Ideea că nu există coronavirus ci doar niște fandosiți care se feresc de o banală gripă e una din tezele de prim plan a războiului informațional rus de pe internet. Pentru cei care se uită doar la filme, care nu au avut rude sau cunoscuți care să se confrunte cu boala, care nu cred în relatările medicilor – militari, deci la ordin – sau ale pacienților care au scăpat cu viață, mi-am propus să vă relatez, în Săptămâna Patimilor, cum arată Infernul. Unul real, aici pe pământ. Fără tortură, fără răutățile oamenilor, fără Holocaust sau război. Unul viu, dur, lângă noi, tăcut și insidious, dar care aduce atâta suferință.

Am avut privilegiul - sau neșansa - de a fi conectat cu o prietenă foarte apropiată care este, de 12 ani, medic în miezul focarului de coronavirus din Lombardia, lângă Milano. S-a dus la bine, este chirurg cardiovascular, nicidecum implicat în boli infecțioase. Dar medic. A ajuns acolo să-și facă meseria, după ce la Iași era la coadă după câte un profesor care încuia sala de operații, care o lăsa să pună mâna pe bisturiu numai când îi zicea el, marginal și nerelevant pentru o experiență reală și care era absolut opac la orice tehnică nouă sau tratament novator.

Și-a dat în țară secundariatul, primariatul, doctoratul și concursul de cadru didactic la UMF la Iași, dar a plecat de fiecare dată, rămânând în țară strict pentru a susține examenul și a dispărea cât mai repede. Încă o dată, nu pentru a trăi printre străini, ci pentru a-și face meseria. Și a ajuns unul dintre cei mai buni medici chirurgi cardiovasculari la una dintre cele mai prestigioase clinici din lume, cerută la numeroase spitale din zonă care o momesc constant cu contracte mai bune sau laboratoare mai dotate numai să vină la ei.

Chirurg cardiovascular în luptă cu mâinile goale în coronavirus

În actuala criză de coronavirus, de mai bine de două luni vorbim în fiecare seară, sau noapte, oricât de târziu, să știu că-i bine. Și se întâmplă în cele mai complicate momente, odată ce spitalul tot a devenit spital de primă linie în lupta cu coronavirusul: după gărzi de 14 ore neîntrerupte în unitatea de primiri urgențe coronavirus, după serviciu pe secțiile de bolnavi cu coronavirus ieșiți din ATI și care, unii, revin înapoi, ba chiar se sting, în tratamentele urgente și operațiile făcute în condiții incredibile pe cord deschis ale ne-bolnavilor de coronavirus, care fac în continuare infarct, care au probleme cardiace grave și imposibil de amânat, în diverse discuții cu administrația la toate nivelurile – șef de secție, director de spital, director sanitar al regiunii.

Am ales să trec sub tăcere numele său. Nu contează. O fac pentru că nici ea nu dorește publicitate, pentru că regula impusă e cea a necomunicării externe a datelor cu excepția purtătorului de cuvânt al spitalului, pentru că subzistă problemele de respectare a identității celor tratați – indiferent de deznodământ – și pentru că deja s-au desfăcut contracte de muncă – da! în timp de criză, la medici, într-o Italie unde lipsesc medici și personal medical, redus la maximum de austeritate și tăieri anterioare.

Și am ales să scriu acest material nu întâmplător înainte de Înviere pentru că, deja, în Italia, vârful crizei – cu certitudine în Lombardia – a fost depășit: deja vin mai multe cazuri cu alte probleme decât coronavirus, deși primii sunt privilegiați și găsesc locuri în spital, ceilalți, cei cu boli normale, așteaptă uneori și zile în facilități de triere. O lecție de învățat!

