În martie, când lumea era cuprinsă de teroarea noii crize a pandemiei de coronavirus, Crimeea ucraineană, Kievul și refugiații în partea ucraineană au comemorat cei 6 ani de anexare la Rusia. La mai bine de 6 ani de ocupație rusă, bilanțul este unul catastrofal (inclusiv la nivelul sondajelor de opinie ale populației): Crimeea a fost profund militarizată, depopulată – oamenii s-au refugiat în nord, în Ucraina, au fost arestați și mutați în închisori în Rusia, în timp ce trupe ruse și coloniști ruși cu familiile au fost aduși în peninsula anexată pentru a compensa și a schimba raportul demografic al peninsulei în defavoarea elementului autohton ucrainean și tătar. Terorizată de reguli draconice la nivel local, depopulată, Crimeea se confruntă astăzi cu un alt fenomen: seceta și lipsa apei potabile.

Rusificarea Crimeii în verticala puterii lui Putin

Anexarea Crimeii în februarie/martie 2014 a transformat peninsula Ucrainei într-o zonă din care au fost arestați și expulzați toți cetățenii pro-ucraineni. Așa s-a manifestat revizionismul și revanșismul rus. Cea mai dramatică situație a fost cea a tătarilor crîmleni care s-au trezit deportați a doua oară din propria patrie după soluția finală aplicată de Stalin pentru toți tătarii din Crimeea după al Doilea Război Mondial. Preluarea controlului autoritar – direct și prin intermediari – s-a soldat cu înlocuirea democrației ucrainene, inclusiv a autonomiei Republicii Crimeea și Mejlisul tătarilor crîmleni cu verticala puterii lui Putin, cu cele două entități devenite subiecte ale Federației Ruse în martie 2014, Crimeea și Orașul Sevastopol.

Represiunile care au avut loc și schimburile de populație sunt masive. Potrivit ministrului de externe ucrainean, Dmytro Kuleba, Ucraina nu acceptă anexarea Crimeii nici după ce referendumul recent al lui Putin care i-a consacrat regimul pe viață la Kremlin a avut ca punct și inviolabilitatea frontierelor Rusiei, respectiv blocarea totală a oricărei forme de retrocedare a Crimeii către Ucraina – dezocupare, cum o numesc ucrainenii.

În schimb tot Kuleba insistă pe lucrurile fezabile astăzi. El recunoaște că Rusia și Putin nu vor accepta niciodată punerea în vreo agendă a retrocedării Crimeii către Ucraina, dar a insistat că există alte puncte ce merită urmărite și care pot contribui la susținerea realității juridice date de dreptul internațional: politica verticală de nerecunoaștere a anexării Crimeii, politica de sancțiuni la adresa liderilor ruși implicați în procesul de anexare, dar și insistarea pe obligația respectării stricte – potrivit Convenției de la Geneva din 1949 despre puterea ocupantă – a responsabilităților ce decurg din dreptul internațional – a drepturilor omului în Crimeea, ne-militarizarea Crimeii, neînrolarea sub arme a tinerilor din Crimeea – zonă ocupată – în Armata Rusă, libertatea de exprimare și a media inclusiv funcționarea celor care au alte opinii decât cele ale Kremlinului. Dacă Rusia ar respecta aceste obligații, ar fi o contribuție majoră la procesul de dezocupare al Crimeii – susține Kuleba.

Militarizarea Crimeii A2AD și armele nucleare

E adevărat că Rusia nu a acceptat deloc că e forță de ocupație și nu trebuie să militarizeze Crimeea. În fapt, peninsula a devenit un adevărat port-avion terestru cu multiple baze militare pe tot cuprinsul său. Numărul de militari a crescut de la 12.500 în februarie 2014 la 31.500 în 2020 – potrivit Maidanului pentru Afaceri Externe. Numărul acestora urmează să crească de 1,5 ori până în 2025. În plus, toate cele trei componente sunt vizate – forțe terestre, maritime și aeriene.

