Rusia tocmai și-a modificat Constituția la 4 iulie, introducând mai multe amendamente într-o formă de plebiscit/consultare populară care nu există ca formă juridică în legilație, o improvizație juridică. O forțare gândită pentru a garanta prelungirea mandatului de Președinte a lui Vladimir Putin practic pe viață, până în 2036, când va avea 83 de ani. Mai importantă este acțiunea lui Putin imediat după aprobarea acestor amendamente la Constituție: arestarea opoziției și disidenților, acțiuni împotriva mass mediei critice, un interviu fluviu în National Interest (ziar american deținut de un imigrant american născut în Rusia), contestarea istoriei URSS dar și a CSI dar mai ales solicitarea organizării unei noi reuniuni de tip Yalta în care marile puteri, cu precădere Rusia lui Putin, să decidă soarta lumii. Un comportament ce anunță vremuri sumbre cu precădere pentru statele post-sovietice, dar și pentru toți vecinii Rusiei.

Plebiscitul lui Putin: naționalism și imperialism, conservatorism și revizionism într-o singură doctrină

Plecarea lui Vladislav Surkov de la Kremlin pare să fi lăsat un gol relevant, pe care nu a reușit să-l umple un singur om, o singură eminență cenușie. Consilierul lui Putin pentru componenta strategică și de concept asigura o coerență și consecvență a mesajului care azi a dispărut. Și nu e vorba acum despre chestiuni marginale sau tehnice precum măsurile excepționale, interdicții de reunire a persoanelor și autoizolare repectiv frica de pandemie față în față cu chemarea la paradă și participare la pretinsul plebiscit de modificare a Constituției în vârf de impact în Rusia, ci de lucruri mult mai grave.

Paradoxurile și inconsecvența, respectiv lipsa de coerență vin de la abordări mult mai complexe. Putin vorbește în același timp pe mai multe teme și cu abordări multiple și antagonice, de la o temă la alta, de la o zi la alta. De la naționalim velicorus migrează repede la abordări de tip neo-imperial și ambiții de refacere a URSS prin cucerirea teritoriilor dorite de la statele vecine. Apoi Putin practică atât conservatorismul - când vorbește despre poziții vizând tradițiile, familia, patriotismul, dar și revizionism și poziții revanșarde atunci când reinterpretează sau modifică de-a dreptul istoria și când e vorba despre frontiere nerecunoscute sau contestate.

În aceeași linie, Putin dorește revenirea la stalinism și perceptele sale, dar respinge comunismul utopic și alegerile istorice ale lui Stalin la constituirea URSS. Revine și repetă Parada Victoriei lui Stalin, în 24 iunie 1945, pe care a urmărit-o de pe acoperișul Mausoleului lui Lenin din Piața Roșie, dar acoperind clădirea și respingând explicit alegerile lui Lenin și contestând abordările leniniste. Putin pretinde că a redat grandoare Rusiei, că a scos-o din deceniul rușinii, dar contestă istoria ultimilor 30 de ani și documentele fondatoare ale statului rus. 

Revizionism teritorial rus

Principala problemă a lui Putin este teritorialitatea Rusiei. Refacerea URSS ca temă principală și perceptul naționalist al reunirii rușilor de pretutindeni în același teritoriu îl determină să susțină că însăși formarea URSS în varianta lui Lenin – prin “acordul” tuturor statelor componente – cu precădere Rusia, Belarus și Ucraina – autonomia și dreptul de secesiune a fost o greșeală față de varianta lui Stalin, care mergea pe ocupația rusă a tuturor teritoriilor fostei URSS. Evident că abordarea este un fals, o ucronie, istorie contra-factuală, pentru că bolșevicii nu au putut câștiga partida în 1917-1918 decât cu sprijinul unor comuniști naționali – existenți sau inventați - din toate statele unionale cucerite, care nu-și doreau dispariția statelor proprii.

Miza este neo-imperialistă și revizionistă, și se traduce și în contestarea istoriei post-URSS, de după 1991, inclusiv dispariția Uniunii Sovietice – considerată de Putin cel mai mare dezastru al Rusiei în secolul 20. Așa încât Putin vorbește despre “teritorii ruse istorice” pe care Rusia le-ar fi cedat altor republici unionale sau care ar fi fost locuite tradițional de ruși și care ar trebui să revină, după desprinderea statelor foste unionale din URSS la Rusia. Crimeea este ținta evidentă, însă modificările Constituționale – articolul 81 – nu vizează doar Crimeea și orașul Sevastopol notate ca atare.

Potrivit formulării, poate fi Președinte al Rusiei un cetățean care nu deține nici o cetățenie străină, “cu excepția cetățenilor ruși care au deținut cetățenia unui stat care a fost acceptat ca parte a Federației Ruse.” Formularea nespecifică împreună cu referirile lui Putin la teritorii istorice ruse – vizate ar fi Belarus, Kazahtanul, dar și alte republici supuse maximei complicații etnice a lui Stalin, care a orchestrat schimburi teritoriale în cadrul URSS, între republici unionale – a deschis tema angajării Rusiei în noi cuceriri și modificări teritoriale în viitor.

