Intrarea într-o nouă fază a crizei declanşate de coronavirus – revenirea valului doi al pandemiei în China, urcarea exponenţială a numărului de cazuri în Rusia şi trecerea vârfului curbei îmbolnăvirilor pentru statele europene cele mai afectate şi chiar pentru SUA – a permis o revenire mai aşezată la analiza motivului agresivităţii neobişnuite a Chinei şi abordărilor sale neuzuale în planul imaginii.

Despre campanie de dezinformare/PR cu scopul de proiecţie de soft power s-a scris mult. Dar mult mai puţine s-au invesigat despre motivele unei reacţii nepotrivite şi complet neadecvate a unui actor care, altfel, ţine mult la prestigiul extern şi păstrează uzanţele diplomatice tradiţionale neconfruntaţionale la acest nivel.

Chiar dacă nu pot să neg proiectarea „campaniei măştilor” şi ajutoarelor distribuite pentru profit politic propriu, trebuie spus că aceste abordări au la bază şi o anumită panică şi intrare în vrie a aparatului de Partid Comunist Chinez dar şi o anumită nevoie de auto-apărare. Şi nu mă refer la etichetele atribuite coronavirusului de „Virusul Chinezesc”, “virusul Wuhan”, cât despre responsabilitatea directă ce poate fi pusă pe seama Chinei pentru declanşarea şi mai ales amploarea crizei.

Cu atât mai grav cu cât e greu de negat vina pentru declanşarea pandemiei de coronavirus prin tolerarea pieţelor de animale vii, lipsa de curăţenie şi focarele de infecţie cu diferite tipuri de coronavirusuri în China, în marile aglomerări urbane, şi asta la 17 ani după o altă criză de aceeaşi factură, SARS. Preluarea OMS şi controlul preeminent au dus la adormirea vigilenţei organismului mondial al cărui prestigiu a fost compromis de preluarea retoricii şi naraţiunii chineze. La 2 luni de la izbucnirea crizei, la 14 ianuarie, OMS anunţa de la Beijing că nu există transmisie a coronavirusului de la om la om, pentru ca, la o lună, să declare pandemia globală.

Afacerea coronavirusului: stricteţe şi secretizare comunistă a realităţii

Retorica de pornire a Beijing-ului a fost că nu există nici o problemă cu virusul. Încă din luna noiembrie subiectul era cunoscut la Casa Albă, după rapoartele medicilor şi ale CIA. Primele cazuri în Hubei au fost confirmate, cunoscute şi relatate în decembrie, prin ziarul Caixin, din Beijing, citat de Michał Bogusz, Specialistul şef al programului de cercetare pe China al Centrului pentru Studii Estice pentru Warsaw Institute. Astfel, încă de la 24 decembrie – 9 mostre ale virusului au fost recoltate de la bolnavi cu o pneumonie specifică şi au fost trimise la laboratoare diverse.

Laboratorul privat din Guangzhou a fost primul care a identificat coronavirusul respectiv şi elementele sale, şi a comunicat la 27 decembrie, iar la 1 ianuarie raportul a fost trimis la Centrul de Control şi Prevenţie al Bolilor şi autorităţilor din Hubei. Comisia de Sănătate din Hubei a interzis orice testare ulterioară şi a ordonat distrugerea tuturor mostrelor existente de virus. Tot ea a blocat şi răspândirea informaţiei mai departe, pregătindu-se pentru o mare reuniune a Partidului în Hubei.

Chiar atunci, 8 oameni au fost arestaţi pentru că “răspândeau zvonuri” despre noua boală. S-a dovedit ulterior că aceştia erau doctori care au încercat să avertizeze autorităţile şi publicul în legătură cu gravitatea situaţiei. La 14 ianuarie, directorul OMS a venit la Beijing şi a ieşit în conferinţă de presă alături de liderul chinez, iar OMS a preluat informaţiile de la Beijing potrivit cărora, în legătură cu noul virus, nu ar exista cazuri de transmitere a infecţiei de la om la om! Acest fapt era deja inclus în celebrul raport al CIA cu două luni înainte!

Abia la 20 ianuarie, preşedintele Xi a anunţat că există o epidemie care are la bază un nou coronavirus. Carantina în Wuhan, epicentrul crizei, a apărut abia la 23 ianuarie, însă la acea oră, din Hubei plecaseră deja 11 milioane de oameni care au dus boala în toată China şi peste tot în lume. Evident că numerele avansate de autorităţile chineze pentru prima parte a crizei şi lipsa deceselor actuale sunt absolut fanteziste! Şi în ceea ce priveşte totalul, şi în privinţa situaţiei actuale, care a generat al doilea val al crizei.

