Nu. Nu sunt doctor. Despre coronavirus știu cam cât am citit pe documentările serioase de presă. Apropo, cele mai bune mi se par prezentarea ministrului sănătății din Singapore și ieșirea de joi a premierului britanic flancat de Chris Whitty, the chief medical officer și mai ales de Sir Patrick Vallance, Consilierul științific șef al Guvernului britanic. De altfel, cele mai bune comunicări, dublate de unele dintre evaluările cele mai corecte - chiar dacă mai puțin optimiste și edulcorate – mi se par cele relevante.

Zona în care mă pricep este, însă, decizia în criză, o disciplină pe care am adus-o în România pe filieră SUA-Olanda-Suedia și pe care o predau de peste 20 de ani la SNSPA. Multiplele studii în domeniu, la nivel international, Centrul de Prevenire a Conflictelor și Early Warning pe care l-am înființat și care funcționează de 18 ani pe acest domeniu și, nu în ultimul rând, cele 40 de luni petrecute la Cotroceni în calitate de consilier pentru Afaceri Strategice, Securitate și Politică Externă, având ca sarcină gestionarea conflictelor și crizelor îmi dă, cred eu, legitimitatea să mă pronunț pe deplin pe această componentă.

Pentru a-și face treaba, un specialist în decizia în criză trebuie să înțeleagă de la cei specializați în domeniul crizei datele de bază. Elementele propria tipului de criză. Personal, ieșirea doamnei Merkel – 70% din germani ar putea fi infectați cu Covid -19 – și cea britanică – 80% din britanici vor lua virusul iar peste 500.000 vor muri – mi se par nepotrivite pentru popoarele latine, dar probabil mai așteptate și acceptabile popoarelor anglo-saxone, prin cinism și pragmatism extrem.

Ce am înțeles este că pandemiile – cea prezentă și cele istorice – nu pot fi oprite. Ele cuprind în proporții majore populația globului și o îmbolnăvesc prin interferența între germenele ce o provoacă și om. La primul impact, nu există formule de reacție potrivite și eficiente, iar până învață și produce anticorpii necesare, organismul uman trece prin etapa în care, statistic, un număr de oameni mor, din grupa de risc, iar un alt procent important face forme grave ale bolii. Tot ce se poate face este amânarea curbei și încetinirea multiplicării bolii pentru a permite ca vârful să fie mai jos, organismal uman să se adapteze la boală, și mai ales pentru a permite sistemului sanitar să reacționeze, adică să poată face față cazurilor grave și critice care reclamă respirație asistată și tratamente extreme.

Zona de intervenție este, în primul rând, una de comunicare credibilă și de alocare de resurse pentru sitemul medical și sanitar. O asemenea epidemie testează capacitatea preexistentă a urgențelor și terapiei intensive, pe lângă zona epidemiologică și organizarea întregului sistem sanitar. Aici calitatea și numărul medicilor, dedicația lor și răspunsul generos la efortul ce vine contează enorm. Sora mea este în Italia, la Milano, și cunosc în detaliu modul în care funcționează lucrurile în cea mai bine pregătită regiune a Italiei, care a luat principala lovitură în lupta cu coronavirusul. Dacă lovea la început în Sud, impactul ar fi fost și mai mare.

Ca orice popor latin, noi, românii, izbucnim repede, ardem năduful în crize extreme, ne stingem la fel de repede, nu mai credem în amenințarea reală sau obosim repede să menținem măsurile de precauție – asta e o problem general a unei crize lungi, oboseala publicului și obișnuința cu criza. Avem și a doua formula de reacție, cădem, mioritic, în defeatism, abandon sau apatie în fața crizei, invocând - Dumnezeu cu mila. Ne conformăm foarte puțin regulilor, nu avem încredere în autorități, tindem să fentăm restricțiile care nu ne convin. Peste toate, în prima fază de conștientizare a amenințării, vine PANICA!

Panica e forma de manifestare socială, comunitară, a fricii colective în fața unei amenințări iminente. Se amplifică prin comunicare și constructe informaționale produse ale relațiilor sociale - bârfa, zvonuri, fake news - dar și prin informație corectă, dar canalizată rituos și prezentată inflamat, preocupat – încruntat, spectaculos, emoțional. Panica este o criză în sine ce poate dubla și amplifica o criză de orice fel, împiedicând reacția corectă și eficientă, diminuând efectele intervenției și amplificând efectele crizei. De asemenea, antrenează și amplifică și criza economică ce dublează, de obicei, o criză de orice fel.

Criza este o amenințare și o oportunitate. E un lucru teoretic cunoscut. Dar nu trebuie uitat că partea de amenințare e cea preponderentă. Mai mult, la nivel politic, asocierea cu o criză majoră aduce probleme mari de imagine, nu poate să iasă bine, în cele mai multe cazuri, pentru că mor oameni, indiferent de cât de bună e reacția. Și e greu de comunicat publicului, mai ales rudelor celor decedați sau care au suferit, că intervenția ta a scutit și mai multe victime. E cinic și pierzi electoral masiv.

