Duminică, 1 martie, Turcia a lansat operațiunea “Scutul Primăverii”, la expirarea ultimatumului lansat forțelor loiale lui Al Assad care au luat cu asalt provincia Idlib, unde se refugiaseră trupele opoziției și refugiații care refuzaseră să rămână sub controlul lui Assad. Atacul a fost dublat de o campanie diplomatică în toate direcțiile, care a subliniat limitele relațiilor Ankarei cu aliați și parteneri, în urma acțiunilor sale unilaterale și a politicilor în regiune. Dar cel mai mult a subliniat comportamentul dual și trădarea aliatului său de conjunctură, Rusia, care l-a expus pe președintele Recep Tayyip Erdogan unei înfrângeri vizibile și oprobiului propriului său public.

Operațiunea “Scutul Primăverii”. Bătălia pentru victorie în Siria

În ultima enclavă controlată de opoziție din Siria, în Idlib, se desfășoară o luptă crâncenă, sancționată de către Națiunile Unite drept cea mai mare catastrofă umanitară din secolul XXI. Aici trupele loiale lui Assad, susținute de militanții iranieni și milițiile șiite, de companiile militare private și poliția militară rusă, dar și de aviația rusă, se confruntă cu 3 milioane de cetățeni ce au fugit de sub controlul lui Assad în diferitele zone de dezescaladare, preluate una câte una de către regim în întreaga Sirie. De asemenea, în această ultimă zonă de dezescaladare, care trebuia să fie ferită de confruntări ca toate celelalte, s-au masat trupele anti-regim inclusiv reprezentanți islamiști și grupări precum fostul Front al Nusra care, acum 9 ani, la începutul războiului, juraseră loialitate către Al Qaeda.

După anunțul retragerii trupelor americane din Siria, Turcia a reușit, acum 4 luni, să preia controlul la sud de frontiera sa și la Est de Eufrat, pe o adâncime de 10 km, pentru a bloca orice atac și a evita tirurile kurzilor sirieni, infiltrările sau influențarea kurzilor din Turcia, dar și pentru a avea o regiune din Siria unde să repatrieze și să amplaseze refugiații sirieni. Dar cea mai importantă asemenea regiune era în Idlib, acolo unde disputa se arată mult mai importantă: disputa pentru cine va fi puterea regională în Siria – între Turcia și Rusia, dar și disputa pentru cine clama victoria în final

Punctul de întoarcere a fost atacul de joi, purtat de trupele pro-al Assad – de fapt un avion rus, după identificarea finală, deși Rusia neagă – și tirurile de artilerie care au lovit trupele turce, ucigând 33 de militari și rănind alți 34 – numărul total al victimelor s-a ridicat, în final, la 36. În timpul acestor lupte au fost uciși cel puțin 21 de civili, între care 9 copii și 3 profesori, iar atacurile regimului Assad au distrus 10 școli și un spital cu lovituri aeriene - un comportament constant menit să alunge locuitorii sunniți din provincie și să facă epurarea etnică și sectară necesară preluării conducerii de către liderul allawit. Ultimele acțiuni din Idlib, începând din decembrie, au împins circa un milion de oameni spre granița cu Turcia și în Turcia și au ucis peste 299 de civili.

Operațiunea pe scară largă: război Turcia-Assad în toată regula

Președintele Erdogan a reanunțat ultimatumul împotriva trupelor siriene, invocând acordul din septembrie 2018 cu Rusia și Iran care presupunea ca Idlib să rămână zonă de dezescaladare, fără război. Președintele Turciei a solicitat revenirea trupelor regimului la pozițiile deținute anterior ofensivei până la 29 februarie, în caz contrar, trupele turce urmând să atace pe toată linia și să readucă lucrurile la normal. De altfel, trupele turce au adus pe teren material militar și soldați, întărind apărarea pe zona pe care o controlează, pregătind atacul lansat la 1 martie.

