O săptămână fierbinte a dus la schimburi majore de focuri la frontiera armeano-azeră. Explozia de violență cu cel puțin 16 morți, numeroși răniți și un general azer ucis depășește obișnuitele schimburi de focuri de frontieră, mai ales că schimbul de focuri se face cu arme grele și la distanță de zona de confruntare clasică din Nagorno-Karabah și împrejurimi, acolo unde Armenia și Azerbaidjan își dispute unul dintre conflictele înghețate determinat de maxima complicație interetnică a lui Stalin, când regiunea locuită majoritari de armeni a fost mutată în Azerbaidjan și, ulterior, la desființarea URSS, a fost spațiu de confruntare între cele două state unionale ale URSS, ulterior devenite state independente. Mai grav pare reacția publică a Turciei și interpretările pe scară largă a evoluțiilor ca semnale coerente ale Rusiei în privința confruntării bilaterale din terțe spații și a perspectiva ieșirii sensibile a Turciei din dependența energetică și de gaze de Rusia anul viitor, cu ajutorul Azerbaidjanului.

Noile confrontări cu victime

Duminică 12 iulie este data la care luptele au început. Cu câteva particularități deosebite, care fac episodul actual foarte ciudat: disputa nu s-a dus la linia de contact din Nagorno Karabakhul ocupat de Armenia – formal autodeclarat stat independent ce dorește unirea cu Armenia – ci în zona de nord, la frontiera recunoscută între Armenia și Azerbaidjan; nu a fost vorba despre un atac, ci despre schimburi de focuri în interiorul teritoriului celor două părți; deși s-a cerut încetarea focului și, de două ori, am avut două zile diferite în care nu au existat confruntări, luptele au fost reluate, fiind în curs și astăzi; Aria pe care se esfășoară luptele este una extrem de restrânsă; în lupte a murit un general azer, lucru neobișnuit – de obicei lunetiștii lovesc oameni din linia întâi, cu grade mici; a fost utilizată artileria grea, nu focurile de armă între linii; Rusia a intervenit cu jumătate de gură: de obicei Putin chema la picior imediat președinții și liniștea scărmăneala. De data asta a anunțat doar disponibilitatea medierii, dacă părțile o cer.

Cert este că Armenia și Azerbaidjanul sunt angajate în cel mai serios schimb de focuri din aprilie 2016, când peste 200 de militari au murit în războiul de patru zile, la rândul său cea mai puternică confruntare între părți de la încetarea focului în 1994. Atunci Armenia a repurtat o victorie dureroasă, ocupând nu numai regiunea disputată Nagorno-Karabakh – Karabahul de munte, ci și o zonă tampon de districte azere, depopulate imediat, și izolând Nakhichevanul, care a devenit o enclavă azeră între Armenia și Iran. Formula de negociere a păcii s-a mutat într-o structură sub egida OSCE; grupul de la Minsk, co-prezidat de către SUA, Rusia și Franța. În plus, Rusia a jucat, în numeroase rânduri, rolul de mediator, de fapt un joc de dominație a ambilor prin vânzări de armamente în ambele părți.

Rusia nu este un negociator independent și dezinteresat: ea conduce OTSC – Organizația Tratatului de Securitate Colectivă în care este și Armenia, însă care nu a intervenit niciodată formal în conflictele de frontieră între cele două părți cum nu a făcut-o nici de această dată – a luat doar notă de situația existentă și de prezentarea Armeniei. E adevărat că, după eliminarea prin revoluția de la Erevan în stradă a uvernului pro-rus, relația cu Premierul Nikol Pashinyan nu este la fel de strânsă, din contra, relațiile sunt caudate și complexe. De partea cealaltă, Azerbaidjanul este considerat cel de-al doilea stat turc și este susținut fără rezerve, de fiecare dată, de către Turcia. Și de această data, președintele Erdogan a subliniat că orice atac asupra Azerbaidjanului va determina reacția Turciei.

Ambiguitatea confruntării. Cine a început.

În confruntări au murit cel puțin 16 oameni începând de duminica trecută. Ca de obicei, e neclar cine a început confruntarea. Firește că Ministerul apărării armean a acuzat armata Azerbaidjanului că mută poziții și trupe la frontieră și că folosește oamenii din satele de frontieră de pe partea sa drept scuturi umane, trăgând din interiorul localităților. Azerbaidjanul a acuzat atacul Armeniei neprovocat. 15 dintre victime au fost militari, una singură e un civil, potrivit rapoartelor care au putut fi confirmate independent. Singurul lucru concret din rapoarte independente este faptul că un vehicul militar azer s-ar fi deplasat în zona frontierei comune, de partea azeră, între sate, și această mișcare ar fi fost interpretată ca provocatoare de către partea armeană, care a deschis focul, la 12 iulie.

