Vladimir Putin se află, din nou, în fața celei mai mari încercări a multiplelor sale mandate. De această dată, problema e creată de Belarus și de eternul președinte al statului vecin cu care Rusia vrea să facă stat comun. Aleksandr Lukashenko este în fața celor mai puternice proteste, în care sute de mii de oameni îi cer să plece din funcție. Însă orice mișcare a Moscovei riscă fie să alienize populația, fie să-l piardă pe Lukashenko, fie să accepte evoluția care să dea cîștig unor proteste democratice a căror efect de domino este greu de oprit către Rusia vecină, fie să intervină militar și să lichideze statul Belarus. În fața unor alegeri care mai de care mai riscante, Rusia lui Putin preferă expectativa și maximizarea câștigului de după furtună decât o alegere care presupune un risc maxim. Un șah etern și o expectativă în care soluțiile bune sunt puține și riscante, iar cele mai multe variante sunt care mai de care mai nocivă pentru supraviețuirea sistemului de conducere a lui Putin în Federația Rusă.

Lukashenko gata să sacrifice Belarusul pentru propriul scaun

Aleksandr Lukashenko conduce în mod autoritar Belarusul de peste 26 de ani. Din 1994. Se consideră, în mod fals, primul președinte, deși, în mod real, primul șef de stat al Belarus a fost Stanislav Shushkevich, între 1991, la desființarea URSS și câștigarea independenței de stat, și până la 26 ianuarie 1994. El a semnat alături de Boris Elțîn și Leonid Kravchiuk, desființarea URSS în 1991.

Pe această bază, a falsului propagandistic, Lukashenko a încercat să construiască o variantă naționalistă a propriei sale deveniri, legându-se complet de existența statului și declarând chiar ieri, în fața muncitorilor de la întreprinderea de autoturisme din Misk, MAZ, care-l huiduiau și-i cereau să plece, că e un dur, că nu e perfect dar altfel nu ar exista statul Belarus, iar eliminarea primului președinte ar duce la desființarea statului.

De altfel, Aleksandr Lukashenko a dansat întotdeauna în hora celui mai bun partener al Rusiei și a lui Putin, cu Belarusul membru al statului comun cu Rusia lui Putin, chiar dacă a evitat tot timpul amplasarea instalațiilor militare ruse pe propriul teritoriu și unificarea reală a celor două state. De fiecare dată, a contrabalansat represiunea internă cu apropierea și avantaje smulse de la Rusia, discursul naționalist (inclusiv anti-rus) cu deschiderea spre relații corecte cu UE și vecinii din Vest. Și cu ocazia manifestațiilor masive din stradă, din ultimele 8 zile, după alegerile prezidențiale falsificate, a adoptat aceeași panoplie de instrumente de  comunicare publică.

Mai întâi, a tensionat la maximum relațiile cu Rusia, arestând un grup de 33 membri ai Companiei Private Wagner care treceau prin Minsk în drum spre un stat african. A reproșat Rusiei ingerința și a acuzat tentativa de lovitură de stat, menită să-i atragă simpatie și susținere în alegeri, 32 dintre membri grupului fiind predați Moscovei imediat după scrutin. Tensionarea relațiilor cu Moscova și susținerea posturii de independent și apărător puternic a statului său nu a fost de bun augur după alegeri, când Lukashenko a avut din nou nevoie de Putin. Două rânduri de telefoane și garanțiile Rusiei în fața unei eventuale intervenții externe – NATO sau occidentală, se prezumă, deși trupele ruse erau masate la frontieră -  au fost suficiente pentru ca teatrul să fie complet. Doar că nu a mai dat rezultatele scontate.

În fapt, nimeni nu amenință Belarusul. Occidentul nu are nici o intenție să atace pe nimeni, și Rusia știe foarte bine asta. Însă a permis lui Lukashenko să-și salveze pielea folosind și mijloace mai neplăcute pentru Putin. De altfel, acesta e motivul pentru care Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a anunțat public că Putin nu-l primește pe Lukashenko, când acesta a lansat zvonuri că ar fi la Kremlin. Putin s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont.

De fapt, afacerea belarusă este una internă pur și simplu. Populația e sătulă și de propagandă, și de represiuni, și de lipsa de alternative, și de furtul alegerilor, care i-a pus capac și a înfuriat-o la culme. Lukashenko a mai făcut grosolănii electorale, însă din postura de candidat fără egal și fără opoziție. De data aceasta, a arestat pe rând, pas cu pas, contracandidații pe care i-a exclus din cursă, rămânând cu 3 femei care i s-au opus. Svetlana Tikhanovskaya, soția unuia dintre opozanții arestați, care a luat oficial 10.12% din voturi în scrutin, a fost nevoită, după 7 ore cu KGB-ul local, să fugă cu copiii în exil în Lituania. Aceste acțiuni au oripilat lumea și au accentuat prăbușirea lui Lukashenko, despre care se spune că nu ar fi câștigat scrutinul, cel puțin partea legală și corectă din ziua votului.

