Christos a înviat!
   Adevărat a înviat!

Acestea-s cuvintele magice rostite azi (în timpul sărbătorilor Pascale – n. a.) la întâlnirea cucineva sau la despărţire. Circa două miliarde de pământeni sărbătoresc evenimentul crucial, petrecut aproape două mii de ani în urmă, care a redat omenirii şansa Învierii.

Recunosc totuşi că în aceste zile nu mă pot debarasa de o anume consternare. Tot mai des mă bate gândul că a trăi Paștele cu adevărat devine din ce în ce mai greu. Am senzaţia că tradiţionalul salut pascal este astăzi pentru multă lume doar o uzuală formulă de politeţe. Nimic mai mult. Şi asta nu pentru că numărul credincioşilor s-ar diminua semnificativ. Potrivit statisticilor, mulţi oameni se declară creştini. Cel puțin, în țările fostului bloc sovietic descotorosite de dictatul ateismului. De aici nu rezultă însă că civilizaţia e pe cale de a învăţa să-şi trăiască viaţa în sens metafizic. În ciuda unei expansiuni numerice a creştinismului, omul continuă să stăruie în etica plăcerii şi a succesului mate­rial.

Ştiinţa atinge nişte piscuri neverosimile, făcând viaţa socială mai prosperă şi mai ordonată. Aceasta nu a dus însă automat la întărirea ordinii moral-spirituale. Dimpotrivă. Până şi la o privire sumară se poate observa că în sofisticata noastră societate informaţională nu e mai puţină violenţă, intoleranţă şi perversiune de tot felul decât, să zicem, în cea medievală. Progresul tehnico-ştiinţific face viaţa omului mai comodă, dar nu şi mai raţională.

Neglijarea unor repere spirituale riscă tot mal mult să distrugă civilizaţia ca atare. Simptomatică în acest sens este recenta decodare a genomului uman. Incredibila realizare ştiinţifică ar putea conduce la înlăturarea tuturor malformaţiilor reale şl virtuale încă înain­te de naşterea copilului. Totodată, savanţii avertizează că ea e în măsură să transforme oamenii în nişte monştri, pecetluind astfel soarta speţei umane.

De ce se întâmplă asta? De ce, în ciuda unor ameţi­toare performanţe tehnico-ştiinţifice, omul lunecă rapid spre buza prăpastiei? Orice s-ar spune, el astăzi nu e atât de naiv ca cel de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care se credea atotputernic întrucât se iluziona că progresul va rezolva toate problemele civilizaţiei, adunând pe pământ veacul cel de aur. Contemporanul nostru, spre deosebire de generaţiile de odinioară, e prea instruit ca să fie un laic convins. Dar, în acelaşi timp, el e prea sceptic ca să fie un credincios pios. Chiar dacă afirmă că e creştin, pentru omul modern Dumnezeu e un fel de patron legen­dar, de puterea şi utilitatea căruia el se îndoieşte. Pentru orice eventualitate, îi face totuşi unele avansuri, întru­cât bănuieşte că într-o zi nu-i va rămâne nimic altceva decât să apeleze la ajutorul Lui.

Astfel stând lucrurile, contemporanul nostru, deşi se declară credincios, e un laic precaut sau, la o adică, un creştin rezervat. Tocmai de aceea, progresul tehnico-ştiinţific nu este secondat în viaţa lui de un reviriment moral-spiritual. În conse­cinţă, tragismul istoriei umane, în loc să se estompeze, se accentuează continuu.

Fără Dumnezeu viaţa omului nu comportă mai mult sens decât cea a altor specii mai puţin evoluate de pe glob. Un papagal exotic, bunăoară, când intră pentru prima oară în cuşcă, nu ştie ce-l aşteaptă. Bucuros că a ajuns într-o încăpere luminoasă, el e cuprins de o emulaţie copilăroasă. Colivia, care de acum încolo a devenit lumea sa, i se pare o poiană fermecată şi fără de sfârşit. El zboară şi cântă voios. Tot aşa e şi cu copilul. El se joacă, lipsit de griji, într-un ţarc luminos. Îi e dragă deopotrivă lumea şi viaţa.    

Dar, odată cu scurgerea timpului, papagalul îşi dă seama că zborul său se întrerupe năprasnic. În jur observă nişte zăbrele ciudate de care se loveşte dureros. Încetează să mai cânte, deoarece remarcă stupefiat că e sin­gur în colivie. Instinctul social îl face să tânjească cum­plit. La fel şi adolescentul constată la un moment dat că în lumea asta sunt o sumedenie de greutăţi pe care va fi obligat să le înfrunte. I se pare că în viaţă e prea multă nedreptate în faţa căreia el se simte deocamdată neputincios.

În aceste împrejurări, stăpânul papagalului recurge la o stratagemă. Dorind să menajeze instinctul lui social, el va ataşa de gratiile coliviei nişte oglinzi. Papagalul îşi va vedea acolo propriile imagini şi va crede ca de acum încolo nu mai e singur. Îşi va închipui că face parte dintr-un stol mare şi frumos. I se va părea, poate, că e cel mai tare şi curajos din această inexistentă colectivitate. Se va simţi din nou puternic şi îndrăzneţ, va în­cepe să cânte iar cu multă îndemânare. Stăpânul recu­noscător îi va permite să părăsească din când în când colivia ca să zboare prin întreaga locuinţă. Încurajându-l, îi va da să ciugulească nişte grăunte chiar de pe masa sa de scris. În acest moment papagalul va avea senzaţia de învingător căruia i s-au deschis toate uşile şi tainele universului.

Tot aşa şi omul: face carieră, obţine un post mai mare, câştigă o grămadă de bani, face o descoperire ştiinţifică, se învredniceşte de vreo medalie mai aparte şi i se pare că astfel l-a apucat pe Dumnezeu de barbă. Se crede atotputernic, devine cinic şi orgolios.

Dar iată că stăpânul închide din nou papagalul în cuşcă. Pasărea se zbate, într-o zi oglinzile cad sau se sparg. Omul nu le mai pune la loc, pentru că îi este silă deja de papagalul jerpelit şi îmbătrânit. Ar vrea să-l înlocuiască într-o zi cu altul. Papagalul vede iar că e singur. Simte că s-a înşelat şi e cuprins de deznădejde. Deprimat şi deziluzionat, moare înspăimântat de propria micime şi singurătate.

Orgoliull omului fără Dumnezeu nu e decât imaginea papagalului din oglindă. Are el vreo posibilitate să evadeze din acest scenariu macabru? Noi credem că da. Omul poate evita soarta papagalului din colivie, a lupului din pădure sau a taurului din arenă. Această şansă i-a oferit-o Mântuitorul. Ea se numeşte făgăduinţa Învierii. De la Christos încoace omul se deosebeşte esenţialmente de celelalte vietăţi de pe pământ nu atât prin cunoştinţe şi abilităţi, cât prin înţelegerea faptului că viaţa nu i se termină aici, sub imperiul necesităţii. Aceasta ia sfârşit în lumea văzută pentru a începe în cea nevăzută. Dar cu o condiţie, totuşi. Nu este vorba de orişice fel de viaţă, ci de una trăită creştineşte.

„Țara”, 5 mai 2000