Principalele preocupări în criză sunt cele de a menține încrederea publicului în autoritate și canalizarea susținerii solidare pentru a trece împreună prin criză (chapeau aici lui Boris Johnson!). De aceea purtătorii de mesaj în criză NU SUNT POLITICIENII! Ei trebuie să fie prezenți, în mod dozat, să însoțească și să legitimeze experții, să anuțe măsurile ce le revin, dar nu să se amestece în criza propriu zisă, unde comunicarea credibilă e făcută de experții în materie. Apoi e bine ca politicienii să lase prim planul scenei experților în criză și să păstreze distanța de discreție atunci când sunt lângă specialiști. Ei sunt în centurl comunicării, prin legitimitatea și recunoașterea națională și internațională, nu politicienii. Și chiar experții trebuie să nu fie supra-expuși și să nu piardă priza publică prin supra uz.

Principalele teme la care trebuie să se implice politicienii și șefii administrațiilor locale – care devin la fel de importanți prin modul de administrare și de gestionare a crizei (cu o notă negative dacă sunt în campanie electorală, moment în care cetățenii vor fi mai reticenți, neștiind ce e real și ce e electoral din activitățile și ieșirile acestora) – sunt:

-         gestiunea crizei în sine prin existența celor necesare și grija față de personalul implicat în soluționarea crizei – nicidecum cheltuieli complementare și acțiuni parazit, cu iz de imagine;

-         evitarea panicii prin asigurări și prezentarea explicită a datelor ce evită această panică: depozitele de necesar pline, comenzi făcute și ajunse, șiruri de camioane cu livrabile și furnituri necesare, apoi organizarea din spitale, nivelul de securizare, medicii și pregătirea lor (plus odihnirea lor pe rând), protecția lor, etc.

-         funcționarea serviciilor fundamentale ale comunităților, a aprovizionării cu produse farmaceutice de bază, cu soluții de igienizare și medicamente, dar și a magazinelor, cu aprovizionarea cu alimente și apă îmbuteliată. Nu trebuie uitat nici serviciile de sănătate de bază, pentru că oamenii au bolile obișnuite și dincolo de coronavirus, și se moare mai mult de atac de cord, AVC și cancer.

-         Măsurile luate trebuie să fie fezabile pentru cei implicați: dacă sunt autoizolați 14 zile și cer acest lucru, au oamenii cum funcționa? Dacă copii sunt acasă (pentru că școlile sunt închise) au cu cine sta? dacă întră în carantină în grup, nu cumva e o modalitate de autoinfectare, dacă am un caz, pentru toți cei prezenți(vezi cazul vasului american blocat c toți pasagerii la bord, în Japonia, fără drept de evacuare)? Situația comunităților închise – azile de bătrâni, internate, închisori – și modul de compensare.

-         Lumea trebuie să funcționeze și în timpul coronavirusului. Oamenii trebuie să aibă și componente ale normalități – cu precădere mersul la muncă și continuarea Oamenii sunt dependenți de venturi. Cei cu venituri mici și mai ales zilierii sau cei cu plata la negru sunt cei mai expuși dacă se închid locurile de muncă. Și aici se pot naște cele mai grave fenomene secundare. Cazul închiderii Bucureștiului – discutat de oameni iresponsabili – sau a închiderii șantierelor de construcții este unul suicidal pentru decident, dacă nu e însoșit de măsurile complementare necesare acestor categorii, care nu au reserve și resurse pentru a supraviețui traversării crizei.

-         Moralul publicului e la fel de important ca și evitarea panicii. Aici măsurile sunt mai puțin evidente, dar închiderea competițiilor sportive de prim plan pe motiv că nu sunt spectatori și sunt pierderi ale cluburilor – fiind și o competiție privată- nu e neapărat de bun augur (NBA, campionatul Italian de fotbal, etc). Trebuie compensate buletinele de știri negative și dezbaterile echilibrate și informative și cu zona de entertainment și elemente positive, altfel pierdem o populație deja stresată de criza pe care o traversează.

-         măsuri la nivel economic sunt necesare pentru a compensa pierderile majore generate de criză și susținerea companiilor private în acest efort.

Dar în primul rând, politicienii și administrația trebuie SĂ FACĂ mai mult decât SĂ VORBEASCĂ și mai ales să nu dădăcească excesiv națiunea, ci să lase experții să ofere sfaturile. Iar în această perioadă, măsurile politicianiste sunt sancționate de public. Deci fără jocuri politice, fără lupte de culise și tendințe de a profita, în orice sens, de situația de criză. Altfel, se pierde major credibilitatea și legitimitatea oricărui decident politic, care devine inutilizabil.

Și încă ceva: criza este 20% aspectul legat direct de coronavirus, de măsuri și acțiuni, și 80% e imaginea, amplificatorii, percepția publică, panica. Dozajul măsurilor și momentul potrivit al luării acestor măsuri devine crucial. A lua prea repede măsuri prea drastice înseamnă a induce și amplifica stresul și panica. A lua prea târziu, înseamnă a pierde din mâini controlul crizei. Măsuri prea îndelungate duc la oboseala populației, la superficialitatea respectării măsurilor și la tendințe de a le încălca.