Criza de coronavirus a permis, din nou, verificarea unor adevăruri legate de creșterea încrederii în liderii în funcție, creșterile de rating politic în timp de criză și prăbușirea ulterioară, la finalul crizei. “Ralierea în jurul steagului” este doar un fenomen vremelnic iar prăbușirea ulterioară în sondaje a liderilor ce traversează crizele cu multiple victime e dramatică. Nu există lideri fericiți în criză. O demonstrează astăzi cu asupra de măsură Vladimir Putin, care a pierdut voturi chiar în timpul pandemiei de coronavirus prin suprapunerea cu nenumărate fenomene și crize colaterale: războiul petrolului cu Arabia Saudită, eșecul prelungirii mandatului prin validarea modificărilor constituționale, proasta gestiune a crizei, dispariția din spațiul public și pasarea responsabilității, dar fără resurse. Ce urmează după prăbușirea susținerii publice?

“Ralierea în jurul steagului” – câștigul vremelnic al liderilor ce trec țara prin criză

De obicei criza aduce, pe baza principiului “ralierii în jurul steagului” și al susținerii conducătorului care este în acel moment la conducerea statului, o creștere majoră a încrederii publice și a ratingurilor publice pentru liderii, partidul și conducătorii de la acel moment. Disputele sunt lăsate deoparte, opoziția nu mai asumă războaie politice, securea nenumăratelor războaie în curs este îngropată, toată lumea luptă cu dușmanul comun, în cazul de față pandemia de coronavirus.

Ideile provin de la John Muller încă din 1970, când a definit fenomenul “ralierii în jurul steagului”. Criza necesară ralierii în jurul steagului, trebuia să fie una internațională, să implice direct statul în cauză și pe președinte/liderul său și să fie dramatică, specifica și concentrată. Aici intră intervențiile externe bruște ale SUA; acțiuni diplomatice majore, cu vizibilitate – încheierea unui acord de pace pe un conflict greu, lung; evoluții tehnologice relevante – sau realizări deopotrivă, precum primul pas pe Lună, lansarea primului satelit, primul om în spațiu; Summituri de top a marilor beligeranți – SUA-URSS în timpul Războiului Rece; evoluții militare de prim plan în războaie lungi – capitularea Germaniei naziste, eliberarea Parisului, etc.

Criza este perioada în care publicul presează spre o asemenea soluție, cere tuturor să soluționeze elementul cel mai important, cel care aduce suferință, victime umane, și riscă să distrugă umanitatea. Agenda este ocupată de către criză, anunțurile privind morții și răniții se succed cu repeziciune, precum cele ce privesc creșterea numărului de șomeri și închiderea afacerilor de orice fel. Pe acest fond, numai disputele politice lipsesc, pentru a stresa și mai mult cetățenii deja panicați de perspectiva îmbolnăvirii, iar publicul sancționează momentul în care cineva încearcă să aducă alte teme,

Un alt element sancționat – care aduce cele mai mari costuri – este tentația de a profita de criză. Oricine încearcă să câștige ca imagine în timpul crizei, cine vrea avantaje politice – lider politic sau țară – în urma crizei, este sancționat de către populație. Nu este mai hulit decât îmbogățitul din criză, cel care face profituri din suferințele oamenilor și din durerea lor. Aici istoria îmbogățiților de război e cruntă: ei ajung, de cele mai multe ori, pe eșafod, de la speculatorii prohibiției la susținătorii naziștilor, de la producătorii de arme letale interzise la trădătorii din spatele frontului, plătiți generos de inamic.

Franklin Roosevelt a câștigat 12% de la 72% la 84% susținere publică după atacul de la Pearl Harbor, George W Bush a câștigat 39% de la 51% la 90% după 11 septembrie. În timpul crizei rachetelor din Cuba, John F. Kennedy a câștigat în octombrie 1962 de la 61% la 74% susținere publică (revenind la 61% în iunie, anul următor); la criza ostaticilor din Iran, 1979, Jimmy Carter a câștigat 26%, de la 32% la 58%, (pierzând, însă, alegerile următoare). În primul Război din Golf, George HW Bush a câștigat de la 59% la 89% în ianuarie 1991, (dar a reveit la 61% în decembrie următotor și a pierdut alegerile următoare); Deși a câștigat la 11 septembrie 39%, George W Bush a câștigat la limită următoarele alegeri, pierzând votul popular în timp ce, după uciderea lui Osama Bin Laden, Președintele Barack Obama a crescut cu 6% de la 46% la 52% în mai, revenind la 46% în iunie.

