Lumea bazată pe reguli și multilateralismul sunt cele mai importante teme ale organizării liberal democrate a ordinii mondiale pe care am trăit-o și încă o mai trăim. Totuși contestarea regulilor vine din toate direcțiile, cele mai importante din postura politicilor de putere și a celor de Mare Putere pe care le impun unii dintre actorii globali, între care China și Rusia. În plus, motivația revizionismului și a încălcării repetate a regulilor, normelor și organizării internaționale și a propriilor angajamente vine tot mai mult din pozițiile recursului la dreptul istoric. O face Rusia când face recursul de legitimitate la cel de-al Doilea Război Mondial, o face când contestă, mai nou, prin vocea lui Vladimir Putin, succesiunea URSS și granițele fostelor state unionale – la 30 de ani de la destrămarea imperiului comunist - și o face și China, când revendică 90% din Marea Chinei de Sud, Marea Galbenă și Marea Chinei de Est. O modă periculoasă care pune sub semnul întrebării zicala potrivit căreia cel mai bun aliat al unui stat mic este dreptul internațional!

Confiscarea victoriei asupra Germaniei naziste. Rusia și revenirea la Uniunea Sovietică cea Mare, a lui Stalin

Rusia a fost întotdeauna legată de componentele de legitimare istorică. Și chiar dacă l-a negat pe Stalin la condamnarea lui Hrusciov din celebra ședință ce a generat fenomenul destalinizării, chiar dacă a condamnat Pactul Ribentropp-Molotov în Congresul Deputaților Poporului URSS în 1990, revenirea lui Putin la imnul sovietic, cultul lui Stalin și simbolistica grandorii imperiale a avut relevanța sa. Și această relevanță crește în actualitate cu cât cresc ambițiile renașterii ruse.

În simbolistica rusă și baletul legitimității revendicării Imperiului în spațiul post sovietic, Rusia lui Putin a revenit la glorificarea luptei sale în cel de-al Doilea Război Mondial. A ascuns sub preș și negat, chiar, relevanța Pactului Ribentropp - Molotov – de fapt înțelegerea Hitler - Stalin, de rupere și scindare a Europei de Est prin împărțirea Poloniei între cei doi aliați și raptul Bucovinei, Basarabiei și Ținutului Herța de către Uniunea Sovietică Apoi a revendicat doar pentru sine, în exclusivitate “Războiul Patriotic”, “Marele Război pentru Eliberarea Patriei”, Înfrângerea Germaniei Naziste și 9 Mai - Ziua Victoriei. Excepționalismul rus s-a bazat pe cele 12 milioane de victime umane. Mai nou, e o întreagă mișcare de condamnare a unei Polonii pe care Rusia o declară - și vrea să o consacre - ca antisemită!

În fapt, nici una dintre susțineri nu e bazată pe adevăr istoric, iar Istoria și Europa - și cea Vestică, dar mai ales cea Centrală și de Est - și partenerii de peste Mânecă și peste Ocean au pus lucrurile pe făgașul firesc, contestând această pretenție a Rusiei. În fapt, Germania nazistă a capitulat la 8 mai în fața trupelor anglo-americane împănate cu reprezentanți ai trupelor franceze, iar la 9 mai, partea rusă și-a orchestrat propria victorie, o a doua capitulare, marcată și de sinuciderea lui Hitler, căderea Berlinului dar și de competiția ruso-americană (aliată occidentală) pentru a ocupa enclava Fulda din jurul râului cu același nume ce nu fusese adjudecată încă de nimeni.

În fapt, URSS nu a înfrânt SINGURĂ Germania Nazistă. Debarcarea din Normandia nu-i aparține, și ea a eliberat mâinile unei Uniuni Sovietice strânsă la colț. Apoi debarcările în sudul Italiei și a Greciei nu-i aparțin, de asemenea. Nu mai vorbim de zecile de națiuni care au contribuit cu trupe – inclusiv Armata Română – la eliberarea propriului teritoriu și al teritoriilor altor state, în Campania din Vest.

Ascunderea cinică și incorectă a oricărei referiri la acordul cu Germania nazistă a lui Hitler - care a fost atunci un bun partener al Uniunii Sovietice a lui Stalin – a făcut ca această împărțire mârșavă a Europei Centrale și de Est să nu mai apără în celebrele tirade ale propagandei ruse de tip nou a lui Putin. Ceea ce e rușinos a dispărut din manuale și din prim planul dezbaterii publice. Iar istoricii ruși au cele mai mari dificultăți să argumenteze unitar aceste tangaje de înțelegere și ideologizare, de instrumentalizare politică a ceea ce Rusia lui Putin numește drept istoric.

