Învălmășeala din ultimele zile de la Chișinău legată de acordul pentru creditul rus de 200 milioane de dolari a prilejuit o trecere în revistă profesională, politică și de imagine a modului în care se raportează autoritățile Republicii Moldova la proprii cetățeni, în plină pandemie de coronavirus. Dar ea a permis și identificarea modului în care cunosc legea și fundamentele de drept oficialii de la Chișinău sau, mai exact, cât ascultă specialiștii – mulți pregătiți în România la facultățile de drept – politicienii puși pe afaceri și îmbogățire.

Afacerea Curții Constituționale. Drept Constituțional Anul I

În mod indirect, pentru că atacul Acordului trecut ca prin brânză, cu acceleratul, prin Parlament s-a înregistrat într-un final la Curtea Constituțională – blocajul inițial costând funcția fostului președinte Vladimir Țurcan – întreaga atenție și presiune a fost pusă pe judecătorii Curții. După cum au declarat public în presă, elemente menționate și în plângerea adresată procurorului șef al Republicii Moldova, judecătorii constituționali au reproșat faptul că se află sub presiune, le sunt încălcate drepturile fundamentale, sunt filați și atacați public de către Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, și de către fracțiunea socialiștilor pro-ruși, care i-au amenințat că nu vor fi plătite pensii și salarii dacă creditul nu este aprobat, indiferent de condițiile din document.

În acest context, merită reamintite câteva fundamente de drept constituțional, pe care le studiază orice student la drept în anul 1:

Mai întâi, judecătorii constituționaliști – ca și toți ceilalți magistrați, cu atât mai mult în acest caz – beneficiază de inamovibilitate pe perioada mandatului. Nu pot fi revocați, nu pot fi schimbați, nu pot fi atacați și judecați cu excepția notabilă a infracțiunilor flagrante, crimelor sau a infracțiunilor de corupție în exercitarea mandatului. În plus, Judecătorii Curții nu judecă persoane, ci judecă raporturi instituționale, toate potrivit Constituției.

În cadrul Constituției Republicii Moldova – ca și în Constituțiile altor state – sunt menționate prevederi legate de instituții precum Președinția, Parlamentul, Guvernul, Primul Ministru, Președintele, CSM – Consiliul Suprem al Magistraturii. Nici una dintre instituțiile constituționale, supuse judecății Curții, nu pot judeca, la rândul lor, judecătorii constituționaliști. Ei sunt inamovibili, iar CSM nu are atribuții, mai mult, în raporturile instituționale, nu poate judeca judecătorii privind calitatea profesională sau numirea sau modul de exercitare a mandatului.

Încercarea puterii socialiștilor și a lui Dodon de a schimba judecători, de a-i revoca din funcție, utilizând CSM a fost un eșec din start, o aberație juridică. CSM e judecat de către Curtea Constituțională, și nu invers. În plus, judecătorii constituționaliști sunt inamovibili, deci au garanții și nu pot trece printr-o asemenea procedură sau oricare alte similare.

A doua lecție ține de instituțiile de drept cărora le sunt supuși judecătorii: Abținere, Recuzare, Incompatibilitate, Inamovibilitate. Și pentru a le aborda, e nevoie să înțelegem natura instituției Curtea Constituțională, care este una juridico-politică, prin modul în care sunt numiți judecătorii la Curtea Constituțională: cu o componentă profesională – fie specialiști în drept constituțional, fie specialiști în drept, în general, cu experiență de vârf, cu o durată a activității ca judecători sau magistrați suficientă – dar și cu o componentă politică. În unele state, Curtea Constituțională nu există, iar rolul aparține Curții Supreme de Justiție (sau de Casație și Justiție). În altele, Curtea are un format prestabilit, care reflectă echilibrul politic, echilibrul instituțional de vârf, astfel ca să se mențină în instituția arbitru echilibrul puterilor în stat.

În România, de exemplu, sunt 9 judecători care au un mandat de 9 ani (care nu poate fi prelungit, judecătorul nu poate fi reales nici demis). La fiecare 3 ani sunt schimbați câte 3 judecători(alegerile sunt, astfel, decalate) și propuși unul de către Președinte și ceilalți doi de către cele două camere ale Parlamentului. Acest lucru permite ca experiența Curții și continuitatea deciziilor să rămână. Și să treacă dincolo de mandatele parlamentare sau ale Președintelui care i-a numit, dând echilibrul și continuitatea necesară.

Această natură duală, juridico-politică, a Curții Constituționale, face ca unele din instituțiile citate mai sus să nu i se aplice ca celorlalți judecători. Nimeni nu poate revoca un judecător constituționalist, nici măcar instituția care l-a desemnat inițial. Un judecător constituționalist nu poate fi recuzat, nici nu poate fi în incompatibilitate vreodată, pentru simplul motiv că nu judecă persoane – fizice sau juridice – ci instituții, raporturi instituționale, conflicte sau blocaje inter-instituționale.

Ne place sau nu, singura instituție de drept care acționează la judeătorii constituționali, în activitatea lor, este cea a abținerii, respectiv un judecător într-o cauză poate considera doar el însuși că, pentru a menține legitimitatea și credibilitatea hotărârii sau a deciziei, trebuie să nu se pronunțe într-o anumită cauză. A fost cazul lui Eduard Ababei, rudă cu Ministrul Finanțelor, care a ales să se abțină de la a judeca împrumutul rusesc pentru că e rudă directă cu inițiatorul legii în discuție. Bravo lui! A fost și motivul pentru care Nicolae Roșca nu putea fi incompatibil, pentru că nu există incompatibilitate!