Crimeea nu are trupe și armamente destinate apărării împotriva unui atac NATO, nici măcar pentru a contracara capabilitățile statelor litorale Mării Negre. Capabilitățile din Crimeea sunt mult, mult mai importante, depășesc cu mult tot ce dețin celelalte state în regiune, și vizează proiecția forței în estul Mediteranei și dincolo, către Oceanul planetar. În plus, referința cea mai importantă este la capacitatea de apărare antiaeriană în fața oricărui atac, celebra A2AD – Anti Area and Aircraft Denial - o zonă de interdicție de acces care se dorește un scut inexpugnabil împotriva oricărui inamic - dar și cu capabilități ofensive importante.

Acum trebuie spus că A2AD e un sistem care, la momentul implementării originare, presupunea pierderea a 50% din avioane în cazul unui atac, în primele ore – când se presupune că ar fi eliminate suficiente din capabilitățile antiaeriene terestre încât rata pierderilor să scadă dramatic spre nivelul unei apărări antiaeriene teritoriale uzuale. Rusia s-a bazat, atunci când a construit aceste arii A2AD în Crimeea, Kaliningrad sau Estul Ucrainei – Donetk și Luhansk – pe lipsa de voință a oricărui stat democratic de a-și asuma asemenea pierderi militare la începutul unei conflagrații. Pe de altă parte, trebuie spus că A2AD nu e atât de speriat și că NATO a învățat să lupte și cu asemenea sisteme. Totuși e vorba depre o forță de luptă extrem de importantă, care reclamă un obiectiv relevant pentru a genera un atac pe o asemenea arie.

Sistemul anti-rachetă și anti-aerian creat pe multiple niveluri de Rusia în Crimeea – pentru a o face apărabilă și a descuraja orice atac, se bazează pe regimente sol-aer de apărare antiaeriană S400 TRIUMF, pe sisteme de unități de rachete cu rază medie de tipul BUK-2, TOR-2 și PANTSÎR. Capabilitatea este atingerea țintelor la distanțe de 300-400 km de Crimeea. Din decembrie 2018, au apărut și sisteme de rachete anti-navă BASTION-P 3K55 și sisteme de rachete de croazieră anti-navă BAL 3K60. Ele sunt staționate la 10 km de linia de demarcație cu restul Ucrainei și sunt desfășurate în jurul strâmtorii Kerci și în jurul podului rusesc construit ilegal care leagă malul rus, insula Tuzla, de peninsula Crimeea ocupată.

Rachete tactice și arme purtătoare de încărcături nucleare prezente în Crimeea

Documentele colegilor de la Maidanul Afacerilor Externe de la Kiev vin și prezintă suma de componente și rachete purtătoare, facilități de stocare și de depozitare, pregătirea tuturor instrumentelor necesare pentru purtătoarele de rachete nucleare, chiar dacă nu e probată până la această oră prezența armelor nucleare ruse în Crimeea. Argumentele privind aceste intenții și aducerea oricând a acestor capabilități sunt importante, dacă nu copleșitoare.

Sistemele tactice de rachete ISKANDER și rachetele anti-navă KALIBR SS-N-27 ca și rachetele de croazieră SS-N-27 cu raza de 1500 km sunt prezente în peninsulă. Navele și submarinele de aici urmează să primească rachetele KALIBR până în 2025. De asemenea, sunt menționate prezențele unor “focoase speciale” ale unor rachete purtătoare ce pot ajunge la raza de 2600 km.

În Crimeea au fost înființate, de la ocupația din martie 2014, peste 96 unități și forme de organizare militare ruse. În plus, potrivit Ministrului rus al Apărării Naționale, Serghey Shoigu, a fost organizate nu numai forțele aeriene ale Crimeii, ci chiar un Grup Aerian pentru antrenament de luptă - Crimean Group Air Force, al cărui nivel operațional și putere a fost întărit dincolo de nevoile apărării aeriene a peninsulei. În plus, există în construcție noi facilități militare în cel puțin 5 orașe ale peninsulei.

