Marile elemente de impact a pandemiei de coronavirus au fost studiate mai mult sau mai puțin și există pronunțări multiple. Evoluțiile crizei pandemice au afectat individul, societatea, politicul și relațiile internaționale deopotrivă. Emoțiile fundamentale au fost identificate și exploatate de infodemie, războiul informațional și specularea oportunității generate de pandemie și de modul de limitare a efectelor prin izolare la domiciliu, distanțare socială, port de mască - deci o înclinație mai mare de a petrece timpul în spațiul virtual, pe internet. Însă coronavirusul în sine și metodele de izolare adoptate pentru a limita răspândirea virusului Covid-19 au generat schimbări relevante de comportament la nivel uman care, dacă acest tip de măsuri vor reveni, riscă să se permanentizeze, dând naștere unor alți indivizi și unei noi societăți în care vom trăi după încheierea pandemiei. Fără a fi psiho-sociolog și fără pretenții profesionale în această direcție, am relevat mai jos cum ar arăta o agenda de cercetare și care ar fi direcțiile în care ar trebui investigate efectele pandemiei asupra individului și a societății umane.

Izolarea și solitudinea. Impactul asupra familiei

Principala metodă de evitare a răspândirii virusului a fost izolarea. Izolarea ca individ de familie, în sens larg, uneori și de familia restrânsă – când cel în cauză a fost prins de evoluții departe de casă, la studii sau la muncă, de unde nu a putut să mai revină. Apoi izolarea de prieteni, de colegi, de societate, de zona cunoscută, familiară, obișnuită. Reducerea dramatică a interacțiunilor sociale fizice și directe - înlocuite cu cele mediate electronic – nu este neapărat un fenomen care să mențină într-o proporție relevantă același confort social. Pentru cei mai izolați și austeri, introvertiți și asociali, poate fi un lucru normal. Pentru cei sociabili, care-și trag seva din spațiul social, această schimbare a fost majoră și de impact. 

Principalul impact a fost asupra celor singuri. Singuri în casă, în viața de zi cu zi, dar nu singuri pe lume. Singurătatea care a venit din izolare și lipsa contactelor banale, a comunicării obișnuite cu cei cunoscuți și apropiați, dar cu care nu locuiau împreună, a dus la prima categorie de efecte psiho-sociologice. Accentuarea sau relevarea, pentru unii, a solitudinii, a unei vieți în care, până la urmă, sunt singuri, a avut efecte psihologice importante. O descoperire pentru unii despre propria viață.

Tot astfel cum am înregistrat și drame cu familiile formale care s-au trezit închise împreună spre a-și releva  și descoperi esența relației. Un moment al adevărului, care fusese ascuns de activitățile fiecăruia, de timpul relativ redus al conviețuirii reale. Soți înstrăinați sau nepotriviți, parteneri uitați, nedoriți, tolerați s-au regăsit sub același acoperiș zile la rând, săptămâni, luni, fără nici o breșă temporală sficientă în alt spațiu și companie sau posibilitate de a exporta problemele sau de a se înfunda în muncă și a trăi în forme și grupuri sociale distincte, care permit uitarea relațiilor mai puțin potrivite de acasă. De aici și numeroase drame familiale.

Nu-i vorba că am avut și efecte pozitive ale izolării și fricii în pandemie. Familii întregi au reușit să se redescopere, să retrăiască, să evite alergătura nesfârșită și stresul care îi depărtase natural pentru a se regăsi abia în vacanțele puține și în nopțile târzii. Unii și-au redescoperit soțul/soția, au retrăit sau relansat relații și mai profunde. Alții au avut timp să-și cunoască și mai bine copii, să-i redescopere cu toate angoasele, ineditul, inteligența și fericirile lor, cu pasiuni și nevoi. Și invers, copiii au beneficiat de prezența părinților care le lipseau, s-au reconectat profund și au restabilit conexiunile familiale ce exced conviețuirea în comun și simbioza familială sau economică. Nu puțini s-au bucuret de timp de calitate petrecut cu familia. Și asta a avut efecte pozitive în a limita efectele fricii, panicii, așteptărilor nerealiste sau a stresului izolării.