Bătălia naraţiunilor şi agresivitatea Chinei – de obicei foarte atentă la respectabilitatea sa – a venit de la Zhao Lijian care a ajuns adjunctul directorului Departamentului de Informaţii Publice după ce probase virulenţa şi agresivitatea la ambasada Chinei din Pakistan, între 2015-2019. Abordările sale ostentativ agresive nu au fost îmbrăţişate de diplomaţii mai vechi, în primul rând de Ambasadorul Chinei în SUA, Cui Tiankai, care nu a apreciat ideea de a pasa responsabilitatea şi de a trimite săgeţi şi fake news-uri că virusul ar fi fost implantat de soldaţii americani în Wuhan prin social media - un fals evident, dar şi o sursă care creiona SUA drept duşman în acest război al percepţiilor, naraţiunilor şi imaginilor.

Motivul pentru care Partidul Comunist Chinez a marşat a fost nevoia disperată de a schimba naraţiunea internă şi măcar pe cea a apropiaţilor la nivel internaţional privind vinovăţia Chinei pentru această criză. Totuşi calculul a fost foarte prost: ieşirea ostentativă în prim plan cu aceste dezinformări, cu agresivitatea ambasadelor de peste tot în a combate poziţiile SUA de responsabilizare a Chinei, ca şi politica de ajutoare nu a făcut decât să atragă atenţia asupra Chinei – altfel un actor mult mai subtil, atent şi cumpănit la nivelul vizibilităţii externe – şi să o aducă în mijlocul ringului şi sub toate reflectoarele globale, de unde au apucat-o şi Donald Trump, şi presa mondială, şi diplomaţiile statelor europene, exasperate de acesastă agresivitate neaşteptată în momente de criză.

Bătălia naraţiunilor şi eroarea abordării agresive a Beijingului: stârnirea uraganului Trump şi represaliilor americane

Rivalitatea americano-chineză avea rădăcini adânci: mai întâi geopolitice, globale, apoi cele comerciale, din războiul încă în curs, care e departe de un armistiţiu, iar peste toate a venit criza de coronavirus în plină campanie electorală prezidenţială, în care Donald Trump se confruntă cu rivalul său Democrat de moarte, Joe Biden, dar şi cu efectele economice ale crizei care-i amputează unul dintre argumentele principale pentru realegere. Pe acest context nefavorabil, cu închiderea economiei americane, a venit afrontul Chinei. Atât a trebuit!

Întreaga revărsare de nemulţumire a fost legată de pandemia de COVID-19, de numirea, în mod repetat, de către Trump a acestuia „virusul chinez” şi responsabilizarea generală a Chinei pentru declanşarea epidemiei şi pentru ascunderea amplorii sale în faţa lumii întregi, apoi pentru nesoluţionarea epidemiei la nivelul Chinei, prin măsuri dure imediate, ci transformarea molimei în pandemie globală. Aceasta a stârnit nemulţumirea Beijingului privitor la acuzaţiile formale formulate de SUA privind responsabilitatea Chinei pentru pandemia care afectează întreaga lume.

În martie a.c., Donald Trump a acuzat în mod direct China pentru extinderea virusului COVID-19, aducând în discuţie faptul că acesta „ar fi putut fi oprit chiar de unde a venit, China”, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că „lumea plăteşte un preţ foarte mare pentru ceea ce au făcut”, consideră Trump, făcând referire la chinezi. Pusă în faţa unor acuzaţii care îi pot afecta major profilul la nivel internaţional, China s-a văzut nevoită să răspundă acestora, astfel că a respins concluziile anunţate de comunitatea de informaţii din SUA privind faptul că ar fi ascuns amploarea epidemiei de COVID-19, ceea ce ar fi dus, potrivit SUA, la pandemia cauzată de noul coronavirus. Mai mult, China a acuzat la rândul său statul american de încercarea de a pasa vina pentru modul în care a gestionat situaţia pe teritoriul său.

Abia în final de martie, activitatea de propaganda virulentă şi agresivă a Chinei s-a oprit, anterior discuţiei telefonice Xi-Trump, şi nu a mai reapărut după aceea. A fost determinată şi de încetarea referirilor la virusul chinez/virusul Wuhan, dar efectele au continuat să se simtă şi să doară pentru China. SUA şi Donald Trump au pedepsit Beijingul pentru această abordare după validarea şi semnarea Legii Taipei, prin care SUA susţinea politica Externă a Taiwanului. Acesta a fost costul războiului nesăbuit.

