Catastrofa industrială cum este calificată detonarea accidentală a miilor de tone de azotat de amoniu din Beirut a intrat in perioada derulării cercetărilor si a ridicat și multe semne de întrebare, lansând în dezbatere multe scenarii. Președintele Aoun a vorbit despre două scenarii principale luate formal în considerație de către oficialii libanezi, care au refuzat o anchetă internațională: neglijență și atac extern. Ba au cerut Franței și imagini satelit pentru a evalua dacă în zonă se afla vreun avion sau rachetă ce ar fi putut lovi depozitul. Israelul, care nu are relații diplomatice cu Libanul, a anunțat că nu e implicat în catastrofă și a oferit ajutor umanitar. Iar Președintele SUA, Donald Trump, a scăpat presei o declarație potrivit căreia ar ști că ar fi putut fi vorba despre un atac. Fără a mai vorbi despre presa arabă și internetul care au cultivat o imagine cu o dronă virtuală montată prin suprapunere care apare în imagini ca și cum ar fi putut fi prezentă în preajma atacului, caz calificat explicit ca fake news.

Cernobîlul libanez și nevoia de resetare a clasei politice

După cum s-a degajat până în prezent, primul scenariu pe care l-au abordat autoritățile libaneze pare cel real. Nu avem încă rezultatele investigației, dar staționarea unei cantități enorme de azotat de amoniu într-un depozit în mijlocul capitalei libaneze ar fi o dovadă suficientă de neglijență dacă nu ar fi fost multele avertizări ale întregului spectru instituțional libanez referitoare la prezența acestei adevărate bombe cu ceas încă din 2013, pe cheiurile Beirutului. Lucru recunoscut de către președintele libanez Michel Aoum însuși. Și care duce la responsabilitatea directă a Guvernului libanez. Sau chiar a guvernelor libaneze succesive, din 2013 până astăzi.

Prezența aceasta ridică semne mari de întrebare și probleme relative la perspectivele bunei administrări a Libanului. De aici și comparația cu cazul Cernobîl, nu neapărat prin amploarea exploziei și în nici un caz dimensiunea impactului și a victimelor. E vorba despre expunerea fără drept de apel a incapacității și neadecvării unui sistem, cel comunist sovietic, la acea oră, care a eșuat în gestionarea funcționării sigure a centralei atomo-electrice, una din marile crize ale lumii. Acolo unde a existat posibilitatea acoperirii unor teste de securitate absente înaintea pornirii centralei nucleare și a nepotrivirilor tehnologice, a fugii după realizări economice imposibile în planuri cincinale exagerate și economii nepotrivite pe seama oamenilor și a siguranței, s-a produs catastrofa din aprilie 1986.

În cazul libanez, e vorba despre o nouă probă de incompetență și lipsă de capacitate administrativă a unui sistem politic rezultat din compromisul și aranjamentele de soluționare a războiului civil din Liban, încheiat în 1990. Faptul că întreaga clasă politică este contestată și că în stradă s-au aflat deja zeci de mii de oameni anul trecut, determinând plecarea guvernului Hariri, este doar proba că sistemul nu e funcțional și că menținerea sa duce la osificarea unor relații, blocarea capacității de reînnoire a clasei politice și feudalizarea sectară și religioasă din Liban. Ce a mers acum 30 de ani produce monștri azi și sistemul trebuie reformat din temelii, pentru că are probleme structurale. Lucru admis și de premierul în funcție, care a recunoscut problemele structurale ale clasei politice, însă în viziunea limitată la alegeri anticipate cu aceiași actori de pe scenă.

Dilema israeliană în cazul exploziei din Beirut

În acest context, fără legătură directă cu cazul, evaluările și scenariile alternative ne-au permis să facem o analiză a unei situații ipotetice care putea fi oricând și una reală, și care se traduce în dileme fundamentale pentru securitatea Orientului Mijlociu. Este vorba despre o situație ipotetică în care Israelul, dușman direct al Libanului, fără legături diplomatice, enervat la maximum și amenințat de transferurile de arme dintre Iran și Hezbollahul libanez – pe care le urmărește și le elimină chirurgical în Siria – este confruntat cu o dilemă existențială. Pentru că prezența la Beirut a unei cantități mari de armament sau a unei cantități uriașe de precursor al explozibililor – azotatul de amoniu a fost utilizat deja în Oklohama pentru un atac terorist – ridică o  problemă majoră pentru Israel.