În funcție sunt aleși reprezentanți juriști propuși de partide și ca urmare a propunerilor instituțiilor statului, ei ajungând să judece, evident, cauze ce privesc diferende între aceste instituții. Ce ar însemna, atunci, să facă judecătorii atunci când judecă Parlamentul într-un litigiu cu Președintele, să zicem? Să se abțină toți? Sau când judecă plângerea unui partid, să se abțină sau să fie incompatibili cei ajunși în funcții ca urmare a propunerii sau susținerii unui partid? Desigur nu.

Acordul de credit rus: Contractele, Drept Civil, anul 2.

Dacă e să revenim la situația ce a cauzat disputa, Acordul de împrumut al creditului rusesc, acesta nu e nimic altceva decât un contract civil, care se studiază în anul 2 la Drept. Contractele civile au niște reguli stricte și niște elemente obligatorii fără de care valabilitatea lor e nulă. E nul de drept orice contract ce nu poate fi executat, ce nu are obiect sau care nu are prevederile obligatorii – echivalente cu incapacitatea de a-l îndeplini.

Contractul este echivalentul unei legi între părți, iar dacă părțile sunt state, avem de a face cu angajamente egale cu legea internă și legea internațională, deopotrivă. Am să mă opresc doar la câteva elemente: valoarea contractului, Termene, Litigii, Forță majoră, Prevederi oneroase, Consimțământ viciat. În toate aceste cazuri sunt probleme.

Termenele sunt stabilite până la un punct: termen de acordare a primei tranșe (încă neclar) termen de aprobare a celei de a doua tranșe, durata de valabilitate a contractului. Împrumutul e de 200 de milioane de dolari, în două tranșe, cu rambursarea stabilită la termen și majorările de întârziere, dar nu e precizat cine constată aceste fapte. Nici cine judecă litigiile. În plus, la capitolul sumă, articolul din contract care prevede că o parte – Republica Moldova – își asumă returnarea creditelor private – angajamente terțe, ale altor actori care nu sunt parte la prezentul acord – garantându-le, aduce probleme majore: extinde întinderea sumei în discuție, ba mai mult, nici nu o precizează. Adică garanția unor sume private fără limita unei marje, unei sume totale. Dacă nu, suntem la o nouă afacere privată a miliardului, luat în condiții private, dar acoperit ulterior de către cetățenii Republicii Moldova.

Ajung și la prevederile oneroase: în momentul în care un contract încalcă legea, el e nul de drept. Dacă în Republica Moldova funcționează o lege a achizițiilor publice, o lege ce statuează competiția corectă în economie (economia liberă de piață atât de dorită pentru a intra în relații cu Uniunea Europeană), reguli prevăzute în angajamente internaționale, nu se poate ca un punct din acord să prevadă contrarul – achizițiile se fac doar din Rusia, de la firme ruse. E și cazul punctului despre garantarea împrumuturilor private, care este o altă prevedere oneroasă. Or legea și dreptul au grijă ca, indiferent de consimțământul dat, să protejeze în mod egal părțile de abuzuri. Când o parte – Federația Rusă - își menține prevederi discreționare, chiar admițând că cealaltă parte – Republica Moldova – ar fi consimțit, atunci aceste prevederi oneroase sunt nule de drept.

Cât despre viciile de consimțământ, ele se referă la acordul dat liber, neîngrădit, neconstrâns, fără condiționalități pentru un contract, pentru prevederile contractului civil fiecare în parte. Viciul de consimțământ duce la nulitatea absolută a contractului. Întrebarea este: a dat Republica Moldova consimțământul pentru acest împrumut? A fost el viciat? Este vreunul dintre cei care au participat ca pași la obținerea acordului constrâns sau nu a îndeplinit secvența sa în baza legii, având un mandat clar și respectat întocmai?

E de ajuns să ne uităm la modul de semnare la Moscova, de către ambasadorul Republicii Moldova Neguță, și la mandatul primit – când? Sub ce formă? Emis de cine? – pentru a vedea viciile. Ne uităm și la Președinte, și la Parlament, și trebuie să vedem dacă vreo parte are avantaje oneroase de pe urma acestui contract. Dacă avantajele sunt legitime și corecte, nici o problemă. Dacă unii participanți au beneficii individuale nemeritate, legate de acord dar neprecizate aici – financiare, electorale – atunci acesta constituie un viciu care duce la nulitate parțială sau absolută a acordului.

acordul este dezavantajos pentru Republica Moldova, e un lucru cert. Că acordul aduce avantaje oneroase, nemeritate, unor persoane, e foarte posibil, și asta antrenează nulitatea absolută. Că acordul nu poate fi aplicat, e de asemenea un adevăr. Dar mai ales Acordul încalcă suveranitatea unui stat, Republica Moldova, lâsând la bunul plac al unui alt stat, Federația Rusă, dreptul discreționar de a decide ce împrumuturi personale, de exemplu, private, pot fi incluse în acord și e nevoia ca statul Republica Moldova să le acopere. Acestea nu sunt menționate în acord, nici suma lor. Și dacă e să credem Ministerul Finanțelor, că nu există asemenea împrumuturi, înseamnă că acest punct nu are obiect, și întrebarea firească este de ce se mai află el, atunci, înscris în document?