Am intrat în anul electoral pentru alegerile prezidențiale de la Chișinău. Că se vor desfășura la exact un an sau, așa cum prevede Constituția Republicii Moldova, cu plus-minus 3 luni, organizarea lor ar trebui să cadă cel târziu în februarie. Motiv pentru care, fiecare dintre forțele politice, fiecare din candidații cu ambiție și fiecare dintre cei care doresc să participe la bătălia alegerii Președintelui trebuie să intre în joc. Iar ecuația nu este foarte complicată atât prin calcule, cât prin maturitate, politici de alianțe și reașezări în spectrul politic.

Maia Sandu, opțiunea evidentă

Opțiunea socialiștilor pro-ruși pare să se închidă la Igor Dodon. Jocul nu e încă decis, evoluțiile Președintelui Republicii Moldova pot stârni nemulțumiri inclusiv în noua structură de decizie și putere de la Moscova, însă opțiunile sunt două: fie alegeri ale Președintelui în Parlament, cu modificarea Constituției – lucru greu de făcut și cam tardiv, acum că am intrat în anul electoral, potrivit prevederilor Comisiei de la Veneția - fie Igor Dodon candidat în alegeri directe pentru al doilea mandat. Varianta schimbării candidatului acum este echivalentă cu posibilitatea unei competiții Dodon versus candidatul pro-rus al PSRM, ceea ce duce la divizarea electoratului pro-rus de stânga și pierderea alegerilor prezidențiale, așa încât Rusia nu va risca această perspectivă și acest deznodământ.

Opțiunea opoziției rămâne la varianta cea mai plauzibilă, mai bine plasată în sondaje și mai evidentă: Maia Sandu. Dar aici problemele încep să apară pentru a consolida o candidatură cu șanse credibile. Iar strategia ar trebui să cuprindă două componente: atragerea votanților proprii, pro-europeni, și atragerea votanților restului opoziției, venind de la unioniști și de la PDM. În plus, ar trebui construită strategia pentru divizarea electoratului lui Dodon fie prin voturile Partidului Nostru, rupte din masa pro-rusă anti-socialiști, fie prin cele ale comuniștilor naționaliști stataliști ai lui Voronin, sătui de pro-rusismul ostentativ jucat de Dodon, fie prin demobilizarea electoratului socialiștilor, în urma prestației slabe și neconvingătoare a Guvernului Chicu, Guvernul consilierilor lui Dodon.

Primul inamic al Maiei Sandu devine, astfel, Maia Sandu. Ea trebuie să-și definească poziția și politicile în contextul dispariției elementului Plahotniuc, Oligarhul Rău care a Capturat Statul. Dușmanul nu mai este, iar concentrarea discursului pe Plahotniuc e deja depășită și plictisește. Mai mult, nu mai ține loc de politici concrete, constructive, pozitive. Acum Dușmanul care trebuie conturat este Igor Dodon, bătălia este una profund geopolitică, și mobilizarea trebuie făcută pe aceste coordonate. Însă nu se mai poate face fără componenta pozitivă a proiectelor propuse și fără dezvăluirea clară a opțiunilor pe care le asumă Maia Sandu, ambiguitatea constructivă nemaifiind câștigătoare.

Nodul de coagulare: PAS sau unionismul?

Firește că pasul următor este capacitatea de coagulare a forțelor opoziției și a electoratului dezamăgit sau absenteist. Maia Sandu trebuie să-și contureze calitățile de integrator și negociator, de stindard vertical al moralității fără pată și, totodată, politician cu experiență, cu lecții învățate din activitatea sa politică anterioară, din mezalianța cu PSRM și Dodon și din postura sa de premier. Acestea trebuie asumate. Așa cum le-a asumat la București, în întâlniri închise, așa trebuie găsită cea mai bună metodă de comunicare pentru a spune publicului și alegătorilor că Maia Sandu a învățat lecțiile, le-a înțeles și că opțiunile sale au fost decente și sincere, chiar dacă a greșit. Recunoașterea greșelilor e primul pas spre proba de onestitate și spre iertarea greșelilor făcute de către public.

După ce Maia Sandu se va fi reconciliat cu sine, cu colegii de partid dar mai ales cu votanții săi, urmează al doilea pas relevant: să dovedească faptul că poate fi un președinte pentru mai mult decât proprii tovarăși de drum. Să arate cum convinge PPDA și pe Andrei Năstase să o urmeze și să o susțină pe deplin. Și acesta trebuie să nu pună condițiile aberante ale unui candidat independent pentru a fi un candidat unic al pro-europenilor, odată ce există un candidat competitiv și cu șanse, liderul PAS, Maia Sandu. În caz contrar, subminarea candidaturii, eventual prin contracandidatul Andrei Năstase la Președinție, nu înseamnă decât ieșirea PPDA din Parlament și ieșirea din politică a liderului PPDA. De altfel, opțiunea schimbării liderului trebuia deja asumată și noul lider PPDA să fie un excelent partener pentru Maia Sandu.