Pentru că poate cea mai importantă realizare a pandemiei este o diminuare sensibilă a presiunii stresului, încetinirea alergării continue și nesfârșite zilnice la muncă și în preocupările existențiale de zi cu zi. O relaxare completă impusă, un timp nesperat pentru reflecție și timp pentru tine, pentru fiecare din noi. Introspecția a fost extrem e utilă și a ajutat fiecăruia.

Impactul este greu de prezis, dar există premise și elemente cunoscute. Mai întâi, e greu de spus dacă a fost un episod, dacă impactul e parțial, temporar, cu posibile efecte în timp, dacă a fost o experiență unică de două luni, sau dacă se va întoarce experiența. Dacă izolarea repetată și periodică, neașteptată, va duce la permanentizarea unor schimbări. În orice caz, a introdus timpul flexibil la muncă, a deschis calea unor forme de programe libere și ajustabile de muncă pentru familie, copii, activități casnice sau administrative care ar putea fi premisele viitoarelor contracte de muncă de mâine.

Criza, stresul și schimbările comportamentale în pandemie

Firește că impactul nu e uniform, nici măcar simplu de generalizat în liniile sale majore, care asigură tendințele sociale. Impactul depinde de personalitatea individului ce trece printr-o asemenea experiență, de obișnuințe de viață, de emoții și trăiri diferite ale acestora, tot individuale în forma lor de manifestare și de percepere, de comportamentul fiecăruia în situație de criză prelungită sau de izolare prelungită, de identitatea unică a individului, a fiecăruia dintre noi, cu caracter distinct și comportament diferit în fața unei situații inedite, imprevizibile, de criză. Totul se raportează la tipologii distincte de oameni, iar aceste caracteristici ne afectează, nu sunt componente permanente, pentru că omul învață și se adaptează întotdeauna – mai lesne sau mai complicat – și personalitatea fiecăruia se ajustează după evenimentele vieții cu care se confruntă.

Criza accentuează și accelerează comportamente preexistente, revelează elemente ascunse sau greu de discernut la indivizi particulari. Sunt mai vizibil și mai simplu de diagnosticat boli, tulburări, înclinații care sunt dezvăluite și accentuate de către criza pandemică. Coronavirusul a adus manifestări ale unor tușe îngroșate ale comportamentului ce nu mai poate fi ascuns, machiat sau controlat în zonele sale sensibile și nepotrivite, ci răbufnesc constant.

Firește că dincolo de calmarea unui tip de stres dat de muncă, agitație, mișcare continuă, viteză și presiunea a vieții de zi cu zi, prin izolare, intră în discuție și alte efecte ale crizei în sine. Oamenii probează și reacții diferite, și comportamente distincte, și o capacitatea și rezistența în criză care e diferită de la om la om. În plus, criza forțează și expune capacitatea de gestiune a crizelor individuale și colective de către indivizi, societăți și decidenți, expunând, totodată, capacitatea și justețea unor alegeri politice pe care le fac în condiții normale societățile democratice pentru reprezentanții care să le conducă.

Efecte psihologice în relațiile interumane în vremuri de Covid -19

Pandemia a generat câteva acțiuni și măsuri sociale dincolo de izolarea la domiciliu, acolo unde există. Izolarea a generat diferite efecte legate de calitatea și dimensiunea imobilelor, numărul de membri de familie obligați să conviețuiască acolo timp de două luni aproape non stop. Este vorba despre portul măștii și distanțarea socială – în fapt fizică. În această categorie avem un număr de efecte psihologice ale portului de mască, pe care le regăsim reclamate ca motivație în anumite marșuri și demonstrații de contestare a măsurilor de combatere a răspândirii coronavirusului.