Din triada nucleară, componentele aeriană și navală de purtătoare de rachete nucleare sunt prezente în Crimeea, fiind mutate din Rusia. În plus, fostele depozite sovietice de stocare a armelor nucleare din Feodosiya și Sevastopol au fost renovate și pregătite, cu precădere facilitățile numite “Proprietatea76” (Feodosiya 13) și “Proprietățile” -100, 221 și 825, ca și aeroportul Baherove de lângă Kerci. De altfel, Federația Rusă a denunțat unilateral Acordul din 1997 cu Ucraina potrivit căruia – în cadrul Statutului Flotei Mării Negre – la Articolul 5 era menționat că “Federația Rusă se angajează că nu va poseda arme nucleare în cadrul Flotei Mării Negre staționată pe teritoriul Ucrainei”.

Crimeea moare de sete

Problema cea mai importantă a Crimeii rămâne aprovizionarea cu apă curentă. Dacă folosind podul de peste strâmtoarea Kerci, Rusia a adus gaz și curent electric, problema majoră a peninsulei rămâne apa potabilă. După ocuparea Crimeii, Kievul a oprit furnizarea apei către Crimeea până la dezocupare. Apa potabilă este un intrument foarte puternic, pe care Rusia îl constantă în acest an cu asupra de măsură.

Într-adevăr, după doi ani de secetă majoră și ierni fără ploi și fără zăpezi, resursele Crimeii sunt epuizate. În 2014, înainte de ocupație, 85% din apa potabilă a Crimeii venea din Canalul Crimeii de Nord, un canal artificial de 400 km construit în anii ‘60 cu apă luată din Nipru. După anexarea peninsulei, Ucraina a stopat aprovizionarea sau vânzarea de apă și a obligat Rusia să se bazeze pe apa locală. E vorba despre 23 rezervoare cu o capacitate de 334,2 milioane metri cubi. Oricum e puțin față de nevoile Crimeii, dar nici această cantitate nu e, de fapt, disponibilă. 

Majoritatea puțurilor și rezervoarelor sunt complet secate, altele sunt la nivel critic. Potrivit datelor ucrainene, după seceta din 2018, resursele au rămas la două treimi, iar acum au scăzut la sub o treime din cantitate la începutul verii 2020. De altfel, în februarie anul acesta, capitala Crimeii, Sumferopol, a anunțat că are rezerve doar pentru 100 de zile. Deja apa rece se dă dimineața și seara în Crimeea iar cea caldă doar în weekend. Cum acum rezervoarele se umplu doar din râurile locale și din puțuri nou săpate, nivelul a scăzut dramatic. În 2018, râul Biyuk-Karasu, unul dintre cele mai mari din peninsulă, a secat complet.

Soluția a fost reconstrucția unui rezervor din munți, la nord de Simferopol, în care se investesc 25 miliarde de ruble – 390 milioane de dolari. În plus, în martie 2020, Rusia a anunțat investiții de 3,5 miliarde de ruble – 45 milioane de dolari – în construcția unei stații de desalinizare a apei. Numai că necesarul de apă pentru Crimeea reclamă curent electric cât 10 reactoare nucleare pentru a putea produce desalinizarea apei mării necesare aprovizionării populației Crimeii – 2,5 milioane de locuitori.

Cea mai probabilă evoluție este către ceea ce a fost Crimeea înainte de Canalul din nordul Crimeii – un semi-deșert arid și locuit doar pe malurile mării. Iar lipsa apei amenință și aprovizionarea trupelor, a bazelor militare, a industriei militare și a perspectivelor relației ocupantului rus cu populația locală din Crimeea ocupată. Un joc de constrângere major, în care Ucraina are argumente pentru a-și susține recuperarea peninsulei. Dacă nu cumva Rusia recurge la o nouă anexare teritorială, mai la nord în Ucraina, pentru a-și soluționa problema aprovizionării cu apă.