cu un singur vagon, în care s-a suit toată lumea. Trenul cu un singur vagon, un vagon de clasa a treia, cu paturi de dormit, inclusiv pe coridor, în care nimeni nu dormea pe ele, se porni spre Chișinău. Ceea ce voiam eu era să-mi găsesc un loc cât mai departe de toaletă, pentru a nu repeta experiența de ieri. Dar am nimerit din lac în puț. În capătul celălalt al vagonului, unde mă aciuasem eu, lumea mergea să fumeze și toți treceau pe lângă mine, lovindu-mă cu coatele sau prăvălindu-se peste mine. Unde mai pui că tot fumul din vestibul venea în rotocoale peste mine.

Un tânăr de pe bancheta din spatele meu începu să strănute și eu am fugit în vestibulul fumătorilor. Unde un bărbat cu o cicatrice pe față îmi povesti că parlamentul l-a trimis la războiul ruso-moldovenesc din 1992 și că mergea la Chișinău să le amintească de asta. El fuma și eu îl ascultam, când ușa se deschise și dădu buzna peste noi tânărul acela căruia îi curgea nasul și strănuta și eu m-am întors în vagon, fără să-l mai ascult până la capăt.

M-am gândit să merg la toaletă ca să-mi dezinfectez mâinile. Am mers însă degeaba. Nici trenul acesta nu avea săpun sau dezinfectant. M-am întors. Veteranul războiului ruso-moldovenesc din 1992 asculta un cântec rusesc. Iar tânărul căruia îi curgea nasul și strănuta se întoarse de la fumat. M-am întors în toaletă, și am stat acolo până am intrat în Strășeni și numai când trenul se opri în gară, am ieșit de acolo, traversând în fugă vagonul, cu masca pe față, înșfăcându-mi bicicleta și sărind cu ea pe peron. Trenul se porni și eu m-am urcat în șa. Îmi căzu pedala.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare