Scena politică de la Chișinău a intrat în trepidație cam odată cu tratamentul ignobil la adresa ajutorului umanitar acordat de România în diferite forme. Amprenta solidă lăsată de România în Republica Moldova, cu precădere pentru cetățenii săi - ce se confruntă mai mult singuri, susținuți doar de doctori cu mâinile goale contra pandemiei de coronavirus – a determinat și turbulențele politice. De reținut că situația era oricum complicată odată ce la Chișinău, sub gestiunea lui Dodon, un sfert dintre bolnavi sunt doctori și cadre medicale, iar Republica Moldova a ajuns să aibă cam atâtea noi cazuri zilnice cât România chiar dacă populațiile sunt sensibil diferite. Iar această situație marchează eșecul gestionării crizei pandemiei de coronavirus, fapt subliniat și de manifestația publică de protest a veteranilor de duminică.

Majoritatea parlamentară și căderea Guvernului fără nume

Majoritatea parlamentară se clatină bine. Deja azi mai sunt doar parlamentari care să plece din conglomeratul PDM-PSRM pentru ca marea coaliție să intre sub 50 de deputați. Motivația e foarte clară: compoziția diferită și opțiunile distincte ale celor două partide componente și mai ales respingerea abordării ostentativ pro-ruse a Președintelui Dodon și a guvernului consilierilor săi, acum căptușit cu ceva democrați.

În situație de criză nu se schimbă niciodată conducerea, gestionarul, decidentul. De obicei are loc ceea ce se cheamă “ralierea sub steag”, atunci când populația creditează conducătorul în funcție pentru a trece prin criză. Însă exact la momentul închierii etapei critice, are loc decompensarea și marcarea costurilor. Atunci cei care gestionează o criză cu multe victime pierd substanțial susținere și încredere.

Așa s-a întâmplat la București, așa la Berlin, Paris sau oriunde în lume, că a fost vorba despre o gestionare bună sau proastă a crizei. Așa s-a întâmplat și în istorie, iar Churchill a pierdut alegerile după ce a câștigat pentru Marea Britanie cel de-al Doilea Război Mondial. Dar când gestiunea este, evident, proastă, costurile sunt și mai mari. Ca în Republica Moldova lui Dodon de astăzi. Sau în Rusia lui Putin. Sau în alte câteva state de aceeași natură.

Azi perioada de urgență a trecut. Acest fapt a fost resimțit ca o încheierea a crizei, fapt care se reflectă și în sondaje. Asta chiar dacă, în mod real, altul e momentul în care apare întreg decontul, iar criza determinată de pandemia de coronavirus va fi urmată de un val de crize derivate, între care criza economică va avea impactul cel mai important. Atunci să te ții!

Guvernul fără nume nu trebuie să demisioneze. Nici nu trebuie demis azi. Nu pentru că nu există o majoritate și un guvern alternativ. Ci pentru că trebuie să încaseze pe deplin costurile crizei, pentru că trebuie să ducă la capăt încheierea pandemiei. Acum România a adus toate materialele necesare în toate spitalele, și medicamente să trateze de două ori mai mulți bolnavi decât sunt azi în Republica Moldova de la începutul pandemiei, acum două luni. Medicii pot rezolva criza profesional vorbind, iar timp de o lună se pot aduna și mai mult costurile la conducerea politică actuală și se pot pregăti deconturile care au un singur responsabil, vinovat și țintă, președintele prorus (cu partidul său socialist prorus în pachet).

Instrumentele lui Dodon – pierdute unul câte unul

Igor Dodon a strâns, pas cu pas, instrumente de putere nemeritate, neconstituționale, concentrate în propriile mâini. A strâns pe rând Curtea Constituțională și președintele acesteia, apoi Consiliul de Securitate a Statului, cu atribuții super și supraexecutive, pe care-l conducea, apoi Președinția Parlamentului – care-i garanta relevanța politică după mai bine de jumătate de mandat cu arma suspendării pe refuzurile sale și ale semnăturii alternative a numărului doi în stat. De data asta, Zenaida Greceanâi, șefa formală a partidului său.

Legi, atribuții, controlul Serviciului de Informații și Securitate, a celorlalte servicii, totul a dus la concentrarea puterii, pentru ca totul să culmineze cu aruncarea peste bord a Guvernului Maia Sandu și preluarea și a puterii executive. Asta aduce putere, dar și responsabilități și costuri în criză, când întreaga decizie e la tine și percepția despre deținerea puterii este tot la tine.

Însă aceste instrumente de putere au început să pice unul câte unul. Mai întâi Curtea Constituțională, cu verificarea clară a echilibrului în cazul împrumutului rusesc oneros. Nu e sigur, nu e o înclinare stabilă a balanței, presiunile continuă, dar întreaga lume e cu ochiul pe el și pe tiradele sale publice și gesturile subterane ale Președintelui Dodon la adresa justiției și judecătorilor constituționali, care costă. Și președinția Curții, și majoritatea s-a schimbat și, dacă nu-i este direct ostilă, sigur judecă drastic și cât se poate de independent.

Urmează la Curte discuția despre atribuțiile (profund neconstituționale, am spus-o de la adoptarea legii) ale Consiliului Suprem de Securitate. Dacă nu există tangaje majore și se judecă independent, Președintele - care are doar rol reprezentativ și ceremonial potrivit Constituției Republicii Moldova – va pierde și aceste atribuții. Iar dacă se întâmplă acest lucru, ar trebui clarificată ulterior, și repede, și acțiunea sa executivă în politica Externă, de securitate și apărare, ca să lămurim clar dependența susținerilor Președintelui – chiar subordonarea acestora – față de punctajele și opțiunile Guvernului în aceste domenii ca și în reprezentarea statului.

Instrumentele lui Dodon sunt pierdute unul câte unul. Rămâne unul singur, Președinția Parlamentului, care nu poate fi schimbată fără două treimi din voturi. Însă o eventuală majoritate poate decide oricând suspendarea Președintelui și obligativitatea semnării legilor, numirilor, decorațiilor de către președintele Parlamentului. Prin voința majorității. Nu știu când va avea loc schimbarea de guvern, dar sigur atunci întreaga putere va migra din mâinile lui Igor Dodon spre premier.

Exerciții de maturitate politică: Maia Sandu, Andrei Candu și Pavel Filip

Că tot vorbim despre schimbarea guvernului, aici actorii sunt multipli, mulți dintre ei care nu suportă să stea într-o aceeași încăpere măcar. Fără Ilan Shor și grupul său de parlamentari, fără grupul Candu, fără cele două grupuri ale pro-europenilor din ACUM, PAS al Maiei Sandu și PPDA al lui Andrei Năstase, fără membri dacă nu măcar o fracțiune din PDM-ul lui Pavel Filip, doborârea guvernului fără nume al lui Dodon e imposibilă. E adevărat că dificultatea va rezida în ce va face ulterior la numirea noului Executiv. Dar e cert că Igor Dodon nu mai trebuie să aibă guvern în alegeri, pentru a pierde definitiv conducerea statului. Și a scăpa de orientarea pro-rusă a Republicii Moldova.

Aici se dă și bătălia maturității liderilor politici de la Chișinău, fiecare cu abordarea, nuanțele, limitele și perspectivele electorale proprii. Și viitorul propriu. Iar în acest punct este de remarcat o colecție de pași maturi făcuți de unii dintre politicienii actuali din Republica Moldova.

Mai întâi este vorba despre Maia Sandu. Candidat virtual cu cele mai multe șanse la conducerea statului, cel mai bine poziționat politician după actualul Președinte, Maia Sandu a dovedit maturitate atunci când a acceptat că Guvernul fără nume al lui Dodon trebuie să plece, când a susținut că pasul doi după debarcarea lui Plahotniuc, este debarcarea lui Dodon, Președinte care a devenit principala amenințare la adresa securității și prosperității cetățenilor Republicii Moldova. Și faptul că guvernul nu se schimbă mâine e tot un fapt de maturitate politică, ca și absența unei moțiuni pe perioada crizei. Pentru că actualul guvern al lui Dodon trebuie să mai încaseze o parte importantă din costuri. Într-o lună, mai ales dacă datele pandemiei vor arăta mai bine, atunci poate să fie alungat.

Apoi e vorba despre maturitatea politică a lui Andrian Candu. Liderul Pro – Moldova e principalul artizan al destructurării PDM și schimbării dramatice a raportului de forțe în Parlamentului Republicii Moldova. În plus, el a acceptat varianta mai subtilă și ambiguă a platformei de opoziție care să aducă baza pentru voturile Partidului Shor și chiar protejarea sensibilităților și limitelor partidelor pro-europene care să nu se alăture formal ci doar să mențină o legătură parlamentară pentru viitoarea majoritate care va doborî Guvernul.