Toate evaluările arată că a fost vorba despre o decizie de natură politică, nu de întâmplare, despre nevoi interne naționaliste și de deturnare a atenției de la situațiile pandemiei de coronavirus și cea economică complicate în ambele state. Pe de altă parte, un asemenea conflict e straniu pentru că nu există explicație direct nici în evenimente apropiate, nici în semnale către grupul de negociatori – care nu s-a mai reunit și nu mai are idei noi din 2018. Nici nu a fost vorba despre semnale de nemulțumire, care ar fi reclamat un schimb sporadic și scurt de focuri.

Mai mult, nici interesele celor două părți nu par să fi acumulat greutate pentru a genera o asemenea explozie. De aici discuția despre faptul că actualele violențe sunt mai degrabă un alt episod al comunicării contondente turco-ruse a nemulțumirilor Rusiei și a repoziționărilor geopolitice și a dependențelor reciproce ale celor doi actori, după episoadele din Siria și Libia care s-au transformat în zone de confruntare directă.

Acuzații reciproce de lansare a atacurilor

Din evaluările independente și nivelul victimelor, rezultă că schimburile de focuri au început de la partea armeană care a reacționat la mișcările de trupe din partea cealaltă a frontierei. Bombardamentele au vizat regiunile de frontieră din Tavush în nord-estul Armeniei și Tovuz în Vestul Azerbaidjanului. 11 soldați azeri, un civil azer, dintre care un ofițer și un general față de 4 soldați armeni au murit. Kerim Veliyev anunță aproape 100 de soldați armeni uciși în timpul retalierii, cifră respinsă de partea armeană. Totuși, la nivelul atacurilor, partea azeră a înegistrat lovituri în satele Dondar Gushchu, Agdam și Alibeyli iar Armenia a reclamat doar tiruri în satul Aygepar și un atac cu dronă care ar fi rănit un civil în satul Chinari, dar și distrugerea unor facilități militare pe teren cu ajutorul dronelor de observație, dar și de atac. Această răspândire sugerează faptul că agresorul militar direct, în prima fază, a fost Armenia.

De altfel, retorica între părți a fost devastatoare. Ilham Aliev, președintele azer, a acuzat Armenia de fascism din cauza atacurilor, amenințând că, dacă va fi lovită infrastructura azeră – depozitul de la Mingechair, din apropiere sau conductele – va replica bombardând centrala nucleară de la Metsamor –  o formulă de amenințare credibilă și descurajre a escaladării, dar care trădează alte agende decât cea a disputelor dintre cele două state. Analiștii consideră că Azerbaidjanul era frustrat iar partea armeană indică declarațiile recente ale președintelui azer că va reacționa militar dacă prin negocieri nu se întâmplă nimic – o amenințare clasică și repetată, dealtfel. Pe de altă parte, azerii arată cu degetul la vizita lui Pahinyan în Nagorno Karabakh și la declarația sa potrivit căreia Artsakh este Armenia – cu referire la regiunea Nagorno Karabakh.

Cert este că, în urma confruntărilor, și-a pierdut poziția Ministrul de Externe azer, Elmar Memmedyarov, un aliat vechi al lui Aliev, pe motiv că a dus negocieri nesemnificative și fără rezultat cu Armenia. În peisaj, însă, cunoscătorii aduc dezbaterea despre o arestare recentă în MAE azer pentru corupție și o sindrofie în New York, într-un cadru privat, de lux extrem, plătită cu circa 2 milioane de dolari, în care ministrul de Exerne ar fi dansat pe muzică armenească.

Azerbaidjan și Armenia față în față: presiuni de război și debalansare militară

Și reacțiile disproporționate și diferite arată spre sursa declanșării conflictului, fără ca dovezi irefutabile să fie puse pe masă, din surse independente. Dacă în Armenia a fost liniște – proba premeditării sua a lipsei de preocupare pentru un posibil atac – la Baku, în Piața Azadliq, a avut loc cea mai mare manifestație publică înregistrată de multă vreme. Peste 30.000 de oameni s-au reunit strigând Karabakul e al Azerbaidjanului! și Mobilizare!, o parte cerând demisia Șefului Statului Major al Apărării azer pentru că a permis acest atac.

