Preşedinţii Emmanuel Macron şi Vladimir Putin au organizat un summit online vineri după-amiază pentru a trece în revistă „dialogul strategic” angajat între Franţa şi Rusia, precum şi crizele actuale din Ucraina, Iran, Libia şi Siria. Şeful statului francez se va deplasa mai apoi luni, 29 iunie, în Germania pentru discuţii cu cancelarul Angela Merkel, după ce turneul lui Macron, a început prin întrevederea de marți, la Haga, și cu premierul olandez Mark Rutte, în tentativa de a obține sau a invoca un sprijin european inițiativelor sale. Dacă la nivel personal și bilateral, întrevederea Putin-Macron a avut la bază nevoia de a soluționa situația din Libia în detrimentul Turciei, relațiile tensionate ale Americii lui Trump cu Europa și tentativa unei autonomii strategice europene au determinat reacțiile de suspiciune, scepticism și neîncredere cu care a fost întâmpinată și comentată această întrevedere bilaterală care-l aduce tot mai mult pe Putin în jocul securității europene.

Autonomie strategică, suveranitate strategică. Armata europeană în vise, viziuni, documente și fapte/investiții și realități.

Prima componentă de suspiciuni în ceea ce privește gesturile președintelui francez Emmanuel Macron față de Rusia lui Putin vine din tentația sa de intepretare individuală a conceptelor de autonomie strategică, suveranitate strategică, Armată europeană. Într-adevăr, Franța este un aspirant exclusiv la conducerea unei Armate Europene, o formulă care să acopere binomul Franța-Germania la conducerea Europei unite în care componenta economică e concedată Germaniei iar cea de apărare și securitate e asumată de Franța.

Discursurile succesive ale lui Macron la Sorbona, la început de mandat, sau în fața Școlii de Război, în urmă cu câteva luni sunt definitorii asupra viziunii și ambițiilor președintelui francez care-și asumă o conducere militară a Europei pentru Franța, cu o independență deplină de acțiune față de NATO și Statele Unite. Armata Europeană ar urma să fie o structură viabilă care să fie folosită de Franța în misiunile sale post-coloniale cu precădere în Nordul Africii, pe motivul amenințărilor teroriste, de migrație și nevoii de a rezolva situații stânjenitoare în fostele colonii. Firește că aici poziția altor europeni, cu precădere a celor din Centrul și Estul Europei, dar și al Germaniei, este rezervată, așa cum o arată și nivelul de interes și participare la misiunile inițiate de Franța în regiune.

De la Armata Europeană – mai mult pe hârtie și dublând cu aceleași categorii de trupe angajate pentru misiunile NATO forțele proprii angajate – Macron a migrat mai mult spre autonomia strategică a Europei, o altă temă ce a stârnit reacții de rezervă. Autonomia strategică a Europei a fost considerată în același timp o subminare a NATO, a relației transatlantice și a articolului 5 al Tratatului nord-atlantic ce definește apărarea colectivă, dar și o subordonare a Europei la nivel securitar și al apărării unei formule franco-germane dominante și care nu poate fi contrabalansată, la votul majorității calificate, decât de o coaliție virtuală a următoarelor 13 state ca greutate la vot. Adică niciodată. Această concentrare franco-germană după Brexit nu este nici în avantajul celor două state, nici susținătoare a valorilor europene și multilateralismului consensual promovat de Uniunea Europeană.

Ulterior, tematica a migrat spre conceptul de suveranitate strategică. El are relevanță majoră cel mai mult astăzi, după criza pandemiei de coronavirus, când lumea întreagă a realizat dependențele în chestiunea reacțiilor potrivite și la timp de criză față de China și producția manufacturieră exclusivă a acesteia. Totuși Franța continuă să interpreteze suveranitatea strategică drept o autonomie strategică, dotarea cu Armată Europeană la care se adaugă un nivel de suveranitate proprie a Uniunii Europene, o abordare naționalist-gaullistă ce ar exporta interesele franceze la nivel european, dându-i o forță și contribuții mult mai mari europene spre a fi realizate chiar în detrimentul sau sigur fără acceptul unanim al celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Or nici acest pas nu e acceptabil.

