Finala alegerilor prezidențiale anul acesta va fi jucată, după toate probabilitățile, de Igor Dodon și Maia Sandu. A rămas prea puțin timp ca să-și mai facă apariția vreun concurent capabil să le pună probleme.

Terțul exclus

Ar trebuie să se întâmple ceva cu totul ieșit din comun ca în disputa dintre președintele în exercițiu și liderul opoziției de dreapta să intervină în forță un al treilea candidat. Nu există pentru moment nici un politician la Chișinău cu un potențial de creștere vertiginoasă în intențiile de vot.   

Pe stânga, pesemne, va intra tare în terenul electoral Renato Usatîi care îi va da dureri de cap lui Dodon. Nu cred însă că replica sa va fi suficient de puternică încât să-i șubrezească actualului președinte poziția de lider al partidei pro-Kremlin.

Pe dreapta, ca de obicei, va fi mare aglomerație. Se vor avânta în luptă și spoileri, și concurenți bine intenționați. Nimeni dintre ei însă, dacă e să dăm crezare sondajelor de opinie, nu va avea puterea să depășească condiția de outsideri.

Mai competitiv pe acest segment pare a fi Octavin Țîcu, președintele PUN, care a lăsat să se întrevadă că va candida în alegerile prezidențiale. Numai că și antrenarea sa în cursa pentru simpatiile electoratului e cam tardivă. El trebuie să parcurgă distanța care îl desparte de favoriții momentului sub o stresantă presiune a timpului.

Călcâiul lui Ahile

Astfel, oricum ai da-o, Maia Sandu este singura șansă a dreptei pro-occidentale să-l înfrunte și să-l învingă pe Dodon. Terțul exclus.

Cu toate că, potrivit ultimilor măsurători sociologice, este puțin în spatele lui Dodon sau chiar la egalitate de puncte cu el, liderul PAS nu are cum în mod normal să piardă scrutinul în fața lui. Bazinul electoral al dreptei este mai extins decât cel as stângii, ceea ce ar trebui să-i aducă în ultimă instanță câștig de cauză.

Există însă o problemă. Are  Maia Sandu un călcâi al lui Ahile.

Ea și în alegerile anterioare de acum patru ani avea un electorat mai numeros decât cel al contracandidatului său. Dacă l-ar fi valorificat cu pricepere, ar fi învins categoric. Favorită incontestabilă, a pierdut însă, dând peste cap toate calculele hârtiei. Și iată de ce.

Maia Sandu în 2016 a fost învinsă nu de Igor Dodon, ci chiar de potențialii ei alegători. Mulți dintre ei au privit-o cu neîncredere, deoarece candidata lor, deși volubilă și pătimașă, s-a dovedit a fi până la urmă seacă și lipsită de substanță.

Moștenire grea

Scrutinul într-o țară divizată de confruntările geopolitice dintre Est și Vest e un fel de sport. Oamenii votează în prezidențiale un candidat sau altul nu pentru că ar avea iluzii că acesta le va aduce luna de pe cer. Ei aleg între trecutul sovietic și viitorul european, între Rusia și Occident.  

Or, în afară de ura obsesivă față de Plahotniuc, Maia Sandu n-a transmis electoratului nici un mesaj mai de Doamne ajută despre viziunile ei asupra lumii. Preferințele  geopolitice ale liderului PAS au rămas un mister, ridicând o sumedenie de întrebări la care mulți cetățeni poziționați de partea corectă a istoriei, vorba lui Barack Obama,  nu au găsit răspuns și, în consecință, nu s-au prezentat la vot. 

Istoria se poate repeta în 2020 dacă Maia Sandu nu va învăța nimic din propriile greșeli. Mai cu seamă că în multe privințe astăzi pentru ea lucrurile sunt mai complicate decât acum patru ani.

Orice s-ar spune, blatul ruso-german care a condus la formarea coaliției contra naturii ACUM/PSRM a lăsat o moștenire grea. E ca o piatră de moară în jurul gâtului care te trage în jos.

De pe urma acestui fapt a avut de suferit deja liderul PPDA Andrei Năstase. În alegerile locale din Chișinău el a fost de asemenea învins nu atât de Ion Ceban, cât de alegători săi care, dezgustați de cârdășia cu pro-rușii, au rămas acasă în ziua scrutinului.

Mobilizare exemplară

Maia Sandu nu are cum lua voturi de la Dodon. Ea se poate bază doar pe mobilizarea exemplară a electoratului unionist și proeuropean.

Recentul interviu pa care l-a oferit canalului de televiziune PRIME arată că președintele PAS a evoluat totuși. A devenit mai rezonabilă. Speră să meargă în alegeri împotriva lui Dodon „cu mai multe partide politice” și acesta e un semn promițător.

Rămâne de văzut cum până la urmă își va face aliați pentru a ridica la luptă toată lumea aptă să voteze împotriva lui Dodon. Pentru a înclina decisiv balanța în favoarea sa, are stringentă nevoie de susținea a două forțe: a unioniștilor și a PDM-ului.

Cei dintâi încep de la o vreme să se coaguleze politic. Este necesar, bineînțeles, un dialog  și cu blocul gândit de Dorin Chirtoacă, și cu PUN-ul lui Octavian Țîcu. Asta însă nu-i suficient.

Se impune  o schimbare de paradigmă, o cristalizare a discursului politic. Dacă PAS nu va trata Republica Moldova ca pe cel de-al doilea stat românesc și nu va înceta să promoveze așa-zisa națiune civică ca alternativă reîntregirii naționale românești, degeaba va curta Maia Sandu unioniștii. Nu-i va folosi la nimic.

Or, fără unioniștii, Maia Sandu nu are cum să-l învingă pe Dodon. Anume reticența acestora în mare parte a condus la înfrângerea lui Andrei Năstase în Chișinău.

Totodată, Partidul Democrat, deși a pierdut teren în ultimul timp, rămâne o entitate politică  influentă care controlează peste un sfert din primăriile din provincie. Neglijarea acestei formațiuni a costat-o scump pe Maia Sandu în 2016.

Sindromul Tottenham

Deocamdată lipsa de flexibilitate a Partidului Acțiune și Solidaritate în alegerile parlamentare din circumscripția Hâncești arată  că în materie de realism politic Maia Sandu mai are de luat lecții. M-aș bucura dacă nu va întârzia prea mult să-și transforme proprii alegători din absenteiști scârbiți în militanți neobosiți.

În cazul în care nu-și însușește un mod pragmatic de a judeca lucrurile, va prezenta pe final de stagiune politică sindromul Tottenham. Așa se numește necazul renumitei echipe din Londra care joacă mai mereu bine, dar nu reușește să câștige trofee.

Cu alte cuvine, Maia Sandu trebuie să evite boala ghinionistului care pierde pe ultima sută de metri, chit că tot timpul se află în fruntea cursei. În schimb, dacă va izbuti să se schimbe, nimeni în actualele condiții nu poate s-o învingă.

Naturalețea cu care se exprimă în ultimul timp este un prim indiciu ale maturizării politice.  Vom vedea în curând dacă e în stare  să se autodepășească, făcând  un solid front comun cu toți alegătorii pro-occidentali pentru a opri noua revanșă a Rusiei în Republica Moldova pe care tot ea, vrând-nevrând,  a alimentat-o.