Azi Lukashenko e în stare să-și sacrifice statul pentru a-și salva scaunul. E gata să promită orice Rusiei numai să-l ajute să rămână în funcție. Ar fi de acord și cu statul comun, și cu prezența militară, doar-doar să rămână președinte. Ar fi făcut-o și ar fi anunțat-o, dar nici Putin nu e gata să-l primească să discute subiectul, și președintelui Belarus îi e frică să nu întărâte și mai mult concetățenii, dacă face asemenea gesturi acum și dacă le anunță. Iar miza crește pentru Lukashenko, pe măsură ce pierde susținere și legitimitate vizibil și recurge la represiunea care nu mai dă rezultate: nu mai transmite frica și teroarea în proprii cetățeni, iar închisorile nu sunt pregătite să închidă toți protestatarii din stradă.

Cedări, dar cu jumătate de gură: prea puțin, prea târziu.

Exasperarea, furtul la alegeri, acțiunile bădărănești și represive la adresa liderilor opoziției și tortura la adresa manifestanților ridicați din stradă de structurile de securitate au determinat reacția masivă și continuă a protestatarilor. Cu intrarea în grevă generală a unui număr tot mai mare de fabrici și intreprinderi de stat și părăsirea studiourilor televiziunii de stat de căte angajați, cu ambasadori care susțin opoziția și nenumărate gesturi de frondă.

Totul până într-acolo încât duminică, mitingul de stat de susținere a Președintelui, unde oamenii erau aduși cu autobuzele, a fost unul minuscul, iar Lukashenko a vorbit câtorva sute de oameni, autobuzele venind goale, în timp ce manifestația contra sa a adunat peste 50.000 de oameni. Iar luni, când șeful statului s-a dus la o întreprindere de stat pentru a primi aplauze vorbind oamenilor, s-a trezit huiduit și strigându-i-se din mulțime să plece!

Aleksandr Lukashenko nu înțelege ce i se întâmplă, iar scaunul său se clatină serios. S-a făcut paralela cu deruta lui Ceaușescu, care se știa cel mai iubit fiu al poporului, cum îl cânta propaganda de partid, dar s-a trezit huiduit și contestat, cu masa de oameni, care nu-l mai ascultă, aduși forțat la proteste. Și fără eficiența instrumentului represiv, care să compenseze lipsa de adecvare la evoluția și realitățile din societate. Ceaușescu a ajuns să creadă propriile minciuni. Și Lukashenko părea la fel de derutat, deși are experiența numeroaselor revoluții colorate și a Maidanului din 2014, din Ucraina vecină.

Așa că Lukashenko a încercat compromisuri politice. Prea puțin și prea târziu. Luni, 17 august, a demis guvernul, rămânând singurul responsabil și catalizând tot oprobiul public. Apoi, în fața muncitorilor, a lansat mesaje către opozanții săi: e dispus să împartă puterea, să cedeze din atribuții după modificarea Constituției, ba chiar să accepte alegeri după referendumul de validare. Puțin și condiționat, fără a avea în față altceva decât o masă de nemulțumiți care reprezentau chiar baza sa electorală profundă, dată de economia de tip sovietic pe care a conservat-o și cu care se mândrește. Nu reprezentanți legitimi ai Opoziției, care a recomandat, de la Vilnius, continuarea protestelor și a grevei generale, ca unice instrumente de a-l determina pe Lukashenko să plece.

Firește că totul depinde de forța nemulțumirilor, de determinarea populației și de capacitatea de a menține mișcarea de protest în continuare. Dacă rezistă represiunilor țintite, dacă mențin valul de proteste în stradă și greva generală se extinde, în 10 zile - două săptămâni, putem vorbi despre un drum care poate să se încheie cu plecarea lui Lukashenko. Până atunci, e prea devreme ca opoziția să fluture steagurile victoriei, chiar dacă a expus un Lukashenko slab și în pierdere de ritm.