Apoi referința la numărul de victime ascunde și altceva: lipsa de interes, grijă și preocupare a comandanților sovietici pentru propriile trupe și trimiterea deseori a acestora ca și carne de tun în fața mașinii de luptă germane. Nu e nici grijă, nici interes, nici strategie, nici război sau sacrificiul unei națiuni, ci trimiterea fără discernământ la moarte a milioane de cetățeni proprii, nu rareori fără nici o dotare. Trecem – la capitolul argument ale contribuției unanime a lumiii la înfrângerea Germaniei naziste - peste ajutorul financiar și în armament oferit de America Uniunii Sovietice și alte forme de sprijin care au fost determinante în fața lui Hitler, cu nici 4 ani înainte aliatul ales al lui Stalin în împărțirea lumii.

Maxima complicație etnică, apărarea rușilor de pretutindeni și politica revizionismului sovietic a lui Putin

Mai nou, la 21 iunie, Vladimir Putin a lansat formal o nouă revendicare ce e concretizează în revizionism calificat. De data aceasta ținta fiind spațiul post-sovietic. Într-un interviu la televiziunea rusă, Vladimir Putin a afirmat că: „La crearea Uniunii Sovietice, în acord era prevăzut dreptul de ieșire, dar fiindcă nu era stabilită procedura, apare întrebarea: dacă o republică oarecare a intrat în componența Uniunii Sovietice, dar a primit în bagajul său enorm de multe pământuri rusești, teritorii rusești tradiționale din punct de vedere istoric, iar apoi a hotărât deodată să iasă din componența acestei Uniuni – în cazul acesta să fi ieșit cu ce a venit și să nu fi cărat cu sine „cadourile” de la poporul rus.

Evient că avem de a face cu un mare fals: nici un stat nu s-a alăturat de bună voie Uniunii Sovietice, ci a fost ocupat. Nici un stat nu a oferit sau primit teritorii, ci Stalin a redesenat harta și frontierele bazate pe principiul maximei complicații etnice, pentru satrapul sovietic contând ca URSS să nu se mai poată descompune în fragmentele ocupate de la alte state și să încerce uniformizarea demografică și crearea aberației numită “popor sovietic”. Nu întâmplător Uniunea Sovietică a fost numită, după cel de-al Doilea Război Mondial “Închisoarea popoarelor”.

Cât despre pretinse „cadouri” teritoriale, pe care le-ar fi făcut Federația Rusă în varianta sa de redesenare a republicilor sovietice, ele au fost în beneficiul său ca schimburi teritoriale. În cazul Ucrainei, Kazahstanului, Belarusului, Estoniei, Federația Rusă nu numai a „cedat”, ci și a primit teritorii. De fapt, Stalin la Kremlin a decis aceste modificări de frontiere. La dizolvarea Uniunii Sovietice, statele noi independente, care constituiau împreună Comunitatea Statelor Independente, au semnat la Alma Ata acordul potrivit căruia își repectă reciproc integritatea teritorială, suveranitatea și independența în limitele frontierelor pe care le-au avut ca state unionale. De ce vine Putin după 30 de ani să revendice teritorii?

Chiar a doua zi după interviul cu Putin, pe 22 iunie, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a încercat să asigure toată lumea că Rusia nu are pretenții teritoriale față de țările vecine. Greu de negat. În același interviu, Putin spune că „Crimeea a fost întotdeauna a noastră, chiar din punct de vedere juridic”. O Rusie revizionistă și revanșardă se naște mai nou la Kremlin, cu pretenții și noi abordări chiar la adresa istoriei proprii din ultimii 30 de ani. Ideea existenței unor “teritorii tradiționale rusești” excede în cinism și aberație juridică ideea asumării unilaterale a apărării unor categorii ipotetice numite ruși, rusofoni și compatrioți și teoria post și neo-imperialistă pe care o trădează aceste abordări.