Singularități și excepții: liderii sancționați în criză

Una dintre principalele reguli este că nu se schimbă niciodată liderul, decidentul în timpul crizei. E lăsat să ducă la bun sfârșit gestiunea crizei și este sancționat de public și schimbat după. În timpul Uraganului Katrina, șeful FEMA – agenția de specialitate pentru urgențe civile din SUA – a fost menținut până la lichidarea urmărilor, apoi a plătit cu postul partea din proasta gestiune a crizei. Pe de altă parte, atunci când liderul este vizat într-o tentativă de asasinat sau atac terorist – el câștigă direct simpatia publicului – vezi cazul Boris Johnson, care a trecut pe lângă moarte în criza de coronavirus, atingând cea mai înaltă susținere de 40 de ani,  acum sau premierul danez Anders Fogh Rasmussen în criza caricaturilor lui Mohammed, sau Jens Stoltenberg cu atacul terorist al lui Brevik la adresa clădirii Guvernului din Oslo și omorurile din insula Utoya, când era premier în Norvegia, care i-a adus pe ambii în postura de a deține mandate de Secretar General al NATO, Steltenberg chiar al doilea consecutiv.

După cum am văzut “Ralierea în jurul steagului” marchează o creștere relevantă dar vremelnică în sondajele de opinie a liderilor, atât în state democratice, cât și autoritare. Nu este vorba despre o creștere serioasă și pe termen lung: imediat după încheierea vârfului crizei, conducătorii, decidenții în timpul crizei decontează pe deplin și scad dramatic în încrederea publică. Plătesc pentru asocierea cu criza cu multiple victime, primesc etichetele de “guvern al coronavirusului”, Președintele crizei sau coaliția dezastrului umanitar generate de criză. Mai ales când vorbim despre crize cu multiple decese și victime, atât trecute prin boală, cât și care-și pierd locul de muncă sau se prăbușesc sub efectele crizei economice ce urmează.

Evident că există și excepții. La acest capitol putem vorbi despre singularitatea Putin, care a scăzut dramatic în timpul crizei, dar și despre problemele lui Donald Trump cu sondajele de opinie, după ce a ajuns pe locul doi în cursa prezidențială cu rivalul Joe Biden din noiembrie din cauza proastei gestiuni a crizei, dar și a unor ieșiri nepotrivite sau de-a dreptul inacceptabile – vezi recomandarea de a încerca tratamentul împotriva coronavirusului prin injectarea dezinfectanților și multe alte stângăcii.

Motivele acestor excepții sunt multiple. Dar principalele vin pentru că exigența publicului crește, crește și gradul de sofisticare a cetățenilor, așa cum cresc și așteptările pentru o guvernare de calitate în criză. Există un acces la informații de tot felul care dau elemente de verificare și control a celor spuse de liderii politici. Criza nu e o garanție deplină nici măcar pentru creșterea vremelnică în sondaje a liderilor politici. De cele mai multe ori, populiștii de toate culorile sunt cei expuși, pentru că ei prezintă doar vorbe și imagini, nicidecum fapte, or tocmai acestea sunt necesare în momentele de criză și faptele sunt cele judecate de public.

Nefericirea decidenților în crizele cu multiple victime

După cum am văzut mai sus, chiar dacă gestionează bine o criză sau câștigă un război, decidenții care trec o țară printr-o criză cu multiple victime pierd următoarele alegeri. Nu există lider care să conducă țara în timpul unei crize și care să fie fericit! Cu atât mai puțin în crizele cu numeroase victime. Toată durerea și costurile se decontează imediat după momentul de vârf al crizei, și nu rareori decidentul plătește cu scaunul!

În orice caz, cum am văzut mai sus, decidenții pierd în sondajele de opinie. Încrederea și ratingurile scad dramatic după. În plus, decidenții în criză pierd alegerile următoare, indiferent cât de bine au acționat. E vorba despre o combinație stranie a asocierii imaginii lor cu criza pe care tocmai au traversat-o, mai ales atunci când ei anunță cifrele.

Literatura de specialitate în materie de marketing politic subliniază că niciodată un lider politic de prim plan – Președinte, premier – nu va anunța un deces! Nu va face pomelnice de morți, așa cum nu va ieși public niciodată să anunțe statistici cu morți, îmbolnăviți, în situație gravă sau critică. Un comunicat de presă e soluția, atunci când musai trebuie să iei act de asemenea evenimente tragice, fiind alături de familii îndurerate, manifestând compasiune și dându-le alinare sau sprijin.

Astfel, există exemple celebre: Premierul Marii Britanii, Winston Churchill, victorios în al Doilea Război Mondial, a pierdut alegerile de după încheierea păcii, deși purtase Regatul la Victorie. Alianța liberală care a condus la Londra în timpul Războiului Malvinelor /Falkland împotriva Argentinei a pierdut alegerile următoare. La fel s-a întâmplat după cazul Colectiv, incendiul de la Clubul din București, când guvernul Ponta a plecat imediat, pentru a salva alegerile din 2016, cu Guvernul japonez care a administrat dezastrul natural de la Fukushima – cutremur, tsunami, apoi dezastru nuclear, sau cu Guvernul suedez Goran Persoon care a gestionat revenirea din vacanță a peste 20.000 de turiști, cu peste 3000 de decese, după tsunami-ul indonezian din 26 decembrie 2004. E greu de gestinat căderea în crizele cu victime multiple.

