Săptămâna trecută au avut loc negocieri între Serbia și Kosovo la Bruxelles mediate de către Uniunea Europeană. Este o revenire a UE în Balcani și în medierea acestui conflict, așa cum a recunoscut Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă și Securitate. UE ieșise din joc în 2018, după o escaladare a tensiunilor între cele două părți, statul sârb și provincia Kosovo, recunoscută ca stat după declararea unilaterală a independenței, în 2008, de majoritatea statelor UE și peste 100 state ale lumi. Acum deschiderea a făcut-o partea americană, la începutul acestui an, dar ieșirea din joc a președintelui kosovar Hashim Thaci, acuzat de crime de război și crime împotriva umanității de către Tribunalul Penal de la Haga pentru fosta Yugoslavie, a blocat întâlnirea de la Casa Albă la 27 iunie menită să exploreze un acord. Experiențele separate ale Washingtonului și Bruxellesului au demonstrat că doar relația transatlantică are instrumentele necesare ca, împreună și coordonat, să obțină o pace durabilă în Kosovo.

Acorduri, negocieri, rupturi și tentative de soluții unilaterale ale SUA

 

Relația transatlantică este cu atât mai importantă cu cât SUA și UE au, separat, cele mai importante instrumente pentru a atinge pacea, asta în timp ce Serbia continuă dependența de Rusia și China. Faptul că președintele Vucic a fost prezent la Moscova, la parada de 9 mai mutată pe 24 iunie, dar a preferat o voltă de apropiere mai degrabă față de China decât de Rusia, eternul său partener – și pe fondul blocajului prin veto al Rusiei a oricărei recunoașteri a Kosovo ca stat de către Belgrad – a dus la orchestrarea unor manifestații de protest la Belgrad în care motivul a fost tentația oficialilor de a reintroduce restricțiile din cauza pandemiei de coronavirus și exploziei de cazuri iar, pe fond, instrumentalizarea rusă a partidelor naționaliste, extremiste care a determinat manifestațiile de protest masive și cu contribuția unui număr de șefi locali ai serviciilor de informații sârbe (aflați sub controlul rus ca și alte forțe paramilitare sârbe).

 

De această dată, trebuie spus că instrumentele SUA au ajutat la deblocarea situației după ce acordurile anterioare la care a ajuns UE în 2013, vizând accederea deopotrivă în Uniune a Serbiei și Kosovo, au fost blocate în 2018 de reacțiile naționaliștilor albanezi care au introdus tarife de 100% la mărfurile sârbești și au blocat negocierile. John Bolton, în calitatea sa de consilier prezidențial pentru securitate națională, împreună cu fostul ambasador al SUA la Berlin, Richard Grenell, au reușit să obțină, prin pârghiile pe care le au la Prishtina, deblocarea legăturilor aeriene și pe liniile ferate între cele două părți și retragerea taxelor prohibitive care au blocat complet comerțul. Însă în punctul în care se preconiza marea deschidere, prin invitarea la Casa Albă a președintelui kosovar Hashim Thaci și a președintelui sârb Aleksandar Vucic, anunțul acuzării formale a primului de către Tribunalul de la Haga a întrerupt acțiunea.

 

Fondul dezvoltării acestei linii de negocieri a acceptat schimbul de teritorii, respectiv Nordul Kosovo, regiunea Metohia locuită majoritar de sârbi, la nord de Râul Ibar, cu mănăstiri ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, contra sudului Serbiei, regiunea Sandjak(Raska, Novii Pazar), locuită majoritar de albanezi. Această soluție unilaterală a fost acceptată inițial de fostul Înalt Reprezentant Federica Mogherini, dar a fost respinsă de către Germania și UE prin postura de precedent creată și perspectiva de a redeschide problema frontierelor în Balcani și în întreaga Europă pe baze etnice.