Protestatarii au vrut convocarea sub arme și declanșarea războiului pe scară largă împotriva agresorului armean și recucerirea teritoriului azer din Nagorno Karabakh și din împrejurimi. Un grup de protestatari a intrat în clădirea Parlamentului, distrugând mobilier și spărgând ferestrele. Forțele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene și au arestat 7 protestatari violenți. De altfel, oficialii au condamnat aceste violențe, mai ales că au existat și 7 răniți din rândul forțelor de ordine în învălmășeala generală.

Interesantă e diferența de capabilități militare și bugete. Bugetul Apărării al Azerbaidjanului e mai mare decât întreg bugetul Armeniei. Pe de altă parte, Armenia primește arme gratuit sau le cumpără pe datorie din Rusia și are și o bază militară rusă pe teritoriul său, la Guymri. Pe de altă parte, Azerbaidjanul a dezvoltat relații apropiate cu terțe spații și cumpără arme din Israel și Coreea de Sud, având arme la care nu are acces nici Rusia.

Azerbaidjanul a utilizat drone de producție iraeliană Erbit Hermes 900 și deține sisteme de rachete LORA de precizie, semi balistice, tot de producție israeliană, cu care pot lovi centrala nucleară a Armeniei. Instrumentarul e considerat unul de descurajare și o garanție pentru Azerbaidjan, care are facilități energetice ce sunt în bătaia armelor armene. Azerbaidjanul a mai achiziționat tancuri sud coreene care sunt în curs de livrare.

Armata Armeniei (și cea a Karabakhului, plătită tot din bugetul Armeniei) deține un număr mare de tancuri din perioada sovietică și nenumărate arme grele de aceeași proveniență. Și ea are rachete sovietice R-17 Scud B, dar și rachete Iskander rusești moderne și care trag cu precizie, putând lovi ținte oriunde în interiorul Azerbaidjanului, inclusiv instalațiile de petrol și gaze. Ambele părți din acest conflict au utilizat tiruri cu mortiere și echipament greu, iar Azerbaidjanul a utilizat drone despre care partea armeană susține că ar fi fost folosite și la atacuri și că ar fi doborât una dintre ele.

Turcia și Rusia își transmit mesaje de amenințare prin scărmăneala din Caucaz

O altă particularitate a acestor izbucniri de violență este faptul că a antrenat imediat Turcia și Rusia în conflict. Aici Președintele Erdogan a reacționat primul, vorbind despre relațiile frățești, al doilea stat turc și apărarea teritoriului și integrității azere de către armata turcă, gata de luptă. "Nu este o violare a frontierelor, nici un conflict de contact, și un atac deliberat asupra Azerbaidjanului. Atacul arată că Armenia a provocat și atacat dincolo de capacitatea sa strategică", susține președintele turc.

Pe de altă parte, mass media oficială turcă a răbufnit și a acuzat direct Moscova, ca niciodată, pentru încurajarea Armeniei să declanșeze atacul asupra Azerbaidjanului. Nu există date și probe care să substanțieze acuzația, dar ea vine clar din schimbul de replici și comunicarea ruso-turcă care se află în spatele atacurile de la frontiera armeano-azeră, care este efectul confruntării dintre Turcia și Rusia, de fapt.

Moscova a negat acuzațiile, a chemat la reținere din partea ambelor părți și a oferit medierea Rusiei. Cum comunicarea s-a făcut la nivelul purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, joi, și nu la nivelul MAE rus și al ministrului Lavrov, semnele de întrebare s-au acumulat la nivelul analiștilor. Nu a mai fost vorba de invitarea președinților/președintelui azer și premierului armean la Kremlin, nu a mai fost vorba de dojenirea directă și limitarea conflictului, nu a fost vorba de diplomație ci de un dialog ce a implicat Președinții turc și rus și doar o ofertă de mediere a Rusiei, neprecizată, dacă părțile și-o doresc, între Armenia și Azerbaidjan. Deci nu aici e esența conflictului, ci în relația Moscovei cu Ankara.