Pe de altă parte, realitatea, inițiativele, bugetele nu merg deloc în sensul dorit și anticipat de către Franța. O Armată europeană e o utopie, declarația finală de la Roma, 2017 privind viitorul Europei marchează explicit complementaritatea și cooperarea UE-NATO pe aceste teme – în subsidiar evitarea duplicării. Iar bugetele PESCO, EDF și CARDS s-au redus subtanțial după pandemie, chiar și în varianta inițială a cadrului financiar european neasigurând o capacitate autonomă de apărare. UE are nevoie de umbrela nucleară americană - cea franceză e nesemnificativă, iar apărarea europeană are nevoie de încă 350 mld euro doar să ajungă la nivelul de investiții actuale americane în Europa, nicidecum să asigure nevoile actuale, în condițiile în care 82% din fondurile apărării europene după Brexit provin de la state din afara UE – SUA, Marea Britanie, Turcia, Canada, Norvegia etc.

Relația euroatlantică și specularea situației ambigue a Americii lui Trump în securitatea europeană

Emmanuel Macron a avut două abordări discutabile, care provin de la începuturile mandatului său și trădează dincolo de orice dubiu înclinațiile sale pentru o politică gaullistă și anti-americană, dacă nu exclusivist europocentristă: autonomia strategică europeană și Armata europeană, pe de o parte – și Europa de la Lisabona la Urali, pe de altă parte. Punerea sub semnul întrebării a relației transatlantice și angajarea Rusiei lui Putin – acum sau pe termen lung, cum încearcă să explice administrația franceză acțiunile lui Macron, ca parte a unei strategii pe termen lung, nu a unei trădări a Estului European pe termen scurt – este dublată de nevoia unei soluții de securitate a Europei. Cum Franța nu are, vizibil, evident, capabilitățile necesare pentru a asigura apărarea Europei, soluția sa merge pre alte zări: către Rusia. 

Într-adevăr, soluția franceză pentru a direcționa resursele, armata, capabilitățile statelor europene către soluționarea propriilor interese în Nordul Africii – celebrele amenințări din Sud – a fost să încheie un târg cu Rusia, să obțină asigurări sau garanții de securitate palpabile și lesne de “vândut” celorlalți europeni – cu precădere celor din Centrul și Estul Europei - și apoi să poată utiliza forțele în zona sa de interes din fostele colonii. Scepticismul a fost evident în centrul și estul Europei pentru această abordare. Dar chiar și Germania a strâmbat din nas neîncrezătoare.

Emmanuel Macron se bazează prea mult pe șarmul său și relația personală de angajare a Rusiei și a lui Putin, în primul rând, pe care încearcă să-l scuze, dând vina pentru toate acțiunile agresive ale Rusiei pe consilieri și subordonați mai răi ca el. Fără să țină cont că rupe și Occidentul, și relația transatlantică, și unitatea Europei însăși prin acest demers – făcând jocurile Rusiei lui Putin la fiecare pas – Macron s-a contaminat de gaullism, reluând eurasianismul european indus în anii 60 Franței naționaliste – Europa de la Lisabona la Vladivostok - și influențele geopolitice clasice interbelice.

 

Nu-i vorba, Emmanuel Macron beneficiază din ce în ce mai mult de poziția ambiguă a Americii lui Trump față de apărarea Europei. E vorba despre scepticismul și rezervele definitorii ale președintelui american față de NATO – ca expresie a multilateralismului, dar și ca organizație pentru care spiritul mercantil și pragmatic spre cinic a părut să-l facă să spună că America investește prea mult în ceva ce nu o avantajează, apărarea și securitatea Europei, pentru care europenii înșiși nu dau multe parale, investind infim în propriile capabilități militare.

Apoi retragerea SUA din numeroase acorduri multilateral globale – TTIP, TPP, Acordul de la Paris vizând încălzirea global și reducerea emisiilor de bioxid de carbon, JCPOA – acordul nuclear iranian, apoi INF-Tratatul Armelor Convenționale în Europa (din motive ținând de încălcarea lui de către Rusia) Tratatul Open Skyes (din aceleași motive) mai nou chiar din START 3 prin expirarea lui în februarie anul viitor – a fost un argument important pe care s-a bazat și Franța pentru a induce sensul, dacă nu chiar a pronunța faptul că SUA nu este de încredere pentru rămânerea în Europa și respectarea angajamentelor sale de securitate și apărare europene. Și mutarea trupelor americane din Germania - retragerea parțială și mutarea unora în Polonia și Estul Europei – este un alt argument al lui Macron pentru a-și susține propria teorie, a nevoii concesiilor cu Rusia pentru a salvgarda apărarea și securitatea europeană și a feri de război.