Neconstituționalitate, naționalism și revizionism în modificarea Constituției

Modificarea Contituției s-a vrut o variantă rapidă, și numai criza pandemiei de coronavirus a împiedicat această formă de blitzkrieg. De fapt au fost supuse o dată, unui singur vot 200 de modificări ale Constituției. Deși s-a vrut inițial un referendum constituțional pentru creșterea bunăstării cetățenilor și pentru așa-zisa consolidare a instituțiilor statului, acesta s-a transformat într-un referendum pentru consolidarea puterii lui Putin și pentru validarea Putinismului lui Surkov și Ashmanov. Votarea a fost complet necontituțională, iar parlamentul rus a creat un cadru legislativ ad-hoc susținând că mai multe amendamente constituționale propuse spre votul popular pot fi validate și fără referendum.

Acest plebiscit nici nu are pretenția juridică de a fi un „referendum” – de aici modificările legislative din Duma de Stat care permit modificarea Constituției în mai multe puncte fără un referendum, fapt profund neconstituțional. Consultarea publică ad hoc a fost întitulată „alegerile generale ruse”, concept care nu este definit în legislația rusă.

Dar poate nu acest punct este cel mai reprobabil și inacceptabil la nivel internațional, cât o nouă formă de revizionism rezultată din anularea angajamentelor Rusiei în acordurile internaționale. Astfel, unul dintre amenddamente menționează prioritatea legii naționale asupra legii internaționale și notează că normele internaționale(nu legile!!!) care “contrazic Constituția Federației Ruse” sunt nule și inaplicabile în Rusia lui Putin – aici intră cazul anexării Crimeii, dar aici pot fi incluse și alte elemente ce țin de alte teritorii sau naționalizări de proprietăți străine în Rusia.

Plebiscitul mai vizează un alt punct al întăririi puterii lui Putin și extinderea instrumentelor sale de putere neîngrădită: înființarea noii instituții constituționale - Consiliul de Stat - posibil după modelul comunist al Consiliului de Stat - organ executiv suprem sau Comitetului Central al Partidului din URSS, deși modelul pare a fi transplantat din formula Liderului Suprem Religios Iranian, situat deasupra Președintelui și deținând întreaga decizie în stat. De asemenea, a fost înființat Consiliul de Securitate  format din membri ai Consiliului de Stat, ca un fel de Biroul Politic, al cărui vicepreședinte este fostul premier Dmitri Medvedev, iar secretarul general este fostul director al FSB Nikolai Patrușev, numiți înainte ca acest organism să existe.

Aici avem de a face cu opțiunea lui Putin de a migra într-o poziție superioară și de a repeta varianta veche gândită de Surkov în echilibrarea puterii între trei posibili succesori, deținători a celor mai importante funcții, de Președinte, Șef al Partidului Edinaia Rossia și premier. Gândirea e ca cei trei să intre în competiție arbitrată de Putin, pentru a se decanta eventualul succesor. Astfel, Putin nu va mai avea partea negativă și costisitoare a Guvernării, ba chiar plictisitoare deja, administrația curentă să revină celor trei iar Putin să se ocupe de chestiunile mari de politică externă și securitate a Rusiei.

Cum au ieșit procentele necesare imaginii lui Putin - furt, fals, fraudă și nemulțumire majoră

Plebiscitul lui Putin nu a avut nimic de a face cu referendumul. El a fost organizat după o mare paradă cu ocazia Zilei Victoriei – mutată din motive de coronavirus de la 9 mai la 24 iunie – a durat o săptămână, a permis votarea online, și a reprezentat cea mai mare aglomerare de neregularități posibilă: pentru a lua buletinul de vot nu a fost nevoie de actul de identitate și datele sale, oricine putea chema urna mobilă când își dorea și pentru orice pretext, secțiile de vot erau organizate în scări de bloc și portpagaje de mașină, grupuri de bătrâni pensionari umblau bezmetici cu urne din ușă în ușă culegând voturi, votul multiplu nu a fost sancționat iar Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului a anunțat în timpul scrutinului – care a publicat date parțiale în timpul derulării sale – că votul multiplu nu va duce la anularea scrutinului, practic invitând lumea la fraudă, după ce chemarea la vot s-a făcut cu tombole în secția de vot - marele premiu, o mașină, fiind câștigat, firește, chiar de șeful unei secții de votare.