China a realizat prea târziu că a mers prea departe cu această abordare agresivă privind provenienţa americană a virusului şi a constatat că pierde bătălia narativelor. Propaganda chineză are, de obicei, drept ţintă publicul chinez, pe care să-l convingă că e sub atacul SUA, pentru ca acesta să se ralieze în jurul conducerii, chiar dacă atacurile apar peste hotare şi revin în ţară prin intermediul media şi a diasporei chineze. Secundar, mesajele vizează guvernele prietene şi dependente – preponderent din Africa, Rusia, etc.

Spre deosebire de China, de exemplu, care ţinea la prestigiul său şi la menţinerea onorabilităţii în cadrul comunităţii internaţionale, salvând aparenţele, cel puţin până la acest episod, Rusia, din contra, are alte instrumente şi alt comportament, acolo unde frica e cea vizată de operaţiunile psihologice şi mesajele distribuite trebuie să consacre puterea şi grandoarea sa, relevanţa sa internaţională, fără nici o considerare a realităţii sau a unei forme diplomatice sau politicoase de adresare. Ţinta e direct cetăţeanul din Occident.

Distrugerea prestigiului OMS

La nivel internaţional, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fost desemnată prin rezoluţii succesive ale Adunării Mondiale a Sănătăţii, să ofere îndrumare şi sprijin tehnic în caz de pandemii prin acţiuni menite a preveni şi controla pandemiile gripale şi epidemiile anuale; întărirea pregătirii şi răspunsului la pandemii gripale; pregătirea în caz de pandemii gripale, care include asigurarea accesului la vaccinuri şi alte beneficii. În lupta cu epidemiile / pandemiile, OMS colaborează cu actorii internaţionali statali în vederea coordonării acţiunilor, stabilirea fazelor pandemice globale, producerea vaccinurilor, coordonarea în vederea izolării rapide a focarului / focarelor contagioase şi în evaluarea rapidă a gravităţii pandemiei.

În vederea limitării efectelor epidemiilor / pandemiilor, OMS a elaborat în 1999, pe baza unor consultări cu experţi în domeniu, un plan global de pregătire în caz de pandemie, plan revizuit în 2005 şi 2009. Prevederile acestui plan sunt reflectate şi în planurile naţionale dezvoltate de state în lupta cu pandemiile, planuri care sunt bazate pe prevederile enunţate de OMS. 

Însă Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi-a pierdut serios din credibilitate după ce liderul organizaţiei, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus a intrat în colimatorul preşedintelui Donald Trump pentru poziţiile părtinitoare, de cauţionare a Chinei. De altfel, este cunoscută relaţia “privilegiată” a directorului OMS cu Beijingul, acesta fiind un proeminent lider al partidului comunist din ţara sa de baştină.

Indiferent dacă apariţia virusului face sau nu obiectul unui scenariu demn de teoria conspiraţiei, cert este că modul iresponsabil în care China a gestionat criza în perioada embrionară constituie un argument suficient pentru a-i atribui cea mai mare parte din vină pentru situaţia la care s-a ajuns. Iar acesta devine un instrument important mai departe. Iar preluarea naraţiunilor chineze de către OMS au distrus şi prestigiul organizaţiei internaţionale cu această ocazie.

Ce este adevărat, China oferă asistenţă pe dimensiunea medicală încă din 1963, astfel că statul chinez are o istorie în ceea ce priveşte diplomaţia medicală şi umanitară de decenii. Iar exemplele în care China s-a implicat sunt multiple: în 1963, a trimis o echipă de medici în Algeria după încheierea războiului civil de aici; în 2005, în urma cutremurului care a lovit oraşul pakistanez Muzaffarabad, China a trimis o echipă de 49 de medici pentru a ajuta victimele; în 2010, în urma cutremurului din Haiti, Beijingul a trimis pe insulă 60 de medici; iar un an mai târziu, în 2011, în urma cutremurului din Tohoku, Japonia, o echipă formată din 15 persoane a ajuns la locul tragediei în 48 de ore pentru a oferi asistenţă. Niciodată însă nu a făcut caz şi nu a exacerbat rolul său în aceste misiuni umanitare, nu a încercat să profite politic şi nu a folosit ostentativ la nivelul imaginii aceste activităţi, cum a făcut-o, greşit, în criza coronavirusului. Iar acest lucru a costat-o, de asemenea.