Președintele Belarusului avea o șansă dacă făcea o mișcare de forță luni, sau chiar mai devreme. Dar pe care, pe de altă parte, nu o putea face, având în vedere profilul și condiționările ruse. Să anunțe organizarea unui nou tur de scrutin săptămâna aceasta, duminică. Reluarea scrutinului de duminica trecută. Cu suficientă deschidere, prezența observatorilor și numărătoarea corectă a voturilor. O asemenea mișcare dovedește slăbiciunea, nu e caracteristică lui Lukashenko și este contestată în primul rând de Moscova, pentru că presupune o cedare în fața mulțimii. Totuși e și o mișcare de forță pentru că ar fi arătat că Lukashenko nu se teme de vot. Și putea încă să își adjudece chiar Victoria, la limită, dacă era mișcarea sa și intervenea la timp. Dar nu a avut forța și știința să facă un asemenea pas.

E adevărat că era un pas cu risc mare. Dar putea fi unica sa șansă. Varianta compromisului și a modificării Constituției e un pas prea târziu și prea mic. Opoziția nu va accepta așa ceva, nu-i poate permite lui Lukashenko să-și aranjeze succesiunea și împărțirea puterii în cadrul propriei grupări, nici nu poate pierde impulsul și sprijinul public actual de care beneficiază, pe seama nemulțumirii populației pentru enormitățile făcute de președinte în alegeri. Ar fi o eroare pe care nu o poate face. Din contra, cât are presiune și forță de la spate, din stradă, orice cedare a sa e imposibilă și va presa pentru a obține maximum de la Lukashenko.

Moscova prinsă între scaune

Postura cea mai complicată este cea a Moscovei. Vladimir Putin este pus în cea mai grea situație din mandatele sale succesive, și nu putem spune că a fost lipsit de încercări chiar anul acesta. Amendamentele la Constituție și joaca de-a referendumul/consultare populară i-au scăzut popularitatea și nu i-au amplificat-o. Crearea noilor posibilități pentru propria succesiune și poziții, inclusiv posibilitatea de a continua mandatul de Președinte, nu e neapărat de bun augur, într-o Rusie care crapă din toate încheieturile.

Ca un uriaș cu picioare de lut, Rusia lui Putin capotează la cele mai banale crize curente, pe care aparatul său corupt și fără capacitate administrativă nu le poate rezolva. Iar Putin nu vrea să se implice, pentru a nu-și pierde bruma de imagine ce-i mai rămâne. Nici pandemia nu a fost gestionată decât foarte prost, sub strigătele de protest și durere ale rușilor. Nici incendii, lipsa locurilor de muncă, nemulțumiri și falimente după coronavirus nu au găsit sprijin la autorități. Nici spitalele fără medicamente și echipamente de protecție în plină pandemie, nici cozile cu ambulanțele ce lăsau bolnavii. Putin nu a mișcat un deget, iar aparatul său nu a avut decât soluții locale, regionale, minuscule și marginale, fără resurse reale.

Mai nou, Putin însuși este într-un plin protest continuu de mai bine de 5 săptămâni, de la 11 iulie când a fost înlăturat – arestat și luat la Moscova, înlocuit ulterior - guvernatorul de Habarovsk, Serghei Frugal, pentru că nu mai răspundea la ordine, iar locuitorii din regiune îl apără în stradă în proteste masive încă de atunci. Nimeni nu crede că Frugal e curat, doar că a fost înlăturat pentru că i se opune lui Putin. Iar protestele s-au extins în Extremul Orient rus - la Vladivostok, Omsk și Novosibirsk, punând Siberia în flăcări.

Pe fondul acestor proteste masive din Rusia, Putin nu are soluții ușoare în privința lui Lukashenko. În primul rând nu poate lăsa ca protestele să decidă soarta unui conducător în Belarusul vecin, pentru ca piesele de domino să nu o ia la vale și să ducă către Kremlin, la fotoliul lui Putin. Apoi, liderul rus nu acceptă ideea revoluțiilor colorate, a manifestării de voință a oamenilor, a democrației în acțiune, pentru că ea contravine pe fond imaginii și sistemului autoritar și represiv rus, bazat pe propaganda masivă în sistemele de comunicații controlate de stat, pe toată zona mass media clasice și social media.

De aceea, situația din Belarus este atât de preocupantă. Mai adăugăm și tentația lui Lukashenko care a utilizat Rusia ca bau—bau și amenințare în campanie, chiar dacă astăzi a dat vina, în premieră, pe NATO și a anunțat că ar fi amenințat de exercițiile și prezența militară americană și aliată la frontierele sale, respectiv în Polonia și Statele Baltice. Or e de notorietate că, pentru a atrage cooperarea occidentală acum un an, fără perpectiva alegerilor, Lukashenko a declarat, din contra, că el nu se simte amenințat de prezența trupelor NATO la frontierele sale, contrar susținerilor Mosovei care a acuzat aceste prezențe armate și amplificarea prezenței americane și aliate în zonă.