Rezultatul a fost mai bun decât cel de la alegerea lui Putin, la ultimul scrutin din martie 2018: Atunci Putin a avut o prezență de 65% și un rezultat de 73% din voturi, acum numirea lui Putin președinte pe viață s-a făcut cu o prezență de 67,97% și un vot favorabil de 77,92% din alegători. Totuși rezultatele estimate la Europa Liberă sunt de circa 30% prezență la urne, la care regimul Putin a adăugat circa 50% voturi pozitive aruncate în urne. Singura regiune care a votat împotriva amendamentelor este Nenețsk, unde doar 44,42% din alegători au votat pentru modificări. Singularități le-a probat și Republica Komi, unde inițial, rezultatele preliminare arătau că 68,88% din alegători au votat împotrivă, însă seara rezultatul a fost de 66,19% voturi pentru amendamente. Același lucru, s-a întâmplat și în cele 2 orașe mari, Moscova și Sankt Petersburg, care la exit poll-ul de la ora 14:00 din 1 iulie indicau un rezultat de peste 55% de voturi împotrivă, iar seara a fost anunțat că plebiscitul vizând amendamentele a fost validat.

Toate aceste modificări ostentative și profund incorecte, proceduri ilegale și forțare a votului, au determinat o profundă nemulțumire publică, dar dublată de sentimentul de neputință crasă și de lipsă de speranță. Acest lucru a făcut ca în societatea ruă să se acumuleze noi valuri de nemulțumire, dar care nu au o formulă de descărcare publică, mai ales că imediat după scrutin au fost percheziționate și arestate persoanele dizidente și membri din mass media care au contestat validitatea rezultatelor. Fără un reprezentant al opoziției credibil care să acumuleze susținerea, fără perspectiva ca votul lor să conteze, rușii au ajuns să creeze mase de dizidenți tăcuți și să depoziteze mai departe nemulțumirea profundă, care urmează să izbucnească după metoda clasică cunoscută a Rusiei – în 1917, 1991 – prin revoluție/revoltă/explozie socială care mătură statul rus în întregimea sa. Această revoltă e de așteptat în câțiva ani, poate chiar la sfârșitul actualului mandat al lui Putin sau la preluarea președinției Consiliului de Stat.

Neadecvarea lui Putin și o nouă Yalta: cei 4 polițiști sau concertul mondial al Marilor Puteri, cu Rusia în frunte

Paseismul și neadecvarea lui Putin sunt astăzi evidente. Rusia își desenează viitorul pe un orizont și o variantă wishful thinking ce presupune – cum o demonstrează articolul fluviu din The National Interest despre cei 75 de ani de Victorie în cel de-al Doilea Război Mondial – organizarea unei reuniuni de tipul Yalta care să reîmpartă între Marile Puteri lumea, Rusia fiind, evident, parte a conclavului, ba chiar inițiator al acestuia ca într-o variantă a Celor Patru polișiști discutată după Yalta. Nici o referire la schimbarea lumii, la dispariția parității strategice ruso-americane, la rivalitatea curentă americano-chineză, la căderea acordurilor bilaterale de control a armamentelor, de sfârșit a erei petrolului – care reduce drastic resursele și relevanța Rusiei - și de dispariție a lumii nucleare care asigura o preeminență în decizii globale și Rusiei.

În schimb avem porniri paseiste și revizioniste precum consacrarea celui de-al Doilea Război Mondial nici măcar ca Marele Război pentru Eliberarea Patriei, ca în perioada sovietică, ci ca Marele Războiul Patriotic, marea Victorie a Uniunii Sovietice – al cărei succesor e doar Rusia – împotriva Germaniei Naziste. Putin cultivă în continuare ideea că numai Rusia – sau Rusia în primul rând – a învins Germania Nazistă și a câștigat cel de-al Doilea Război Mondial, o aberație istorică pentru care a fost taxat în repetate rânduri, americanii bătându-i obrazul cu ajutoarele și armele livrate atunci URSS, dar și banii pentru supraviețuire, ca și cu contribuția relevantă a deschiderii a numeroase noi fronturi, prin debarcarea în Normandia, invazia în Sudul Italiei și în Sudul Greciei.

De asemenea, Putin rămâne tributar paradigmei Rusia bună și Occidentul rău. El trece sub tăcere Pactul Ribentropp- Molotov și dă vina pe Occident pentru acordul cu Germania Nazistă, apoi justifică invazia și ruperea Estului European prin nevoi de natură militară, acuză Polonia și liderii polonezi de antiemitism și, dacă acceptă azi că unele state post-sovietice au contribuit și ele la victorie, totuși neagă orice aport statelor Europei Centrale și de Est pentru propria eliberare sau efortul de război împotriva Germaniei Naziste. Se laudă, însă, cu jertfele sovietice din acea perioadă în care oamenii au fost trimiși în linia întâi carne de tun în fața mașinăriei germane cu arme și puști din Primul Război Mondial, lăudând patriotismul sinucigaș și demența criminală a liderilor sovietici ai momentului. Dar preamărindu-l pe Stalin care, după Petru cel Mare, pare să fie noul său model de lider al națiunii ruse.