Campania de PR ratată în Europa: returnarea ajutoarelor defecte şi atenţia excesivă pe “chinezisme” cumpărate şi ajutoare -rebuturi
Evoluţiile negative cauzate de extinderea la nivel mondial a noului coronavirus, care poate fi catalogat ca fiind o ameninţare transnaţională, au intrat în atenţia serviciilor de informaţii, diplomaţiilor şi structurilor naţionale de securitate ale actorilor internaţionali statali, fiind evidentă încercarea unor ţări de a identifica şi exploata oportunităţile determinate de evoluţiile care au dus la pandemia de COVID-19. China este prima dintre aceste ţări, şi a făcut-o mult prea vizibil chiar dacă statul chinez este considerat responsabil de situaţia actuală.

În acest sens, Beijingul a declanşat o campanie de PR deloc subtilă prin care încearcă să îşi contureze imaginea de stat aflat în prima linie în încercarea de a salva lumea. Trimiterea de medici şi echipamente medicale, printre care măşti, mănuşi, ventilatoare în mai multe state pentru a sprijini lupta cu virusul, reprezintă acţiuni care susţin intenţiile Chinei de a se transforma în „salvatorul” lumii, cel puţin în zonele în care are acces din această poziţie. Acest comportament care poate trăda conştientizare şi o formă de acceptare a responsabilităţii pentru criză pe care încearcă să o limiteze, în final, a adus China, însă, în prim planul reflectoarelor publice pentru a doua oară.

Există exemple multiple privind implicarea Chinei la nivel mondial în lupta împotriva pandemiei: miliardarul chinez Jack Ma, fondatorul Alibaba, a donat la 16 martie a.c. un milion de măşti şi sute de mii de kit-uri de testare Statelor Unite ale Americii; în aceeaşi perioadă, Belgia a primit de la Jack Ma 500.000 de măşti. Tot acest ajutor a ocultat faptul că Italia trimisese sprijin către China, ca şi alte state europene, în vârful crizei epidemice de coronavirus, rămânând ea însăşi în suferinţă şi fără rezerve.

Un semnal major de alarmă în acest sens a fost tras de Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri externe şi Politică de securitate care a avertizat că „politica generozităţii” ascunde o „componentă geopolitică, inclusiv o luptă pentru influenţă”. Într-o descifrare a mesajului pe care chinezii, spre exemplu, doresc să îl transmită, că „spre deosebire de SUA”, China „este un partener stabil şi de încredere”, sprijinul oferit de cele două state europenilor şi Statelor Unite ale Americii, maschează propaganda ascunsă în spatele unor acţiuni medicale, care însă, în perioada complicată pe care lumea o traversează, sunt interpretate inclusiv la nivel european într-o cheie total diferită.

Însă eşuarea Chinei în a-şi atinge scopurile în Europa vine şi din neadecvarea deplină a responsabilităţii evidente pentru criza de coronavirus cu imaginea de salvator al statelor aflate în dificultate pe care China şi-a creat-o iniţial, prin trimiterea de materiale medicale ţărilor europene. Însă imaginea a început să se năruie, puţin câte puţin, cu fiecare anunţ făcut de oficiali din Europa privind neconformitatea mărfurilor primite din China cu nevoile ţărilor europene în timp de pandemie.

Trebuie spus că, pentru un stat care trimite ajutoare umanitare, indiferent ce se află acolo, e neuzual ca diplomaţiile statelor ce le primesc să iasă public şi să dezvăluie conţinutul inutil al acestora. Calul de dar nu se caută la dinţi, se spune, însă faptul că aceste realităţi au fost expuse, ca şi calitatea execrabilă a materialelor cumpărate - şi ele prezentate drept ajutoare, câteodată, de unele state – arată exasperarea diplomaţiilor occidentale, cu preponderenţă europene, în faţa acestui PR ostentativ al Chinei.

Pe scurt, începând cu 1 martie a.c., China a trimis în peste 50 de state (inclusiv europene) circa patru milioane de măşti, 16.000 de ventilatoare, 37.5 milioane de articole de îmbrăcăminte de protecţie şi 2.84 de milioane de kit-uri de testare. Europenii însă, au declinat, rând pe rând, eficienţa celor primite. Astfel, Spania a retras 58.000 de kit-uri de testare a noului coronavirus achiziţionate de la o companie chineză la 27 martie a.c. Apoi, Olanda a anunţat că retrage din uz zeci de mii de măşti privitor la care a anunţat că nu sunt conforme (au filtre defecte sau nu se închid corect). Un alt exemplu vine din Slovacia, unde premierul Igor Matovic a afirmat în martie a.c. că peste un milion de teste pe care Slovacia le-a primit din China „ar trebui aruncate direct în Dunăre”, indicând neconformitatea lor cu utilizarea în scopul în care au fost primite.