Vorbim în primul rând de elemente clasice și complet legate de individualitatea ființei umane și de recunoașterea sa în societate, nevoi fundamentale pe care le regăsim și care constituiau deja preocupare de prim plan – cum o arată cartea despre Identitate a lui Fukuyama din 2019. Identitate, demnitate și recunoaștere devin nevoi fundamentale ale ființei umane ce se cer transpuse în drepturi cuantificate în legi și în norme de comportament în societate.

Portul de mască crează probleme de identitate, recunoaștere, și imagine. Prezența trăsăturilor caracteristice faciale în comunicare și citirea reacțiilor pe fața celui cu care comunici sunt importante pentru cunoaștere, pentru comunicare non verbală și mai ales pentru raportarea la celălalt în societate. Portul măștii a uniformizat și a estompat caracteristicile individuale, de imagine, de recunoaștere fizică directă. E adevărat că a apărut o adevărată industrie a măștilor în care creativitatea a încercat să suplinească nevoia de identitate, inedit și diferențe, dar ea nu acoperă pe deplin nevoia de identitate care a dispărut prin portul de mască în spații publice închise. Pe termen scurt problemele sunt minore, dar permanentizarea regulii duce la modificări profunde și permanente.

Avem un număr de efecte ce provin și de la distanțarea socială. Lipsesc elementele de apropiere, atingere, mângâiere, un număr tot mai mare de simțuri și elemente de comunicare non verbală dispar din spațiul cunoașterii sau al recunoașterii, al identității individuale. Strânsul mâinii, îmbrățișarea, comunicarea prin atingere de orice fel dispare, chiar dacă e pur umană și profund caracteristică unor tipologii umane sociabile și capabile de empatie majoră, care este o componentă esențială ca liant al societății, pentru coagulare emoțională și identitară și pentru coeziune societală.

Dacă la nivel general social impactul e lesne de relevat, blocarea călătoriilor de orice fel dă și ea naștere unor traume profunde, modificări comportamentale și accelerări sau accentuări de trăsături de caracter ce nu erau relevate. Crează diviziuni și înstrăinări chiar în interiorul statelor, sigur consolidări naționale și izolări internaționale. Însă acest aspect are relevanță și la nivel comercial și economic – izolarea de parteneri, de prieteni care pot acorda suportul, de clienți și furnizori aflați la distanță. De aici apare nevoia recalibrării și identificării alternativelor contactelor - prin internet, nu direct - cu costurile și pierderile aferente acestei loterii a credențialelor și simbolisticilor discuției față în față, la sediul partenerului, a cunoașterii directe și a garanțiilor de angajament a strângerii mâinii în afaceri.

Superficialitatea relațiilor social media și identitățile false în pandemie

Pandemia și soluțiile identificate pentru a obține o reducere a impactului multiplicării virusului au dus la o profundă subminare a relațiilor sociale. Iar mișcarea întâlnirilor și contactelor în spațiul fizic către cel virtual vine cu nenunărate neajunsuri și efecte secundare negative. Mai întâi, devine problematică superficialitatea relațiilor în spațiul virtual, ușurința eliminării sau dispariției lor – unfriend, block pe social media, de exemplu – sau mai ales elementele de ludic din spațiul virtual ce-și multiplică și justifică prezența foarte lesne.

Relațiile sociale sunt despre investiție socială și emoțională a actorilor/indivizi ce generează și mențin o asemenea relație. Însă sunt și despre identități reale și aparente, exhibate, și despre false identități. Sunt și despre ludic, joaca cu celălalt, păcălirea acestuia dar și despre lucruri mai serioase, despre alterarea realității prin prisma imaginii dorite, dar și despre fraudă și infracțiune legate de furtul de identitate sau identitate falsă, anonimizare în cazul relațiilor sociale sau economice și comerciale, ca și despre înșelăciune sau alte efecte și mai complicate care subminează încrederea tranzacțională a actorilor, la nivel economic.