Moscova a fost prea rușinoasă și retrasă în reacție ca să nu aibă partea sa de implicare în conflict, lucru cunoscut la nivelul serviciilor de informații turce și care nu poate fi negat direct public față de Erdogan. Presa turcă nu s-a sfiit să atace direct răcirea relațiilor ruso-turce, confruntările pe terțe spații, cu precădere Siria și Libia și răbufnirea conflictului ca efect al amenințării Ankarei de către Moscova în context divergențelor direct și al luptelor cu victime în terțe spații unde părțile susțin grupări rivale și se implică în lupte ce au ca rezultat morți și răniți ai celeilalte părți, mai mult, subminarea intereselor fundamentale ale celuilalt.

Afacerea energiei în miezul bătăliilor din Caucaz.

Subiectul actual cel mai fierbinte este dorința Turciei și perspectiva de limitare a dependenței energetice directe față de Rusia, o modificare a interdependențelor reciproce care afectează direct Rusia lui Putin. Astfel, anul viitor expiră contractual pe 25 de ani prin care Rusia prin Gazprom livra gaze Turciei la aproape de două ori prețul de vânzare către europeni. Atunci intră în activitate și TAP/TANAP, conducta azeră și proiectul spre Grecia și Italia, Turcia dobândește o larghețe și independență mai mare grație gazului azer.

Suspiciunea analiștilor a venit de la locul în care s-a produs confruntarea, la frontiera armeano-azeră în nord. Regiunea azeră Tovuz este aproape de conducta crucială a Azerbaidjanului din Sudul Caucazului. Coridorul sudic european duce gazul azer din Caspică prin conducta TANAP către Italia și reduce sensibil dependența Turciei față de energia venită din Rusia. Acțiunea Turciei de reducere a dependenței de Rusia e cunoscută iar gazul azer ce vine prin TANAP este mai ieftin decât cel rusesc.

Turcia depinde acum în proporție de 92% de importurile de gaz și 92% de cele de petrol. Azerbaidjanul este deja principalul furnizor de gaze și petrol al Rusiei prin conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan de petrol și Baku-Tbilisi-Erzerum pentru gaze. Pe de altă parte, Uniunea Europeană este cel mai mare investitor în conducte pe teritoriul Turciei. Rebalansarea relațiilor cu Rusia de anul viitor, pe seama gazului azer, crează avantaj Turciei în relația bilaterală cu Rusia, acolo unde mai deține și avantajul controlului strâmtorilor și a ieșirii Rusiei în Estul Mediteranei.

De altfel, negocierile ruso-turce din aprilie vizând prețurile la gaz s-au încheiat fără succes iar Turcia s-a îndreptat către Azerbaidjan, Iran și Qatar ca surse alternative, acestea urmând să domina piața sa internă în viitor în detrimentul furnizorilor ruși, cu precădere Gazprom. Or, cum Rusia are în strategia sa națională energetică menționată amenințarea pentru excluderea de pe piețe și imposibilitatea livrării gazului și petrolului, noua situație poate impinge spre un casus beli, un motiv de război.

Diversificarea energetică a Turciei este în convergență cu politicile SUA care au anunțat sancțiuni față de Turkstream și Nord Stream 2, dar privesc favorabil aceste modificări ale mixului energetic al Turciei. Turcia, ca și Germania și firmele europene implicate în conducta din Baltică, au fost amenințate de Statele Unite cu sancțiuni pe baza Countering America's Adversaries Through Sanctions Act din 2017, pe care cele două conducte îl încalcă. Această reapropiere a Turciei de SUA se face în defavoarea intereselor rusești, tot mai contrate de Turcia în terțe spații, de unde interpretarea că actualele scărmăneli persistente din Caucaz sunt, de fapt, amenințări și semnale ale nemulțumirii Rusiei în regiune de acțiunile Turciei peste tot în lume.

Cert este că, atât timp cât nu există o soluție la conflictul din Nagorno Karabakh, există un spațiu de amenințări reciproce ce pot antrena Turcia și Rusia în confruntare directă în Caucaz. Pe situația actuală, Armata turcă e dominantă în zonă, însă orice acțiune militară se poate solda cu atingerea condițiilor din Strategia națională de Apărare a Rusiei ce presupune recursul la arma nucleară în conflicte convenționale regionale ce-i afectează interesele sau îi vizează aliații. Iar la imobilismul actual al formatului de soluționare a conflictului de la Minsk, e nevoie de mai multă acțiune, implicare activă, noi idei și noi abordări, pentru a evita ca acest conflict să se reaprindă din nou.