Tentația politicii de Mare Putere. Interese proprii abordate bilateral versus multilateralism european

O altă componentă a abordării franceze vine în siajul politicii de Mare Putere, repectiv a asumării negocierii și a acordurilor pe seama celorlalți actori internaționali, cu precădere a celor din centrul și Estul Europei. Afacerea negocierilor cu Rusia lui Putin are o componentă profund egoistă, a intereselor individuale ale Franței, o abordare profund unilaterală și la distanță de interesele multilateralismului european, a lumii bazate pe reguli, a principiilor și valorilor europene fundamentale și, mai ales, a consensului european.

Scoaterea Rusiei din izolare și angajarea lui Putin ca actor major în securitatea și apărarea Europei, fără consultarea celorlalți actori europeni, a mai fost încercată în altă epocă, cu președintele Dmitri Medvedev, la Meseberg, cu acordurile de tip doi plus doi, de către Germania, în 2009. Atunci, deși după războiul ruso-georgian care juca deja rol de avertisment credibil, Germania a ales să încerce angajarea Rusiei “liberale” a lui Medvedev în speranța unei soluționări a conflictelor înghețate, în primul rând a celui din regiunea separatistă nistreană de pe teritoriul Republicii Moldova. Nici atunci Rusia nu a livrat.

Astăzi, după anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, anexarea rampantă a Mării de Azov, militarizarea Crimeii, atacurile și asasinatele din sânul Europei și din Marea Britanie, atacurile cibernetice din SUA și Germania, ingerința în alegerile din SUA, Franța, Marea Britanie, din cele europene de anul trecut, Rusia are și mai puține credențiale spre a fi crezută, mai ales că nu a dezangajat și acționat în direcția consensului și dezescaladării în nici un conflict și în nici o cauză, din contra, dosarul problemelor sale cu statele europene s-a accentuat și amplificat enorm. Deci premiul angajării Rusiei nu ajută decât la scindarea Vestului, a Europei și încurajarea acțiunilor agresive ale Rusiei în Europa mai departe.

E adevărat că Franța are interese individuale în care speră că Rusia o va ajuta. Mai întâi creșterea relevanței strategice și a vizibilității prin postura de contact European cu Rusia. Apoi prin soluționarea temelor complicate ale Libiei. Siria – unde pozițiile sunt distincte în raport cu Bahar al Assad și viitorul regiunii – Iranul, unde abordările sunt similare în raport cu eventualele soluții de angajare a Iranului și revenire la JCPOA, cu criticarea SUA în acest punct, sau Ucraina – unde abordarea e nuanțată, dar distinctă, dacă nu îngenuncherea Ucrainei poate reprezenta o monedă de schimb propusă de Franța - nu sunt decât context de bună voință și apropiere. Sau motivație de prezentare a poziției puternice franceze (cazul Siriei) care să justifice alte eventuale cedări în dialog sau dezinteresul francez manifestat de Macron în alte dosare de interes pentru Rusia.

 

Libia și acțiunea Turciei în regiune reprezintă problema fundamentală a Franței, plasată ambiguu dar nu rareori în siajul generalului rebel Khalifa Haftar și contra guvernului de la Tripoli recunoscut de ONU. Nemulțumirea privind acțiunile Turciei în Siria, Libia și Estul Mediteranei au reprezentat motivația celebrei tirade a lui Macron dintr-un interviu dinaintea summitului NATO de la Lisabona, de anul trecut, potrivit căreia NATO este în moarte cerebrală. De fapt, Franța a acuzat SUA(și Turcia) în primă fază că nu țin cont, ba chiar că nu apără interesele franceze în Siria (lucru neinclus vreodată în Charta nord-atlantică, pentru a apăra interesele unui aliat în terțe spații). Apoi nemulțumirea a izbucnit recent din ciocnirea nediplomatică a unei nave franceze cu una turcă în largul coastelor libiene și refuzul Turciei de a se supune controlului pentru a verifica sub egida ONU, cum clamează Franța, respectarea embargoului armelor în Libia – Turcia fiind cunoscută că alimentează guvernul legitim în timp ce numeroase alte state alimentează trupele lui Haftar.