Cum nu și-a putut imagina Dante Aligheri Infernul? Așa cum nici poveștile propagandei chineze care promova eroii în halate care făceau minuni în Wuhan nu au putut să le redea. Pentru că sunt prea dure și prea ireale pentru ca cineva să le fi crezut, ca propagandă. Iar aici nu le-a relatat și nu le-a folosit nimeni, măcar pe canale interne pentru a transmite celorlalți medici de pe mapamond ce se întâmplă și cum să procedeze. Mai avea cineva timp de comunicări științifice sau congrese?

Coronavirusul care dă buzna peste sistemele sanitare nepregătite

A început fără ca cineva să știe. Neanunțat. Cu pacienți care veneau tot mai mulți la spitalul normal, neutilat, nepregătit, care știa de coronavirus ca fiind undeva, într-o provincie din China, unde și din spital se luaseră echipamente din rezervă – erau inutile de ani de zile – și fuseseră duse ca ajutoare în China, unde era nevoie de ele – de care nimeni nu și-a mai amintit ca să le prezinte azi.

Și în Italia, după ce ajutase China cu tot ce putea duce acolo, guvernul Lega plus Cinque Stele nu mai refăcuse stocul din rezerva națională deși exista un plan de pandemie, numai că el se verifica de către OMS și Comisia Europeană doar o dată la 3 ani. De ce să aloce bani pentru asta? Parcă am recunoaște un model aici, pentru care cei responsabili și în România ar trebui să plătească, pentru că a însemnat pierderi de vieți.

Doctorii au primit și îngrijit bolnavii de pneumonii specifice fără nici o protecție. Fără să știe ce au, în primă fază. Și mulți au luat boala ei înșiși, unii s-au prăpădit în aceste două luni. Colegii ei. Cu care lucra de ani și ani. Pur și simplu nu au mai fost! Alții au dus-o pe picioare, ca mii de italieni care au rămas fără simptome sau cu simptome ușoare și medii să se trateze singuri, acasă, simptomatic, pentru că în spitale era Infernul. Cei gravi și în stare critică veneau cu zeci și zeci de ambulanțe de nu se mai oprea șirul. Și coborau bolnavi cu dureri în piept, cu respirație grea, cu probleme majore. În urgențe. Imediat spitalele au trebuit să se adapteze, au determinat cauza, coronavirusul din Wuhan, și au început să procure cele necesare. Halate, teste, medicamente. În mijlocul crizei.

Ura față de nenorociții de chinezi și față de lipsa de solidaritate a UE

Și aici au avut loc două fenomene grave, dar naturale: ura față de nenorociții de chinezi care au permis nebunia asta să aibă loc, mai mult, să se răspândească în toată lumea. Toate aceste coronavirusuri veneau de la ei, și niciodată nu au luat măsuri reale. Să oprească obișnuințele barbare. Apoi a venit frica, panica: personalul medical, dar în special asistentele, infirmierii, brancardierii care vroiau să plece. Nu știau cu ce au de a face și nu vroiau să ducă acasă. Cu orice risc. Aici a contat puterea de convingere a medicilor. Ei au vorbit cu personalul lor, cu care lucrau de obicei. Să le explice, să facă antrenamente de dezechipare ca să nu se infecteze. Nu a ținut: tot s-au infectat, tot s-au îmbolnăvit, tot au murit și dintre ei.

Am avut o discuție, la un moment dat, despre demisiile medicilor de pe la noi. A râs. Atâta le trebuia. În Italia a-ți da demisia în pandemie e echivalentă cu pierderea dreptului de liberă practică. Nu numai în Italia, ci peste tot. Nu te mai angajează nimeni. În plus, dacă ești medic, ai depus jurământul lui Hipocrat și pleci în plin război, e ca un soldat care părăsește frontul, dar un soldat care are un contract foarte dur cu firmele de asigurări. Nu numai că nu mai ai drept de liberă practică – dar scapi cu viață – dar firmele de asigurări de sănătate cu care ai contract vin după tine și-ți iau și chiloții de pe tine, în procese dure. În Italia – Marea Britanie, Statele Unite e la fel – demisia în timp de urgență medicală nu este o opțiune!