După ce va fi rezolvat problema pro-europenilor – mai intră aici și PLDM în discuție – Maia Sandu are de vizat următorul grup, al unioniștilor, susținători naturali ai săi contra lui Igor Dodon dacă vin la vot. Și nu e vorba aici să-și calce pe inimă, dacă nu crede în unionism, ci să fie pragmatică și să facă, responsabil, matur, și ceea ce Trebuie, nu numai ceea ce vrea, ce-și dorește. Iar competiția e complexă pentru că, pe acest segment, coagularea politică a început deja. Oricum trebuie o asemenea convergență, dar depinde și cine inițiază primul mișcarea de unire/coagulare, aliere. Și cine e decis și poate să o ducă la bun sfârșit.

PUN a făcut deja niște mișcări. Relația cu PL-ul lui Chirtoacă poate fi mai dificilă, dar odată convenită formula lupilor tineri – Țâcu, Țurcanu, Chirtoacă -negocierea cu PLDM pare naturală. Dacă unioniștii reușesc coagularea politică, negocierea PAS cu această structură multi-fațetată va fi foarte dificilă. Și obligatorie strict la nivel politic. Ideea că atrag alegătorii dar nu discut cu unioniștii e o utopie. Pe de altă parte, dacă încearcă cineva din exterior blocarea alianței unioniștilor, acel actor politic va pierde totul. Aici totul depinde de abilitatea pașilor înainte: cine e nodul de coagulare? Bătălia pentru inițiativă e departe de a fi închieată și e bine ca pașii înainte să fie făcuți de Maia Sandu.

Reforma PDM sau opțiunea unitară și supărarea cronică pe pro-europenism

Relația cu PDM e încă foarte dificilă pentru PAS și Maia Sandu. Și foarte stringentă. Aici lucrurile sunt complexe dacă se tot așteaptă o reformă, cu Pavel Filip sau alt lider natural, pro-european, preluând frâiele, și cu o narațiune convenabilă, acceptabilă pentru votul alături de PSRM pentru Guvern. Decontul trebuie făcut, acțiunile trebuie clar lămurite, așa cum părțile, Maia Sandu și PDM, trebuie să părăsescă eterna poziție a supărării și acuzațiilor reciproce: Partidul oligarhului versus critica PDM. Cu grijă, cu nuanțe, cu atenție și tact!

PDM e partid de stângă. Cel mai probabil va avea propriul candidat la Președinție. Negocierea rapidă și credibilă, în spatele ușilor închise, ar putea da totuși un impuls major susținerii Maiei Sandu de către alegătorii pro-europeni și de stânga din PDM. Cum se va realiza acest lucru? O formulă de nuanțare e necesare, în discursul reciproc iar apoi renunțare la atacuri generale și greu de probat ar fi un bun pas înainte. Un discurs al Maiei Sandu candidat prezidențial pentru electoratul PDM e, de asemenea, necesar.

PDM nu se poate reforma peste noapte. Iar dacă reforma actuală înseamnă ruptura partidului și asigurarea majorității pentru Dodon, pe față, atunci nu am făcut nimic. Din contra, ținerea diferitelor curente din PDM împreună, în același partid și sancționarea pe reguli de loialitate și disciplină de partid a celor care ies din deciziile stabilite e o variantă mai acceptabilă. Menține presiunea și alternativele deschise, inclusiv pe cea a unui guvern pro-european după prezidențiale, dacă va câștiga Maia Sandu, și a unor alegeri anticipate, dacă Igor Dodon preia al doilea mandat.

Deci perspectiva electorală pentru alegerile prezidențiale se tranșează acum. Și ea se află clar între coagulare sau explozie. Există șanse pentru o susținere politică tripartită – formală, informală, explicită sau implicită, dar fără echivoc – urmată de o capacitatea de mobilizare a votanților care implică deopotrivă parteneriatul partidelor și curentelor competitive, dar și capacitatea și proiectele candidatului opoziției, Maia Sandu. Iar asta cuprinde și capacitatea ca, în anul electoral tocmai început Opoziția să poată defini agenda. Deja Igor Dodon ajută cu pornirile sale și ale PSRM anti-SUA, anti euroatlantice și eurosceptice – vezi parteneriatul cu iliberalismul lui Viktor Orban – dar mai ales pornirile anti-românești care atacă identitatea unei majorități a cetățenilor Republicii Moldova, identitatea românească.