 

Statele Unite și administrația Trump au ratat această încercare și pe fondul necoordonării cu Uniunea Europeană care are propriile pârghii, în primul rând aderarea la UE cu accesul la fonduri, o țintă devenită brusc mult mai atractivă după criza pandemiei de coronavirus. În cazul UE, partenerul albanez a fost schimbat, în locul lui Thaci venind noul premier albanez, Avdullah Hoti, cel care l-a înlocuit pe Albin Kurti, președintele celui mai mare grup parlamentar Vetevendosja.

 

Hoti, președintele Ligii Democratice din Kosovo, are un guvern de coaliție fragil, cu probleme interne relevante, în timp ce Vucic are o majoritate stabilă în Parlament dar, după alegeri fără participarea principalelor forțe ale opoziției și cu contestări masive în stradă. Deschiderile către compromis rămân destul de slabe, chiar dacă ambele părți sunt atrase de perspectiva integării europene și de fondurile europene aferente. Pe de altă parte, și Uniunii Europene îi lipsește pârgia esențială pe care SUA o deține în Kosovo, acolo unde UE nu este tocmai acceptată unanim, mai ales după refuzul liberei circulație a kosovarilor în spațiul Schengen, spre deosebire de SUA, considerată principalul actor care a făcut Kosovo independent.

 

Agendele divergente ale părților

 

Agendele pe care le afișează cele două părți sunt complet divergente. La bază se află recunoașterea de către Serbia a Kosovo ca stat, fapt ce ar permite negocierile accederii în UE a statului kosovar recunoscut de ultimele 5 state europene sceptice, inclusiv România, și admiterea în ONU și Interpol, ca și în numeroase organisme internaționale. De partea cealaltă, Președintele Vucic a avertizat că Serbia așteaptă mai mult decât integrarea europeană pentru a recunoaște Kosovo. Deci Uniunea Europeană e așteptată să pună pe masă mai multe componente atractive pentru Belgrad decât simpla aderare la UE cu recunoașterea concomitentă a Kosovo în momentul admiterii Serbiei în UE.

 

Agenda Uniunii Europene este o negociere în forță și accelerată pe actuala fereastră de oportunitate, care să nu mai permită întârzieri, tărăgănări sau întreruperi. Asta a fost principala realizare a negocierilor din 16 iulie, intervenită după o discuție tip summit video găzduit de cancelarul german Angela Merkel și de președintele francez Emmanuel Macron, la 10 iulie, și de o discuție bilaterală a celor doi lideri, Hoti și Vucic, la 12 iulie. De asemenea, după prima discuție ce a avut ca teme cooperarea economică și persoanele date dispărute în război, lucrul în grupurile tehnice urmează să continue în ritm susținut pentru ca în septembrie să aibă loc următoarea întâlnire în format summit, găzduită de Josep Borrell și mediată de Miroslav Lajcak, fostul ministru de Externe slovac numit actual reprezentant special pentru conflictul din Kosovo.

 

Pe de altă parte, părțile mai au și alte doleanțe și numeroase puncte de divergență.

 

Tema fundamentală și premiul acordului rămâne integrarea ambelor părți în Uniunea Europeană. Totuși nivelul redus al vitezei negocierilor de accedere pe capitole, metodologia nouă de redeschidere a capitolelor și scepticismul vest-european pentru extindere – cu precădere al Franței – au redus șansele acțiunii indirecte pe această direcție. Mai interesantă și atractivă devine perspectiva fondurilor pentru relansarea economică post-Covid-19. În plus, pe noua bază europeană de negociere, schimbul de teritoriu a dispărut, mai ales că Hashim Thaci, principalul susținător al propunerii, a trebuit să se retragă din proces.