Există și aici contraexemple remarcabile, cazuri speciale cu mare relevanță. Pomeneam mai sus de Jens Stoltenberg și de gestiunea crizei teroriste generate de atacul lui Brevik, acolo unde a fost, cumva, și țintă. În aceeași pleiadă a gestionarilor deosebiți ai crizei, buni profesioniști însoțiți de profesioniști de prim plan în domeniu, excelenți comunicatori, care câștigă încredere și după criză, notăm cazul lui Rudy Giuliani, primarul New Yorkului – neimplicat direct în combaterea terorismului care a dus la 11 septembrie, dar excelent gestionar al crizei de după, captând prim planul – a ajuns la candidatura prezidențială în primarele republicane și la titlul de Primar al Americii, în timp ce Andrew Como, guvernatorul statului New York, cel mai afectat stat American de coronavirus, a dobândit cele mai mari note și cea mai mare susținere în criză, în ciuda războiului apărut din când în când, dar și al evitării confruntărilor inutile, cu Președintele Donald Trump.

Singularitatea americană mai reține un caz, cel al amestecului războiului cu alegerile; Declanșarea unui nou război, care aduce victorie președintelui în funcție. Tot aici, la capitol crizelor auto-determinate (sau folosite) pentru a genera creștere în sondaje putem vorbi despre cel de-al doilea război cecen al lui Putin, care l-a împins la Președinție ca succesor al lui Elțîn, ca și atacul terorist la adresa unor bloguri din BuynakskMoscow și Volgodonsk în septembrie 1999, care a dus la acest război. Și presupunerea vehiculată de oponenții lui Putin că ar fi fost o operațiune specială a FSB.

Pe de altă parte, în cazul războiului lung, oboseala schimbă fundamental raportul de forte și efectele negative ale unei treceri a războaielor de la o administrație la alta poate da câștig de cauză exact celui care este așteptat să retragă trupele sau să încheie conflictul, cu sau fără victorie clară. Aici putem nota cazul Trump, în 2016, și retragerea din Vietnam. Azi lucrurile sunt mult mai sofisticate, există multă informație, motiv pentru care Donald Trump a beneficiat extrem de puțin timp – și pe fondul gestiunii tardive și proaste a crizei, a afirmațiilor nefericite despre injectarea dezinfectanților în combaterea virusului și a susținerii teoriilor conspirației – de această raliere sub steag.

Putin în criză. Minimum de 14 ani

De data aceasta, în criza pandemiei de coronavirus, Vladimir Putin s-a dovedit necompetitiv, și a scăzut în sondaje. În toate sondajele, făcute de toate casele de sondare a opiniei. Ca să faci un asemenea pas, după ce ești eroul neamului și lider autoritar care controlează Rusia de 20 de ani, trebuie să ai o respingere substanțială la nivel popular, o emoție majoră acumulată și să încasezi o sancțiune enormă pentru o gestionare proastă a crizei.

Vladimir Putin are astăzi cel mai scăzut rating din ultimii 14 ani. O evaluare oficială, a institutului de stat, făcut între 13-19 aprilie, arată că doar 28,3% dintre ruși îl numesc pe Putin spontan drept politician în care au încredere, într-o întrebare deschisă, cea mai joasă cotă de la începutul barometrului cu această întrebare din ianuarie 2006. Scade constant și susținerea privind încrederea în Putin când este prezent pe o listă și numit, la 69.8%.

Și Centrul Levarda, cea mai prestigioasă instituție de sondare a opiniei publice, are date similare, când liderul de 21 de ani al Rusiei, la întrebarea directă, cu listă prezentată, a înregistrat 63% încredere, cea mai joasă cotă din noiembrie 2013, de șase ani și jumătate. Dacă adăugăm situația aprecierii privind prelungirea mandatului de Președinte după 2024, prin modificarea Constituției, publicul avea doar 48% susținere versus 47% opoziție față de aceste modificări, în martie 2020, iar scăderea e și mai drastică astăzi. Față de un minimum de 60% susținere, așteptat pentru a marca încrederea publică necesară începerii unei noi serii de două mandate, cota actuală arată deja gradul de erodare a președintelui rus, de unde lansarea campaniei publice de dezinformare și propaganda cu narațiunea “dacă pleacă Putin va fi mai grav! Vine cineva mai puțin democrat” care e menită să-l salveze pe Putin și regimul său care se clatină azi.