Deci Rusia își trădează propria istorie, propriile angajamente, propriile poziții din ultimii 30 de ani. Revizionismul de tip nou amenință să reprezinte o constantă care va mai apărea și în relația cu terțe state vecine, partenere de nevoie și constrânse de Rusia Sovietică, pe cale militară, să intre în Imperiul sovietelor de muncitori și țărani. Iar orice proiect integraționist propus vreodată de Rusia spațiului post-sovietic - inclusiv celebra Uniunea Economică Eurasiatica, ca și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, toate devin caduce astăzi când Putin anunță opțiunea de refacere prin forță a Uniunii Sovietice sau măcar acapararea de noi teritorii de la vecinii săi după bunul său plac.

China și dreptul istoric prin care instituie dreptul forței în Marea Chinei de Sud și Est.

Și China a împărtășit, în ultima vreme, aceeași înclinație spre a invoca dreptul istoric ca subiect și argument când vine vorba despre aplicarea forței în relațiile internaționale. Spațiul maritim a devenit zona de dispută predilectă, „pentru succesul apărării suveranității și dezvoltării Chinei”, în special zona dinăuntrul primului lanț de insule ce leagă Okinawa (Japonia), Taiwan, Filipine și restul zonei maritime până la Malaysia, cuprinzând astfel Marea Galbenă, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. În inima acestei zone este „linia în nouă puncte” prin care China susține că îi aparține în jur de 90% din Marea Chinei.

Desigur, zona în cauză nu este singura în care China este angrenată în dispute teritoriale maritime, aceasta fiind legată din punct de vedere narativ de Marea Chinei de Est, deoarece fac parte din aceeași încercare a Chinei de a recupera ceea ce a pierdut în „secolul umilinței”, Xi Jinping declarând că insulele din Marea Chinei de Sud sunt ale Chinei prin drepturi istorice, ceea ce susține și în privința insulelor Senkaku/Diaoyu (în dispută cu Japonia și Taiwan).

Guvernul de la Beijing consideră că insulele Pratas (disputate și de Taiwan), insulele Paracel (disputate și de Taiwan și Vietnam), insulele Zhongsha, din care fac parte bancul Macclesfield și bancul Scarborough (diputate și de Filipine și Taiwan) și insulele Spratly (disputate și de Taiwan, Malaysia, Filipine și Vietnam) în aparțin. Poziția oficială a guvernului chinez este aceea că „activitățile poporului chinez în Marea Chinei de Sud datează de peste 2000 de ani în urmă. China este prima care a descoperit, numit, explorat și exploatat Nanhai Zhudao (adică anumite insule din Marea Chinei de Sud) și apele relevante și este prima care și-a exercitat suveranitatea și jurisdicția asupra lor în mod continuu, pașnic și relevant, stabilind astfel suveranitatea teritorială și drepturile și interesele relevante în Marea Chinei de Sud.

Însă pretențiile teritoriale ale Chinei nu își găsesc baza în legea internațională, conform deciziei din iulie 2016 a Curții Permanente de Arbitraj de la Haga, ce a venit după ce statul filipinez a căutat mediere internațională, după ocuparea de către China a bancului Scarborough. Conform deciziei, linia în nouă puncte a Chinei bazată pe drepturile istorice pe care susține că le are nu își are temeiul în dreptul internațional, iar niciuna dintre insulele Spratly pe care le declară ca ale sale și pe care le-a transformat în avanposturi militare nu sunt insule conform Convenției Națiunilor Unite privind Dreptul Mării – UNCLOS care are drept semnatar și China.

Această propensiune a Rusiei și Chinei de a recurge la invocarea dreptului istoric pentru a justifica mișcări de forță, revendicări nelegitime și profund nelegale de teritorii sau acțiuni de ocupație relevă o mare problemă a lumii care se naște. Nu numai aplicarea forței în relațiile internaționale pentru a rezolva probleme politice sau de imagine interne. Nu numai Politica de Mare Putere, negocieri și pertractări, chiar Mari Târguri pe seama terților între marii actori potenți. Dar o lume în care revenirea la orice moment istoric de mărire teritorială sau individuală a unui stat, chiar în perioade imperiale, să devină o practică la fel de nocivă ca naționalismul secolului 20, care a dat două războaie mondiale, din tentativa unora de a face Germania Mare, Italia Mare, sau Albania Mare, Croația Mare sau Serbia Mare – după prăbușirea Zidului Berlinului. Mai nou Rusia mare cât Uniunea Sovietică, sau China mai mare decât a fost vreodată în istorie.