 

Scopul final al negocierilor ar fi un acord cu relevanță juridică ce ar stabili relații funcționale între Belgrad și Prishtina, ar permite negocierile rapide de accedere a Serbiei în UE și ar permite Kosovo accederea în organizațiile internaționale. Firește că acest lucru nu se poate realiza fără ca cele două părți să se fi recunoscut reciproc drept state independente, mai exact fără ca Serbia să recunoască Kosovo ca stat. Președintele Vucic a anunțat că vrea să obțină maximum de avantaje pentru Serbia cu minimum de costuri și concesii.

 

Pe de altă parte, la numirea în funcție, în iunie, premierul Hoti a anunțat liniile roșii ale sale în negocierile cu Serbia: integritatea teritorială a Kosovo e nenegociabilă, și orice acord cu Serbia se va baza pe Constituția statului Kosovo, adică recunoașterea Kosovo ca stat, fapt ce ar determina intrarea în ONU și recunoașterea de către ultimele 5 state memrbe ale UE ce nu recunosc azi Kosovo, inclusiv România. Hoti a respins formula eventuală a unei “recunoașteri temporare”, care s-ar fi vehiculat în cursul negocierilor.

 

Negocierile șansei posibile, în formula coordonării transatlantice a efortului comun

 

Devine evidentă nevoia coordonării eforturilor pe linie transatlantică, chiar dacă SUA intră în campanie electorală prezidențială iar în noiembrie ar fi reales Donald Trump. Doar așa ar putea fi menținuți actorii în jurul mesei iar compromisurile necesare ar putea fi asumate de lideri, apoi de Parlamente, nu în ultimul rând de către public.

 

La 16 iulie, temele abordate pentru a lansa negocierile au fost bazele cooperării economice – suprataxele fiind deja ridicate de către Kosovo – apoi soarta persoanelor dispărute și strămutate în urma conflictului din 1999, dar și chestiuni legate de proprietate. Partea kosovară a insistat și pe despăgubiri de război pe care ar urma să le primească de la Serbia contra recunoașterii titlurilor de proprietate din Kosovo și, firește, recunoașterea de către Serbia a independenței Kosovo.

 

Reprezentanții UE au cerut de la început, înaintea sosirii la Bruxelles, ca ambele părți să lase deoparte chestiunile de politică internă și să-și pregătească publicurile pentru o perspectivă a găsirii soluției, ceea ce ar însemna inclusiv compromisuri acceptate. Pe de altă parte, această deschidere spre pragmatism și soluții, cu bună credință, ar urma să aibă în vedere perspectiva apartenenței părților la Uniunea Europeană.

 

Diferențele dintre părți sunt substanțiale, iar în chestiunea temelor cu adevărat de importanță strategică, abordările sunt opuse. Totuși, Vucic a afirmat că-și dorește soluționarea conflictului cu Kosovo (pe care Serbia nu o mai controlează din 1998-1999), însă nu dorește ca Serbia să facă toate compromisurile peste noapte. Temele de dispută sunt foarte complexe și profunde, reclamă depășirea unor răni create în disputa interetnică de acum 21 de ani, și cuprind statutul regiunilor populate de sârbi în Kosovo, acele despăgubiri de război dar și situația viitorului siturilor religioase ortodoxe – mănăstiri și biserici – din Metohia, pentru care Vucic ar dori o autonomie relevantă și un statut special.

 

Constrângerile legate de lipsa resurselor pentru relansare economică după pandemia de coronavirus, dar și perspectivele liberei circulații și accesului la fondurile europene de dezvoltare și convergență sunt foarte atractive astăzi, mai atractive chiar ca în perioada de lansare a negocierilor sau în 2013, când Uniunea Europeană și integrarea păreau cu o forță de atracție mult mai mare pentru ambii actori. Totuși efortul de convingere pentru cedări în Kosovo nu pare să poată fi realizat fără participarea americană, așa cum efortul conjugat al părților poate fi o perspectivă avantajoasă, realizabilă și credibilă pentru Vucic și Serbia. Și pasul e realizabil doar prin coordonarea transatlantică a eforturilor de negociere ce vin.