Apoi e vorba despre boală. Da, majoritatea cazurilor e asimptomatică. Și da, probabil că a fost infectată în mod substanțial toată regiunea, fără ca oamenii să știe. Preferau să stea departe de spital. Și cei cu alte patologii, ca să nu iasă pozitivi. Devenise obligatoriu tamponul. Mai mult, în triaj, înainte de a intra în spital, erau două corturi distincte. Cei care aveau simptome și, cel mai probabil, aveau boala, indiferent de motivul venirii în spital, erau puși separat de cei care mai degrabă nu o aveau. Oricum aveau mănuși și măști, toți și erau separați de niște perdele din plastic grele și groase ca să nu se transmită de la unul la altul. Când veneau rezultatele, erau dirijați pe secții. Iar medicii erau în permanență cu echipamentul de protecție pe ei.

Dacă erai bolnav – că erai  medic, asistentă, infirmier, brancardier, șofer de ambulanță – lucrai în continuare. Dacă nu era grav sau critic, rămâneai să lucrezi. Aveau oferite locuri în hoteluri sau își închiriaseră apartamente ca să nu stea lângă familie. Să nu transmită, pentru că erau în contact cu boala minut de minut. Cu infecția. Deci dacă puteai munci, aveai simptome ușoare, erai în continuare în ture, la muncă.

Cum e s—o faci pe Dumnezeu la respirator, mulțumind că s-a eliberat unul pentru cei 17 care așteaptă pe hol

A făcut câte 3 ture la gardă pe săptămână, chiar dacă era medic chirurg cardiovascular, nu medic de urgență sau epidemiolog. Și trei zile pe secție, câte jumătate de zi. O singură zi din săptămână își făcea meseria pentru care fusese angajată, cu bolnavii ei care nu așteptau. Cazuistica pe chirurgie cardiovasculară nu a scăzut în Italia pe timp de coronavirus. Ba mai mult, dacă o statistică reală s-ar fi făcut, mi-a spus că mai mulți au murit din cei care nu aveau de a face cu coronavirusul. Din lipsă de tratament.

Momentele cele mai oribile erau gărzile. Din mai multe motive. Primul, că erau 14 ore în care, practic, nu te puteai mișca. Stăteai în costumul acela de protecție, cu pamperși și nu puteai să faci decât o pauză la mijloc să te hidratezi, să mănănci ceva sau să iei o pauză și o gură de aer. Pentru că nu existau costume de protecție suficiente. Doar câte două pe gardă. Și era deja un inconvenient major.

Apoi stăteai tot timpul sub presiune. Cei mai expuși erau asistenții, cei care erau tartorii fiecărui bolnav, coordonând echipele ce puneau mâna pe bolnav. Nu medicii. Ele știau ce e cu fiecare și coordonau infirmierele/infirmierii și brancardierii. Tot ele aveau în grijă și intervenția în fața intrării, cu cei ce stăteau pe bănci și pe mese și în poziții improvizate așteptând un loc în ATI. Un respirator. Medicul intervenea doar la bolnavi pentru acțiunea directă în momentele critice. Nu că ar fi stat prea mult izolat. Cazurile critice erau, practic, tot timpul.

Apoi cele mai grave momente veneau din alegerile care transformau la propriu medicul în Dumnezeu. Nu că nu i s-ar mai fi întâmplat, când avea inima unui om în mână. Dar acum nu era meseria ei. Avuseseră un instructaj de o zi la repezeală, în care principala preocupare era cum să se protejeze cât mai mult, cum să nu se infecteze, cum să dezbrace echipamentul de protecție în siguranță, ce să facă cu hainele, etc. În rest, toți erau doctori. De specialități diferite, dar cu facultatea făcută. Nu conta. Nu se mai formalizau aici nici firmele de asigurări de sănătate – altfel foarte atente cu manevrele făcute de doctori, pe proceduri și pe pregătirea fiecăruia, interzicându-le contractul să facă altceva.