Superficialitatea din social media, înclinație spre joacă și ludic, luarea a la lejere a vieții și relațiilor poate avea efecte majore asupra unor categorii relevante de populație. De altfel, studiile legate de impactul tehnologiei, în mod specific a social media și accesului în spațiul virtual și dedublării personalității, asupra individului și relațiilor sociale există și sunt bine fundamentate. De aici e doar un pas spre relevanța unui asemenea impact când întregi categorii de relații sociale se mută în social media și prezumă parteneri social preexistenți, cărora li s-a acordat un grad de încredere anterior, dar fără cunoaștere fizică – lipsa întâlnirii și cunoașterii reale.

Retragerea din spațiul social fizic dă naștere unor accentuări ale înclinației spre caracterul introvertit, spre reflecție pentru toți oamenii. Dar această perspectivă crează un tip special de stres pentru extrovertiți, pentru persoanele sociabile, pentru histrionici și artiști. În plus, izolarea vine și cu sentimentul de recluziune. Sentimentul închisorii, de asemenea extrem de profund, atent și larg studiat. Cu impact major. Izolarea și limitarea libertăților dă naștere, în zona indivizilor mai sensibili și cu traume trecute în viață sau istorii complicate, la senzația de închisoare, relevantă și dincolo de dramatizările din teoriile conspirației ce sunt vehiculate în mod susținut pe social media. Rămâne clară întrebarea cât de permanentă e schimbarea dată de limitările de mișcare și cât de preocupați ar trebui să fim de repetarea acestor episoade la anumite intervale de timp.

Nu putem ignora aici nici crizele secundare ale pandemiei de coronavirus, care induc și alte preocupări majore decât criza medicală generată de coronavirus. Este vorba de alt tip de stres, nu mai e cel al grabei, agitației și fugii constante pentru a face treabă și a asigura existența modernă, ci al altor perspective de viață – sănătate în sensul larg, nu neapărat cele legate de coronavirus, preocuparea în legătură cu soarta economică individuală și a familiei, a siguranței locului de muncă și a veniturilor viitoare, a modului de viață recalibrat și a valorior fundamentale afectate.

Best case scenario: Efectul Michelangelo

“Efectul Michelangelo” se traduce prin dezvoltarea individuală în direcția construirii tipului de persoană care ne-am dori să fim. Acest tip de efect sau sindrom manifestat în izolare este posibil dacă suntem alături de partenerul cu care avem o relație romantică apropiată pe perioada pandemiei. Schimbările naturale și acceptate din dorința de a face plăcere sau a întâlni așteptările partenerului sau chiar din dorința de a fi mai bun, mai aproape de un ideal prezentat celuilalt, este un mecanism de creștere, de dezvoltare individuală, de autoperfecționare pozitivă.

Aceasta e varianta best case scenario al efectelor și impactului soluțiilor găsite la nivel internațional pentru limitarea răspândirii coronavirusului. Prezența alături de cel dorit, iubit, apropiat pe o perioadă îndelungată de timp dă naștere unui asemenea fenomen care e greu de realizat în alte condiții. El compensează multe din neajunsurile izolării. Însă nu neapărat fiecare individ ajunge în postura de a fi alături de cel drag, care să impulsioneze o anumită transformare dorită sau sperată.

Pe de altă parte, carantina și izolarea în pandemie duc la rutine distruse în viața individuală și socială. Pentru individ, rutinele create despre viața zilnică susțin claritatea relațională și a posturii proprii în societate, în ierarhia socială și aspirațiile spre vârfurile elitei - acolo unde e cazul - ordinea vieții, ritmul cunoscut. Această formulă este profund bulversată de criză și de izolare. În schimb apar elemente pozitive ale unor clarificări individuale ale sensului vieții, a ceea ce vrem sau ne dorim să facem cu viața noastră, apar elementele de clarificare a planurilor de viitor, a opțiunilor și strategiilor de perspectivă la nivel individual, familial, la nivelul opțiunilor profesionale.