Atacul s-a soldat cu răzbunarea celor 36 soldați turci morți în această săptămână, 57 fiind numărul celor uciși în februarie. Turcia a introdus tancuri și trupe în zonă și atacurile sale de duminică s-au soldat cu recucerirea orașului strategic Saraqeb de la Armata Arabă Siriană a lui Assad și aliații săi de către rebelii sirieni din Armata Siriană Liberă și din grupările din Idlib, susținute de Turcia. În plus, Turcia a doborât două avioane de luptă SU-24 ca replică la doborârea unei drone turce. Raportul ministrului Apărării turc Hulusi Akar arată că duminică au mai fost distruse 3 siteme de apărare anti-aeriană siriene, și au fost “neutralizați” 2.212 soldați. Au mai fost distruse 8 elicoptere, 103 tancuri, 72 piese de artilerie și lansatoare de rachete, pe lângă cele 3 sisteme de apărare antiaeriană.

Regimul sirian a anunțat închiderea spațiului aerian în Idlib, adică perspectiva ca orice aeronavă îl traversează să fie considerate ostilă și să fie doborâtă. În același timp, Ankara a comunicat că nu are nicio intenție să intre în conflict direct cu Rusia, ci doar să oprească masacrele regimului sirian asupra propriei populații și să oprească migrația. De asemenea, Turcia va ținti doar soldații regimului și pe cei care atacă trupele turce. Turcia așteaptă ca Rusia să-și folosească influența și să oprească atacurile regimului.

Cât să te încrezi în aliatul rus

Turcia gustă acum rezultatul mezalianței sale forțate cu Rusia și Iran. Formatul Astana era menit să prezerve interesele tuturor părților și să limiteze acțiunile agresive ale fiecăruia, în așa fel încât confruntările să nu escaladeze într-un război pe scară largă. În ciuda acordurilor de la Soci, din septembrie 2018, Turcia a realizat între timp cât poate să se încreadă în acordurile și angajamentele Rusiei: deloc!

În formatul originar, zona Idlib (ca și celelalte zone de dezescaladare stabilite în 2017) trebuia să fie arie fără conflict, fără confruntări. În schimb, rând pe rând, aceste zone au fost atacate de către regimul Al Assad, susținut de Rusia și Iran, fapt care a fost urmat ulterior de refugierea oponenților rămași în viață în alte zone, pe culoare create, dar fără a putea transporta armele grele. Regimul a capturat astfel întreaga Sirie, mai puțin zona kurdă și de lângă granița cu Iordania și Irak. Acum 1,5 milioane de oameni s-au refugiat în Idlib, lângă granița turcă, iar Turcia aștepta ca măcar această zonă să rămână neatinsă, mai ales că, potrivit acordurilor din septembrie 2018, Idlib este sub autoritatea sa.

Turcia a introdus 12 puncte de observare care să descurajeze orice invazie și să țină trupele lui Assad departe de rebeli, dar majoritatea sunt astăzi înconjurate și izolate. Ciocniri constante au loc între trupele turce și conglomeratul de forțe ale lui Assad, coordonate de ruși. Turcia se raportează la acord și cere respectarea lui, în timp ce Rusia utilizează intepretarea sa creativă și nuanțele lăsate în acord, astfel că Ankara gustă războiul legal – lawfare – al rușilor: Rusia interpretează astăzi că Turcia nu și-a îndeplinit acordul de a separa opoziția de jihadiști și nu a dezarmat trupele numite teroriste - lucru imposibil atunci când regimul Assad numește oprice opozant drept terrorist. Ba mai mult, Rusia susține că a protejat punctele de observație, dar trupele sale și ale regimului pot să intre peste teroriști și că e o luptă legitimă - chiar dacă necoordonată cu Turcia. Mai mult, trupele turce sunt lovite pentru că sunt situate lângă teroriști – pretenție respinsă de Turcia în cazul atacului de joi, când trupele sale nu se aflau lângă nici o unitate rebelă când au fost decimate.