Acum a trecut prin momente tragice. 17 oameni la intrare, un respirator eliberatdecedase cel care fusese pe aparat. Alege pe cine pui pe aparat. Unul mai puternic, cu șanse, cu forță... dar care urma să rămână ceva zile... nu era ca la autoservire. Iar din ceilalți 16 care erau dincolo de ușă și se chinuiau singuri - sau cu respiratoare mecanice ținute de surori, asistente, infirmieri, cine se nimereau din personal – doi au reușit să ajungă până a doua zi. Doar doi, pe baza propriei forțe și a organismului. Ceilalți 14 au fost puși alături de nefericitul care ocupase aparatul cu 5-7-10 zile înainte și murise, lăsându-l liber. O altă dramă a coronavirusului, aparatele de ventilație. Nici nu a avut forța să se întrebe, după alte două zile, la garda următoare, dacă din cei doi, ajunsese vreunul pe aparat sau și ei pieriseră pradă atât bolii cât și limitelor sistemului medical.

Moarte nu te ierta nici la plecarea din ATI

A fost și pe secție. Aici era mai bine. Doar 7 ore tura. Dacă îți făceai bine lecțiile, beai suficiente lichide dar nu exagerat și aveai vezica bună, puteai să funcționezi fără pampers. Rezistai. Și oricum aveai doar un singur costum de protecție la dispoziție. Aici era și mai ușor, pentru că lucrurile nu ardeau atât de tare. Da, monitorizai concentrația de oxigen în sânge.

Dar la fiecare moment, aveai din cele câteva zeci de bolnavi de pe secție, 2-3-5 care aveau probleme, și trebuia din nou respiratorul. Și aici erau doar două, dacă nu trebuiau să revină în ATI. Aveau prioritate, trecuseră de vârf, erau supraviețuitori probați. Dar nu era sigur. A avut decese și în zilele mai ușoare de pe secție. Câte 3-5. Nu rezistau. Nu aveau cu ce să îi ajute când se aglomerau cei cu probleme. Iar medicii din ATI abia așteptau îmbunătățirea și respirația spontană câteva ore ca să elibereze un respirator pentru cei care intrau. Flux continuu.

Ce Dumnezeu să fii, fără cele necesare! Ba acestea se tot împuținau. Mai veneau momente bune, cu câte un transfer, o achiziție, ceva care salva, în ultimul moment situația. Da, aici fusese și ura și revolta față de UE, care nu ajuta, nu era solidară cu Italia. Dar după momentul de revoltă și înjurăturile aferente – nu își auzise colegii înjurând în 12 ani atât ca în aceste luni – venea și rațiunea. Toți erau prinși în aceeași vrie, nimeni nu avea costume gata achiziționate, toate statele aveau probleme similare. Nu același aflux, dar aceleași probleme. Toate deodată.

Apoi UE și Germania, și Franța au început să reacționeze. Da, târziu. La 5-7-10 zile după ce ei aproape lucrau cu mâinile goale. Pentru că atunci reușiseră să aibă un anumit flux și materiale care să poată fi date, să nu pericliteze bolnavii proprii. Și aici nu s-a manifesta atât localismul, cât nevoia de a răspunde de proprii pacienți, mai întâi. Iar molima venise odată la toți. Apropo, atunci au realizat că toți luau toate bunurile din același loc, tot din China, la prețuri care săreau zi de zi în sus. Speculate de vânzători privați chinezi. De calitate tot mai proastă, pe măsură ce tot mai mulți producători, marginali, intrau în jocul acestui export. Și iar revoltă, înjurături, de ce nu producem noi.