Cert este că Franța nu a discutat niciodată aceste teme în Consiliul Nord-Atlantic și nici nu a obținut o soluție convenită și consensuală care să-i apere interesele la nivel aliat. Și abordarea contondentă a SUA și a NATO în aceste cazuri, și ignorarea intereselor turce în Siria, Libia și estul Mediteranei nu sunt unele făcute să aducă consens și pace prin incluziune. Din contra, ele marchează o ciocnire de interese divergente ale unor state membre ale NATO care au libertatea unor politici diferite în terțe spații, acolo unde nu există o poziție unanimă convenită la nivel aliat.

Motivația angajării Rusiei după China. Franța e pregătită să cedeze unitatea euro-atlantică Rusiei?

Mai nou, Franța a dobândit, în cazul pandemiei generată de coronavirus, un nou argument în acțiunea sa de seducție și angajare a Rusiei dincolo de liniile convenite la nivel european: evitarea pierderii Rusiei care ar merge spre China și parteneriatul său asiatic. Emmanuel Macron și administrația franceză de la Elisee, Matignon, și Quai d’Orsay au făcut recurs la discuția privind angajarea Rusiei pe direcție euro-atlantică, pentru a nu se orienta cu arme și bagaje strategice și mai ales economice, vizând aprovizionarea cu resurse de petrol și gaz, spre China. Însă, așa cum arăta Matt Rojanski, de la Gerge Kennan Institute, Rusia e deja orientată spre Occident, însă ce vrea Putin nu poate oferi NATO: veto pentru Rusia în afacerile strategice și de securitate din Europa sau chiar scoaterea Americii cu arme și bagaje din Europa.

Paradoxal, este o abordare în care substanța și argumentul coincid cu poziția lui Donald Trump, care dorește o îndiguire a Chinei și o decuplare a acesteia de la comerțul global, forțând UE și mai ales Rusia să aleagă partea. De aici campania de seducție a lui Trump soldată cu invitarea Rusiei la sumitul ratat al G7, acolo unde europenii au respins deopotrivă angajarea Rusiei fără a rezolva problema Crimeii pentru care Moscova a fost expulzată din grupul statelor cele mai industrializate, ca și participarea la o coaliție anti-chineză, fără ca subiectul să fi fost convenit bilateral pe relație transatlantică anterior.

(UE a amânat summitul cu China și a acceptat consultări și negocieri de coordonare reciprocă transatlantică cu America pe tema Chinei. Convenirea unei poziții comune și a unor limite ale acțiunii, care să nu ducă la confruntări și conflict cu China, par să fie în curs. E și conform doctrinei americane și a documentului de poziționare în rivalitatea strategică cu China – aflat pe masa Congresului. Dar pentru Emmanuel Macron e o bună justificare a angajării Rusiei, chiar dacă varianta anterioară abordată – prevederea din documentele NATO ce presupun apărare și descurajare dublate de dialog – era la fel de puțin credibilă).

Emmanuel Macron riscă astăzi enorm de mult. În tentativa sa de a conta internațional, de a-și contrui un profil de partener, prieten, de stat capabil să angajeze și să dialogheze cu Rusia lui Putin, președintele Franței a făcut tot baletul diplomatic și public, de imagine, simbolic necesar acceptării sale de către Kremlin – inclusiv discuția privind prezența sa la sărbătoarea de 9 mai, neonorată în final pe motiv de pandemie. Gesturile publice, deschiderea excesivă  față de Rusia nu au fost deloc apreciate de partenerii europeni și de aliați, iar la nivelul analizei, presa este la fel de proastă, chiar dacă toată lumea suține tacit opțiunea europeană a Franței pe care o întruchipează doar Macron, în formula complicată politică de azi a Hexagonului.

Însă toată lumea comentează, pe diverse meridiane, semnalele divizării Occidentului, ba chiar postura de actor ce induce scindarea Europei însăși care i se atribuie lui Macron și politicii sale de angajare a Rusiei de azi. Iar aceste perpective nu sunt deloc în măsură să aducă avantaje solide Franței. Din contra, supiciunea, scepticismul, neîncrederea și întrebările relative la motivațiile acțiunilor lui Emmanuel Macron cresc exponențial în ultima vreme și amenință Franța la alte nivele mult mai subtile și mai profunde, care pot crea efecte pe termen lung.