Nu în ultimul rând, avem de a face cu o maturitate așteptată de la Pavel Filip. Proasta cunoaștere a propriului partid și ruptura de facto creată de undițele lui Dodon din PDM – Diacov, Nichiforciuc, etc – au făcut ca, azi, fostul premier să-și joace soarta politică. Dodon îl va trimite la plimbare dacă ar fi să rămână președinte după alegeri și să ofere vreodată postul de premier sau Președinte de Parlament PDM. Și șefia partidului a plecat de la Pavel Filip, prin noul echilibru de forțe interne, după crearea Pro Moldova pe o platformă identitară clară.

Azi se așteaptă ca Pavel Filip să realizeze situația și să rămână în istorie ca un actor pozitiv, cu fapte bune, și nu ca un perdant similar lui Iurie Leancă, rătăcit pe la București ca simplu profesor-suplinitor la o universitate. În cazul său, consecințele pot fi și mai grave. De aceea maturitatea se va judeca în modul în care Pavel Filip va reuși primul ruptura și menținerea identității pro-europene a ceea ce a mai rămas din partidul și grupul său parlamentar. Apoi va conta dacă va reuși să păstreze ștampila și numele partidului său. Sau dacă va pierde parlamentarii unul câte unul până când nu va mai fi nevoie de el pentru a trimite acasă Guvernul prorus al lui Dodon și a numi un Guvern pro-european la Chișinău.

Agitația lui Andrei Năstase și modelul Ghimpu

Mai avem jucători pe piața politică din Republica Moldova. Însă alăturarea lor și cu abordarea matură e o utopie, o copilărie și o naivitate. A-i cere lui Andrei Năstase realism și maturitate politică e imposibil: a dovedit deja că, între a se sacrifica și a se retrage la timp – eventual folosind o formulă decentă de retragere la București în Parlament sau în vreo funcție publică – și a încerca să revină după eșecul de la alegerile municipale, a ales bătălia chiar cu Maia Sandu sau implicarea în alegerile prezidențiale.

În PPDA există figuri relevante și cu potențial politic. Figuri capabile să asume o conducere și parteneriat în ACUM cu Maia Sandu, acceptând candidatura prezidențială evidentă și comună a președintei PAS și evitând prăbușirea definitivă a PPDA care e deja mult sub prag. Menținerea în prim plan, ba chiar hiper-activ, a cuiva care a pierdut alegerile locale, dar care are ambiția candidaturii la Președinție, nu e de acceptat pe niciun meridian.

Faptul că vrea, că-și dorește, că a lansat apeluri și deschideri spre toate partidele/parlamentarii actualei majorități e un gest de disperare. Cine ar veni într-un partid fără perspectivă electorală? Nu mai spun că lipsa unui dialog constant cu Maia Sandu subliniază și aici o lipsă de maturitate politică a omului care putea lupta măcar să-și salveze partidul, nu să-l îngroape odată cu el.

E un model de tipul Mihai Ghimpu aici și lipsa flerului de a pasa ștafeta către Dorin Chirtoacă, odată capitalul său politic epuizat. Lipsa unei pase la conducerea partidului la timp s-a mai văzut la Vlad Filat și Iurie Leancă, în momentul de vârf al credibilității premierului de atunci al Republicii Moldova. Măcar în cazul lui Vladimir Voronin, el și-a dus partidul în Parlament. Acum, însă, și PCRM nu pare să mai aibă detenta de a-și reveni peste 6%.

În orice caz, perspectivele sunt mai degrabă favorabile în a doborî un guvern pro-rus și a-l schimba pe Dodon la viitoarele alegeri prezidențiale decât a forma un guvern pro-european, de criză, cu durată limitată și minoritar, susținut de un mănunchi de partide politice și parlamentari independenți. Construcția nu va fi simplă, dar o platformă pro-europeană va atrage doar pentru o opțiune profesionistă și meritocratică într-un spectru care să aducă voturile necesare intrării la Guvernare. Chiar dacă mezalianțele și alăturarea unora dintre acești protagoniști va fi foarte dificilă. Dar pentru un an, pentru alegerea unui președinte pro-european și blocarea drumului pro-rusului Dodon la un nou mandat și pentru repunerea Republicii Moldova pe drumul pro-occidental, pro-european, pro-românesc cu un nou guvern, întreprinderea e posibilă. Nu simplă, nu evidentă, doar posibilă azi.