Bătălia pentru supremația în Siria

În fapt, atât Președintele turc, cât și președintele Rusiei își joacă rolurile distribuite cu mai mult sau mai puțin talent, în dorința de a nu pierde sprijinul intern. Deja în Rusia, Vladimir Putin nu mai e adulat pentru intervenția din Siria, deci trebuie să încheie campania în care e implicat de 5 ani, clamând victoria prin cucerirea Idlibului de către Al Assad, ca să poată repatria trupele sale și să demonstreze tuturor că e principalul jucător în Orientul Mijlociu după retragerea SUA, că își susține fidelul secondant al Assad până în pânzele albe.

Pe de altă parte, Turcia are o problemă similară, mai ales că populația nu e tocmai susținătoare a intervenției în Siria, pe care nu o prea înțelege. Turcia vrea victoria și controlul în Idlib, unde să amplaseze refugiații sirieni de pe propriul teritoriu, iar populația deja a răbufnit în privința noului val de refugiați pe care nu-l mai poate gestiona. Turcia găzduiește peste 4 milioane de refugiați deja, cu circa 700.000 la granița sa dorind să intre și ei. În plus, o eventuală retragere a trupelor și înfrângerea la masa verde, plus păstrarea refugiaților nu avantajează perspectivele electorale și încrederea în Președintele turc.

Președintele Erdogan a cerut ultimativ Rusiei să se dea la o parte și să-l lase să regleze problemele sale cu Al Assad. O întâlnire (a patra) între Ankara și Moscova ar urma să aibă loc pe 5-6 martie, pentru a evita o escaladare mai puternică și mai ales confruntări ruso-turce, de data asta la nivelul președinților rus și turc. Rusia a deplasat două crucișătoare în Estul Mediteranei, dar o confruntare directă e la fel de neplăcută pentru Turcia ca și pentru Rusia. Acțiunile sale împing invariabil Turcia din nou spre Occident, iar postura Rusiei, egoistă și preocupată exclusiv de propriile interese, se dezvăluie la fel de evident astăzi. Însă un război ruso-turc nu e deloc exclus, așa cum confruntările constante din Siria și Libia și multiple victime nu au cum să mențină nici măcar aparent parteneriatul ruso-turc.

Turneul diplomatic: limitele relațiilor de încredere ale Turciei cu Occidentul

Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, șeful diplomației turce, Mevlut Ceavusoglu, și alți mesageri diplomatici au avut numeroase discuții și acțiuni diplomatice cu scopul de a obține sprijin în perspectiva evoluțiilor din Idlib. O convorbire directă a avut loc între Președintele turc și cel american, Donald Trump, cu un cominicat puternic de susținere și îngrijorare al aliatului american. Dar fără a aduce rachete Patriot în zonă, așa cum ceruse Erdogan. Și Președintele Franței, Emmanuel Macron, a discutat cu Erdogan și Putin, cerându-le o întâlnire de rezolvare a diferențelor din Idlib.

La NATO, vineri, s-a consumat o reuniune de urgență condusă de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, pe tema Idlib. Turcia a accesat articolul 4 și a cerut consultări cu aliații. NATO a mulțumit pentru informarea făcută, și-a anunțat deplina susținere pentru aliatul său, îngrijorarea pentru situația umanitară și pentru refugiați și a deplasat capabilități de avertizare timpurie și supraveghere în regiune, pentru apărarea teritoriului turc. Dar fără a se implica în Siria.

Nimeni nu-și dorește confruntarea cu Rusia lui Putin, mai ales când nu e vorba despre un atac asupra teritoriului Turciei, deci a teritoriului aliat, iar atât SUA cât și aliații europeni au respins pătrunderea Turciei cu trupele în Siria, la momentul inițial, acum 4 luni, cum toți au recomandat să nu fie țintite trupele SDF – a Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, aliați ai SUA în combaterea Stat Islamic, considerate de către Turcia o prelungire a PKK, organizație teroristă.