Să zicem, în acest caz ipotetic, că Israelul știa despre cantitatea de azotat de amoniu. Cum ar ști și despre cantități de arme care s-ar vinde către Hezbollah sau care s-ar afla în depozite secrete ale Hezbollahului libanez. Cum ar trebui să reacționeze? Este acest tip de prezență o țintă legitimă pe teritoriul Libanului? Dacă e să luăm acțiunile din Siria, orice transfer de rachete sau arme care permit atacarea de către Hezbollahul cantonat în sudul Libanului a localităților din Israel e considerat o țintă legitimă. Dar prezența unei asemenea amenințări în Beirut ar putea să fie o asemenea opțiune? Să fie considerat o amenințare similară?

Oricum dilema rămâne. Așa cum, să zicem, în același context ipotetic și speculativ, dacă o dronă de atac survola zona și lovea de două ori succesiv depozitul pentru a-l elimina. Cu costurile politice și de imagine pe care le reprezintă un asemenea atac și mai ales explozia catastrofală determinată pentru populația civilă din Beirut. În acest caz, un asemenea atac ar constitui un casus beli pentru Liban împotriva Israelului? Sau pentru întreaga lume arabă? Ar determina ea oprobiul total la adresa statului care a văzut această lovitură preemptivă o ieșire din amenințarea pe care o percepea?

Unde duce amenințarea existenței unui stat slab sau eșuat

Această dilemă nu ar fi putut interveni. Cu certitudine, Israelul ar fi găsit canalele de comunicare pentru a transmite Libanului, prin intermediari care ar fi fost ascultați, că are o problemă în legătură cu depozitul, încărcătura, armamentele din depozitul din Beirut, cu modul în care sunt păstrate și administrate. Cu certitudine ar fi comunicat solicitarea imperativă ca Guvernul libanez să facă ordine (în acești peste 6 ani) și să elimine o asemenea amenințare, o bombă cu ceas la adresa propriei populații și, nu în ultimul rând, la adresa Israelului.

De asemenea, admițând că nu ar fi fost ascultat, sigur un stat serios și respectabil nu ar fi declanșat niciodată un atac chiar acoperit de negarea credibilă, asupra depozitului, știind efectele unei asemenea explozii catastrofale. În plus, nu poți ascunde nimic astăzi, în era digitală, în cazuri majore, față de serviciile de informații puternice ale lumii, în orice colț al lumii te-ai afla. Israelul ar fi găsit elemente și acțiuni intermediare, nuanțate, pentru a expune public existența acestui pericol major, pentru a blama conducerea libaneză care nu ține cont de responsabilitățile sale și care-și pune în pericol întreaga populație.

Totuși dilema subzistă, iar existența reacțiilor nuanțate ale unui stat responsabil, cu respectabilitate pe scena internațională, nu poate acoperi, în cazul nostru ipotetic desenat, amenințarea pe care o reprezintă un stat slab sau eșuat. Pentru că lipsa capacității administrative, problemele de credibilitate și legitimitate ale clasei politice, incapacitatea de a gestiona un pericol despre care știa întreaga administrație ani la rând subliniază, de fapt, situația unui stat slab, care nu-și poate purta singur de grijă. Sau a cărei clasă politică nu e în stare să gestioneze cele mai vizibile și mai grave probleme pentru siguranța propriei populații.

Iar la o judecată internațională, între un atac ipotetic care ar constitui casus beli pentru o întreagă lume arabă și faptul că o asemenea prezență gestionată neglijent pe teritoriul libanez care ar constitui o țintă legitimă pentru Israel, nu știu dacă mulți judecători internaționali ar da câștig de cauză Libanului, victimă a unei asemenea devastări, pentru neasumarea responsabilităților ce-i revin ca stat. Iar cazul ipotetic prezentat relevă cu adevărat cât de profunde sunt problemele pe care întreaga clasă politică libaneză le întâmpină astăzi și falimentul în care a atras țara.