Cu respiratoarele aceeași problemă. S-a auzit că Olanda și Philips-ul, parcă, nu dau licența și nu spun cum se produc. Ventilatoare mecanice mai aveau, și baloane manuale, dar nu se compară. Ventilatoarele reale au o electronică suficient de sofisticată, nu sunt produse de oricine. Și nu există. Nu în cantitățile de care era nevoie. Nu au putut fi produse. Tot UE a preluat comanda pentru toată lumea, și tot Bruxellesul a făcut presiuni. Nu știe nici azi dacă au ajuns să producă și să aibă. Dar, între timp, presiunea a scăzut la ei. S-au descurcat cu ce aveau!

Stați acasă, cu credință în suflet și fără orbecăială aiurea pe străzi, de Paști!

Azi la spital au început să vină tot mai multe cazuri ne-coronavirus. Cu tot mai multe alte simptome. A avut în garda de ieri trei infarcturi și două AVC-uri. Cancere decompensate. Fază terminală. Și, da, morți, „morții normali”, obișnuiți. Da, le numărau corect: cauza morții e strict cea dată de autopsie. Nu există să nu faci, și la Ebola faci autopsie și notezi cauza exactă a morții în statistici. Dar și așa numărătoarea nu e corectă. Mulți din casele de bătrâni, din azile și orfelinate, din închisori nu vin și nu sunt testați, nici după deces. Alții preferă să stea acasă, să nu vină în spital și mor acolo. Mulți bătrâni au murit pentru că nu avea cine să-i ajute direct, în viața de zi cu zi. Batantele românce plecaseră acasă.

De fiecare dată mergea și se întorcea de la spital la Milano cu mașina. La un moment dat autoritățile dăduseră interdicție, ba sindicatul benzinarilor închisese benzinăriile, și-i era frică că nu are cu ce ajunge la spital. Stătea într-un apartement închiriat în oraș, nu acasă, lângă soț. Să nu-l infecteze. Își lua singură ce avea nevoie să mănânce, să se spele, să se dezinfecteze. Dar pe drum vedea oamenii plimbându-se, plimbând cățeii, pe afara. Nimic nu o enerva mai tare. Stați în casă, îi venea să le spună. Să aibă un megafon ceva și să le strice tuturor.

Inconștienți! Nu-i vorba, e și vina autorităților. Au dat niște mesaje ambigue, și lumea care nu avea suferință directă sau rude decedate credea că e mai lejer, că a trecut. A început să iasă. Apoi venea și Paștele. Atât trebuie ca să izbucnească din nou. Sunt inconștienți și politicienii, și autoritățile locale din Lombardia – se răspândise în întreaga Italie, din cauza că regiunea refuzase să accepte carantina, o anunțaseră public pe surse cu 12 ore înainte, și mulți fugiseră în sud, de unde proveneau. Alții au plecat în România sau Republica Moldova. Mulți. Ducând molima cu ei.

Acum e mai lejer. Dar abia a fost Paștele. A lucrat pe secție duminică. Acum marți gardă. Era ortodoxă, și a putut să suplinească pentru a fi liberă în weekendul ăsta. Mă rog, doar sâmbătă și duminică. Vineri e de gardă mare, din nou. Și se gândește, calculând, că, după duminica viitoare, după 14 zile, începe coșmarul. Reîncepe. Toți aceștia plimbați de Paști pe străzi, vor veni la urgențe. Din nou cu probleme. Doamne, nu se mai termină.

Paște fericit, sănătos și calm! Cu familia, acasă, nu pe străzi. Pe Dumnezeu îl avem în suflete, credința o trăim în profunzime, nu numai în rituri expansive și publice. Nu suntem mai puțin credincioși dacă aprindem o lumânare de la brichetă. Și nu mergem, anul acesta, în biserică. Oricum o făcea la o biserică ortodoxă rusească din zonă. Singura. Cu greci, bulgari, sârbi laolaltă. Acum doar cu mintea și inima, de Paști. Poate, măcar, lângă soț. Ca o excepție. Ca o fugă din Infernul negândit de Dante.