Salvarea lui Lukashenko, ocupația și oprobiul public sau contemplarea și câștigul strategic în final

Dilema este, deci, foarte mare astăzi, iar Kremlinul își calculează cu atenție pașii și reacțiile. Orice ieșire publică sau mișcare de trupe dincolo de frontieră ar fi primită – a anunțat-o deja Lituania – ca o ocupație militară a Belarusului. Și asta ar aliena imediat populația, pregătită să protesteze și să-și apere țara, lăsându-l pe Lukashenko fără nici un argument. A încercat luni să susțină că dispariția sa ar duce la dispariția statului, dar referirea sa era, de această dată, la o virtuală și imaginară acțiune a Occidentului, nicidecum a Rusiei.

Lukashenko trebuie salvat. Ca persoană, nu și scaunul său. Dacă fotoliul de președinte poate fi salvat, foarte bine. Așa complicat și imprevizibil cum e, e răul cel mai mic, și Putin știe să se descurce cu el. Dar Rusia nu poate interveni pe față pentru a-l susține pe Lukashenko tocmai pentru a nu-și aliena protestatarii și a-i semna demiterea partenerului de la Minsk. Oamenii din stradă sunt anti-Lukashenko, nu anti-ruși, dar mânia și oprobiul se poate lesne transfera spre Moscova, dacă se lasă atrasă în dispută. Or ieșirea lui Peskov exact asta vroia să anunțe tuturor: Rusia nu ia partea lui Lukanshenko în acest joc.

E adevărat, instituții de open sources intelligence au comunicat intrarea în Belarus a unor trupe ruse fără însemne. Mai mult, datele pe care le vehiculau vorbesc despre trei grupări ale Rosgvardia, Garda Națională rusă, garda pretoriană a lui Putin. Însă aceste trupe, dacă ar fi pătruns în Belarus – nu există nici alte confirmări, nici negări – ar avea mai degrabă rolul să-l apere pe Lukashenko de linșajul populației și să-l extragă, eventual, de la Minsk către Moscova, acolo unde să-și cheltuiască averea alături de alți lideri post-sovietici care au făcut servicii Rusiei, cum e Viktor Yanukovich, sau Aslan Abashidze (Shevarnadze s-a întors după revoluția trandafirilor la Tbilisi și s-a stins acasă, în Georgia). Deci e în discuție doar recuperarea lui Lukashenko și nicidecum represiunea sau intervenția împotriva populației, cum a făcut-o Rusia cu trupele speciale și celebrii tutishki în Maidan, în 2014, pierzând complet Ucraina.

Ocupația și represiunea, respectiv intervenția pe față fiind excluse, inclusiv cea de mediere a relației cu Opoziția, Rusia nu poate accepta nici să vadă cum mulțimea îl înlătură pe Lukashenko. Varianta modificării Constituției, chiar un nou tur de alegeri ar fi mai acceptabile decât o înfrângere și schimbare de regim de către stradă. Dar Rusia nu-și poate permite o intervenție directă aici.

Jocul transparent pe care-l face astăzi vizează influențele din spatele ușilor închise. Occidentul stă imobil, marchează susținerea pentru libertate și mișcările de protest, condamnă represiunea și tortura și nu recunoaște rezultatul alegerilor care nu au fost nici libere, nici corecte. Nu intervine direct. De aceea Rusia stă în expectativă, așteaptă deznodământul, preferând să nu-și antagonizeze nici o parte și să lucreze cu câștigătorul, încercând să valorifice la maximum momentele de slăbiciune și nevoia de recunoaștere, legitimitate și credibilitate a puterii, oricine ar ajunge să o dețină în timp.

E un joc la risc mare. Riscul pentru Rusia lui Putin e să câștige strada, iar protestele și modelul Belarus să nu mai poată fi așa de lesne de combătut în Rusia ca cel de la Tbilisi și Kiev în 2003 și 2005, nici măcar cel al Maidanului din 2014, din Ucraina, acolo unde anexarea Crimeii și agresiunea armată din Estul Ucrainei a fost răspunsul pentru a proba costurile acțiunii care scotea statul post-sovietic din ghiarele controlului său. Alienarea completă a ucrainenilor și Ucrainei și împingerea spre UE și NATO (susținerea pentru Alianță a crescut de la 17% în februarie 2014 la 72% în iulie 2014) a fost un preț prea mare pentru Moscova, și nu-și dorește să repete experiența. Dar așteaptă să vadă dacă nu poate marca un câștig strategic major odată ce actuala confruntare între Lukashenko și Opoziție, și mai ales strada, se va fi sfârșit.