Responsabilități internaționale colaterale. Exportator, transportator și destinatar al azotatului de amoniu

Cazul nostru ipotetic al dilemei unei alegeri – acțiune pentru a elimina o amenințare, țintă legitimă sau abținerea pentru a nu declanșa un război, victime nenumărate într-o asemenea explozie catastrofală  sau măcar oprobiul public internațional, că tot suntem în preajma comemorării bombelor de la Hiroshima și Nagasaki – nu se oprește aici. El antrenează, automat, și responsabilități internaționale ale statelor implicate într-un fel în această catastrofă.

Mai întâi e vorba despre sursa nitratului de amoniu – de unde vine el. E din Georgia? E din Rusia? E din Iran via Armenia? Are vreo responsabilitate vânzătorul față de selecția transportatorului? În al doilea rând, este vorba despre transportatorul rus. Armatorul - proprietar e un rus, iar comandantul navei susține că s-a adresat lui Putin în repetate rânduri pentru a recupera nava, care trebuia să ajungă în Mozambic. Pentru că destinatarul încărcăturii era statul Mozambic, care avea nevoie de nitrat de amoniu pentru industria minieră, însă care timp de mai bine de 6 ani nu a reclamat încărcătura care-i era destinată. O fi aranjat lucrurile direct, pe care diplomatică sau într-un litigiu comercial, dar cert e că subiectul responsabilităților rămâne deschis și în acest caz.

Mai avem două teme la fel de acute la nivel internațional, legate de responsabilități în cazul exploziei devastatoare din Beirut. Mai întâi e vorba despre țara de pavilion. Republica Moldova și-a dat pe nimic pavilionul pentru circa 300 de vase pe care nu le controlează în nici un fel pentru că „nu există proceduri în acest sens”, cum susține Autoritatea Navală de la Chișinău. Nu trebuie să mai vorbim despre costurile de imagine și pierderea de prestigiu în acest sens: o investigație a fost cerută în Parlamentul Republicii Moldova de către opoziție. Însă Parlamentul e încă în vacanță. Cum se oferă un pavilion unui vas? În ce condiții? Care sunt responsabilitățile statului ale cărei culori le poartă o navă implicată într-o malversațiune comercială, încălcare de embargou, trafic de droguri sau explozie de această factură?

Și ultima temă vizează abandonarea de către echipaj a vasului oriunde în lume, respectiv abandonarea de către armator sau proprietar a vaselor arestate prin întreaga lume pentru diverse datorii și neplăți ale taxelor portuare. E cazul navei Rhosus care a adus încăcătura din portul georgian Batumi în Beirut, unde a fost arestată. Echipajul nu era plătit, armatorul rus a abandonat vasul, iar încărcătura a ajuns depozitată într-un port unde nava nici nu trebuia să acosteze vreodată, Beirut. A fost legitimă acțiunea? Este justificată, accidentală sau premeditată? Ce stă în spatele acestor proceduri și cum ar trebui modificate legile și regulile internaționale pentru a nu mai avea de a face cu asemenea fenomene de abandon după încasarea costurilor transportului?

Tocmai aceste întrebări legitime necesită investigația internațională a exploziei catastrofale, o comisie internațională și o investigație a ONU pentru a ajunge până la ultima consecință, la pedepsirea tuturor celor implicați și până la ultimul vinovat. Altfel, avem de a face cu o afacere de familie, cu greșelile unui șef de port sau de vamă cam la fel ca acarii Păun în fosta URSS pentru responsabilitatea de a otrăvi cu radiații jumătate de lume. Dacă atunci Moscova putea fi adusă la bară, și trasă la răspundere, probabil că orice accident ulterior ar fi fost evitat, ca și inconștiența oricărui guvern al unui stat. Chiar și a celui libanez de astăzi.