Pe de altă parte, o perioadă de izolare de această factură și atât de îndelungată, eventual repetată, duce la dezbateri individuale, în cuplu sau familie despre sensul vieții, fericire, trăiri relevante pentru fiecare. Și revenirea la activitatea curentă aduce și ea noi schimbări relevante și încep să se contureze noi opțiuni. Cu precădere perioadele lungi de izolare lângă cel drag sau în familie accentuează înclinația de a ne face timp să mai și trăim, redescoperirea faptului că există lucruri și dincolo de muncă și serviciu, ocupație și nebunia de zi cu zi. Și acest fapt afectează eficiența și cantitatea muncii pentru zona corporațiilor sau cea de uzură extremă și îndeamnă spre abordări care să recalibreze viața spre zone mai flexibile și care să permită reechilibrarea zonei profesionale cu cea familială și cea individuală. Și nu rareori cea de odihnă, de obicei sacrificată pe altarul ocupației și problemelor curente.

Impact și expunerea indivizilor și societății la efectele negative ale pandemiei

Nu vom discuta aici despre efectele psihologice și stresul îmbolnăvirii proprii de coronavirus sau a unui apropiat sau, Doamne ferește, al pierderii aproapelui. Există o literatură bogată în această direcție și soluții ce merg de la religie la psihologie și reinserții sociale plecate de la nivel familial și al grupurilor de sprijin.

Pierderea locului de muncă, scăderea de venituri și degradarea economică care sunt rezultantele pandemiei și crizei economice secundare generate întroduc un tip de stres nou și crează probleme de personalitate complicate, pe scară largă. Mai ales la primii afectați chiar la începutul crizei, care trăiau stresul fără posibilitate de a interveni pe toată perioada izolării, și la cei peste 50 de ani, cu șanse mai reduse de a fi reangajați. Mai puțin la cei cu greutate și relevanță. Gravitatea impactului crește la nivelele medii și inferioare ale societății.

Totuși tolerarea presiunii și limitarea impactului acestui tip de stres arată mai bine în UE decât în SUA și Marea Britanie, unde formulele de sprijin (inclusiv în sănătate) exclud modelul social și statul bunăstării, adică ajutoare la nivelul larg al societății versus liberalism și condiționări mai stricte la nivelul resurselor. La nivelul Uniunii Europene, schemele de sprijin urmează modelul social european mult mai departe de liberalismul dur și pur al competiției care lasă perdanți în urmă. În SUA crește numărul evacuărilor și a oamenilor fără locuință, care ajung pe străzi.

Spuneam că există și un nou stres al revenirii la viața dinaintea pandemiei. După două luni de încetineală a activității, de limitare a presiunii stesului și nevoii de acțiuni rapide, de trăit alături de familie și cei apropiați mult mai mult timp, mișcarea către activitatea normală dinainte de criză crează nevoia de gestiune a schimbării, favorizează inerția unui ritm mai redus și mai apropiat de cei dragi și crează o nouă categorie de stres ce merită investigată. Adaptabilitatea ființei umane este majoră, dar există categorii și procente din populație care au capacitate mai redusă și resimt impactul și stresul revenirii la muncă și în ritm. Uneori există indivizi și cazuri ce nu-și mai pot reveni niciodată.

Unii rezistă mai bine, alții mai greu la criză, stres, presiunea dată de criză și panică, de frica impactului asupra propriei persoane sau a persoanelor apropiate sau, din contra, la liniștea, izolarea, introspecția ce apare în cazul izolării. Nu toate persoanele sunt bine și acceptă ușor realitatea din propria viață și individualitate, se acceptă și pot să reflecteze fără frică la sine și la propria viață. Unele au probleme majore să se accepte, preferă stresul și deturnarea atenției cu multă muncă și somn fără vise și cu perioade minime de reflectare despre sensul propriei vieți. Adaptarea e o caracteristică a ființei umane și e extrem de bună, dacă nu revine o nouă perioadă de izolare prea repede, prea lungă sau prea des. Pentru că reluarea ciclică și pe perioade suficient de îndelungate a unei asemenea izolări poate duce la permanentizarea schimbărilor pe care le-am identificat în timpul pandemiei.