Pierderi fundamentale ale Chinei la nivel global: prestigiu, economie, comerţ, delocalizare, sancţiuni.

Sigur că inadecvarea Chinei este una, încă, făţişă, însă resursele sale financiare şi-au spus cuvântul în detrimentul realităţii. Este aproape ilar cum Beijingul a încearcă să se legitimeze drept forţa motrică a acordului climatic de la Paris, deşi este cel mai mari poluator la nivel global, în vreme ce în actuala criză COVID-19 se erijează în salvatorul generos, deşi acţiunile sale absolut iresponsabile din preambulul crizei au condus la actuala criză globală de sănătate.

China a încercat, mai mult, să sugereze unor state despre rolul său şi să folosească şi interesele financiare legate de piaţa chineză, dar şi pe cele legate de investiţiile chineze în Europa Centrală şi de Est, dar a greşit şi alunecând pe panta abuzului de poziţie dominantă, ca producătorul de echipamente de protecţie în pandemie-uneori monopolist. Efectele nu întârzie să se arate, şi ele se traduc în ieşirea de pe pieţele unde a procedat astfel a Chinei concomitent cu o succesiune de repatriere a multinaţionalelor şi relocarea producţiei europene şi americane acasă.

Dar acestea nu sunt unicele probleme ale Chinei. Dacă varianta iniţială de reaşezare a noului pol al challengerului la conducerea lumii – şi este şi în continuitate - cea a unei alianţe naturale Rusia-China, prin susţinerea reciprocă şi valorificarea de imagine, China a ratat în criza de coronavirus prin negarea valului doi al pandemiei care vine, iar Rusia prin negarea impactului crizei, care azi a ajuns aproape de apogeu. Peste 2000 de cazuri pe zi şi şirurile de ambulanţe care stau cu bolnavii la coadă câte 15 ore pentru a fi admişi în spitalul specializat au prăbuşit şi prezentarea triumfalistă a marilor realizări, şi măreţia conducerii autoritare a lui Putin. Acesta a dispărut la 2 aprilie şi a lăsat guvernatorilor şi primarilor sarcina gestionării crizei şi a preluării blamului pentru morţi.

În plus, cum jumătate din noile cazuri de duminică din China – discutabile pe de-a-ntregul prin modul de gestiune de către Partidul Comunist – provin din cursa aviatică Moscova-Shanghai – dovadă directă a impactului coronavirusului asupra Rusiei, dincolo de preţul petrolului - marea prietenie sino-rusă ar putea şi ea sări definitiv în aer, cu blocarea transporturilor şi a frontierei de data asta de către partea chineză, cum a făcut-o Rusia la începutul crizei.

În paralel, de desfăşoară succesiv câteva procese rapide, de repatriere a companiilor care foloseau forţa de muncă din China. Coreea de Sud a procedat astfel din noiembrie iar Japonia finanţează companiile pentru repatriere. SUA a introdus condiţionarea aceasta în războiul său economic cu China iar, în ceea ce priveşte statele şi firmele europene, ele vor utiliza câteva instrumente precum robotizarea şi lipsa nevoii de forţă de muncă ieftină, nevoia de a produce bunurile absolut obligatorii în crizele de tip pandemii pe continent sau direct acasa, dar şi formule subtile de pedepsire a Chinei – care e puţin probabil să fie condamnată într-o Curte Internaţională pentru responsabilităţile în declanşarea crizei de coronavirus, dar va plăti indirect, în aceste variante mai subtile şi justificate de criza care are loc acum.

Mai mult, în pasul doi, Europa va putea chiar juca rolul de sprijinitor atât al SUA, cât şi al Chinei şi Rusiei în lupta cu pandemia. Şi-şi va reaminti şi va face publice şi faptul că primul drum al ajutoarelor a fost din Europa în China, nu invers. Însă în rivalitatea americano-chineză, Europa va fi pusă să aleagă. Punctul complicat va fi atunci când desemnarea Chinei nu numai drept responsabil de criză, ci şi drept duşman al lumii libere – postură în care se află deja în Strategia Naţională de Securitate a SUA, şi care pare să se va fi conturat mai simplu şi mai acceptabil europenilor şi lumii internaţionale după criza de coronavirus. Iar perspectiva decuplării complete a economiilor chineze şi transatlantice globale, care se va concretiza cu marginalizarea Chinei comuniste în lume şi în cadrul comerţului global, va obliga la alegerea invariabilă a UE, dar şi la presiuni majore asupra Rusiei şi altor state apropiate azi Chinei să-şi aleagă cu atenţie partea.