În plus, Turcia a putut să constate gradul de izolare în care se află prin înclinația sa de a apăra componenta islamului politic și a Frăției Musulmane sub diverse forme: e izolată de SUA, NATO și UE prin pornirile sale de a ignora interesele acestor state și de a juca prea mult la masa la care se află Rusia, suferind păcălelile obișnuinte pe care le trage Putin tuturor partenerilor săi, la momentul oportun; apoi e izolată de lumea arabă și de lumea islamică, pe care nu o poate capacita într-un eventual conflict; în plus, aliații săi Qatar, Pakistan și Azerbaidjan nu au valoare strategică într-o confruntare cu Rusia lui Putin.

Angajarea NATO, SUA și a Occidentului: eliberarea migranților sirieni spre Europa

Președintele Erdogan joacă la risc maxim tot mai multe cărți în Idlib și în Siria. Turcia trebuie să se afirme ca putere regională, fără de care nimeni nu poate soluționa conflictul – nici Rusia, nici Iranul, din Occidentul – dar acest lucru presupune implicare militară și pierderi de soldați și mersul până la capăt în Idlib. Cu problemele juridice ale operațiunilor în terțe state în cazul unei dezbateri la ONU, pentru că problemele de suveranitate ale Siriei nu pot fi acoperite de acordurile preexistente, ce garantează intervenția Turciei dacă-i este amenințat teritoriul, acorduri ce nu se aplică în cazul Idlib.

Eventualitatea înfrângerii, eventual cu multe victime în rândul soldaților turci, este la fel de complicată pentru viitorul politic al președintelui turc. Opoziția i-a cerut oprirea acțiunii și retragerea trupelor turce din Siria înainte să fie prinsă în vârtejul conflictului, dar acest gest este o imposibilitate politică. Singura șansă e o victorie pe teren, și una rapidă!

Pe de altă parte, Turcia plătește relațiile sale tot mai reci și multiplele controverse și confruntări cu Occidentul, cu SUA în primul rând. Sfidarea privind achizițiile S400 se răzbună azi, mai repede decât se aștepta. În plus, dacă susținerea politică și morală pentru un aliat e fără dubii, ca și apărarea spațiului său aerian și a teritoriului, pe baza angajamentelor Articolului 5 din Tratatul Nord Atlantic, totuși nimeni nu se va grăbi să intre cu trupe pe teren în Idlib, să susțină ofensiva turcă.

Nici ideea de a angaja o luptă ascunsă prin ridicarea interdicției refugiaților să plece spre Europa nu a fost de bun augur. Tentația de a obține astfel implicarea statelor europene în Idlib e sortită eșecului. Din contra, Președintele turc se poate trezi cu un alt subiect de contencios cu Occidentul, unde se află unicii săi aliați și parteneri loiali, cu care e obligat să-și reconstruiească rapid cele mai bune relații, după episodul păcălelii trase de Rusia.

Pentru moment, lucrurile de pe teren arată mai degrabă bine pentru Turcia, dar a trecut doar o zi de atac. Însă ofensiva turcă trebuie să continue fără preget mai departe, riscând viața soldaților săi din posturile de observație, folosind trupele rebelilor sirieni pe care-i susține care să mascheze ofensiva armatei turce și mai ales evitând la maximum expunerea în uciderea trupelor ruse care coordonează operațiunea lui Assad, dar evitând și doborârea avioanelor ruse. În caz contrar, căderea în război total – deja sunt voci ce vorbesc despre agresiunea rusă împotriva trupelor turce – poate duce la multe pierderi, chiar dacă, trebuie recunoscut, nici Rusia nu-și dorește o asemenea confruntare. Speranța rămâne în discuțiile de la finalul săptămânii Putin-Erdogan, la Moscova. Iar Turcia vorbește pe din ce în ce mai multe voci despre închiderea strâmtorilor, potrivit Tratatului de la Montreux, 1936, ca efect al amenințării la adresa securității sale, perspectivă dezastruoasă pentru Rusia lui Putin.