Regimul Ayatollahilor din Iran și forțele sale armate regulate și paramilitare, au comis o greșeală impardonabilă, cu multiple resorturi: au doborât avionul de cursă al Ukrainian International Airlines spre Kiev cu una/două rachete cu rază scurtă de acțiune sol-aer; au vrut să ascundă întreaga tărășenie câteva zile la rând; au acuzat SUA de război psihologic; odată cu recunoașterea explicită, au continuat cu minciunile și au alterat site-ul accidentului pentru a zădărnici ancheta. Mai grav, decontul vine direct asupra propriului public, majoritatea celor uciși în modul acesta oribil fiind cetățeni iranieni sau foști cetățeni iranieni rezidenți în Canada. Și la nivel internațional, orice credibilitate sau element de bunăvoință la adresa Iranului a dispărut definitiv iar tarele regimului teocratic profund ideologizat au fost expuse public în luminile reflectoarelor.

Acuzațiile și efectele crimei regimului iranian

 

176 de călători civili inocenți și membri ai echipajului ucrainean au căzut victime miercuri, 8 ianuarie, tirului iresponsabil cu rachetă asupra a ceea ce i s-a părut unui militar care manevra racheta sol-aer, o rachetă de croazieră, după cum spun oficialii iranieni care nu știu pe cine să mai dea vina. În fapt, avem de a face cu o acțiune ce arată - chiar și după atac, sâmbătă dimineața, 10 ianuarie, când a fost recunoscut tirul - premeditare, minciună calificată, neclarități și întrebări acute cărora nu li s-a răspuns, tentative vinovate de a ascunde realitatea și compromiterea cu bună știință a anchetei internaționale.

 

Să le luăm pe rând: premeditarea vine din faptul că, după cum s-a dovedit, Gardienii Revoluției Islamice, a căror forțe aerospațiale au doborât avionul, știau din ziua cu pricina despre lansarea rachetei și, deci, cunoșteau cauza exctă a prăbușirii avionului. Totuși, au ales să invoce o posibilă defecțiune tehnică a aeronavei și, ulterior, să dea vina pe un război psihologic pe care Statele Unite l-ar fi lansat pentru gafa făcută. Apoi, minciunile calificate s-au succedat încă nu mai puțin de trei zile, cu gesturi disperate: șeful aviației civile iraniene, ambasadori și până la Ministrul de Externe iranian au acuzat pe oricine de accident și au respins responsabilitatea proprie.

 

Un set de neclarități dăinuie și astăzi asupra acțiunii, chiar după ce Iranul și-a asumat răspunderea pentru atac, de unde întrebări multiple: câte rachete au fost trase una/două, cine manevra instalația/instalațiile care au tras? ce categorie de rachete au fost lansate? era legală prezența lor pe teritoriul iranian? când fuseseră vândute – era situație de embargou sau au fost transferate legitim către Teheran? cine le opera? cine făcuse antrenamentul celor care le operau? cine a dat ordinul de tragere – se dă vina aici clar pe acarul Păun, pe executantul cu gradul cel mai mic? care e procedura de reacție și cine face avertizarea și informarea privind țintele – aici e nevoie de un centru de comandă și control, nu se trage la vedere? Și multe, multe altele. Un asemenea raport nu a existat, ambiguitatea și lipsa datelor precise ridicând semne mari de întrebare.

 

Apoi regimul iranian se face vinovat de tentative vinovate de a ascunde realitatea și compromiterea cu bună știință a anchetei internaționale. De la motive inacceptabile pentru a nu da cutiile negre firmei producătoare a aeronavei, Boeing, potrivit prevederilor internaționale, la extragerea imediată a unor probe de la locul accidentului, apoi mutarea bucăților de fuzelaj și nivelarea cu escavatoarele a locului prăbușirii avionului, după ridicarea resturilor aeronavei, cu toate aceste elemente neconservate. Toate arată și premeditare, și alterarea deplină a rezultatelor anchetei.

 

Cert este că regimul de la Teheran a pierdut încrederea propriului public. După marile manifestații de doliu și ralierea întregii națiuni în jurul conducerii pentru comemorarea generalului Soleimani – un criminal internațional dovedit, care are responsabilitatea uciderii a numeroși civili în afara oricărui teatru de operații – transformat în martir și erou național, întreaga emoție s-a risipit iar iranienii înșiși sunt cei care au reacționat cu furie împotriva propriului regim. Manifestații de protest s-au înregistrat deja la studenții universității din Teheran – de unde provin o parte din cei uciși de propria anti-aeriană, pentru că majoritatea călătorilor din avionul Ukrainian International Airlines erau cetățeni iranieni sau canadieni de origine iraniană.

 

Mai mult, dacă Iranul își construise pe plan intern o aură de stat responsabil, de echilibru și reținere, de reacție proporțională, prin avertizarea inamicului american pentru a nu face victime la tirul cu rachete de retorsiune la adresa bazelor din Irak, înclinat spre negociere și dezescaladare - situația prizată de un număr de state și comentatori externi, pe un curent anti-american și anti-Trump - toată această aură a dispărut peste noapte odată cu doborârea avionului. Iar acuzarea în cel de-al doisprezecelea ceas, după recunoașterea crimei, a Statelor Unite pentru acțiunea tragerii cu rachete este o manifestare de cinism greu acceptabilă statelor implicate în tragedie, statelor neutre preocupate de pace și stabilitate și comunității internaționale în general. Postura internațională a Iranului, cu precădere a regimului islamic teocratic, retrograd și ideologizat care a făcut posibil ca un asemenea eveniment să aibă loc, a suferit dramatic și criticile împotriva regimului au dobândit argumente puternice interne și externe.

 

Minciunile de după recunoașterea faptelor. Ce ascund iranienii? Ipotezele vinovate și întrebările anchetei.

 

Recunoașterea faptelor are trei efecte majore. Mai întâi, clarifică definitiv responsabilitatea directă și majoră a Iranului pentru prăbușirea aeronavei ucrainene și uciderea a celor 176 de oameni aflați la bord. Nu dă răspunsuri, însă asupra modului accidental sau deliberat al tirului. Firește că un asemenea gest atrage responsabilități multiple, atât juridice, financiare, cât și penale, atât la nivelul statului iranian cât și a celor direct vinovați. Apoi, în al doilea rând, actul trădează - prin momentul în care a fost cunoscută lovirea cu rachetă și prin minciunile ulterioare doborârii avionului - lipsa de responsabilitate a regimului față de propriile fapte și pasarea răspunderii către terți, externi sau interni la nivele inferoare, respectiv lipsa de credibilitate în acțiunile, declarațiile și ancheta regimului.

 

În al treilea rând, oricât ar reprezenta un curaj pentru un asemenea regim recunoașterea acțiunii, într-un final, calitatea regimului este firesc pusă sub semnul întrebării și expusă nudă în fața cetățenilor iranieni. Și aici, președintele moderat Rouhani, care a fost marele absent în toată perioada de emoție, inflamare și insulte ale regimului din Teheran la adresa Statelor Unite, a fost cel căruia i-a revenit sarcina să-și asume responsabilitatea și să recunoască accidentul, în timp ce radicalii conservatori pornind cu Liderul Suprem și șef al statului, Ayatollahul Khamenei, și liderul Gardienilor Revoluției Islamice, cei mai vocali și mai agresivi în perioada de doliu, nu au apărut deloc.

 

Cum spuneam, și după recunoașterea faptelor, minciunile, omisiunile și ascunderea faptelor a continuat. Dacă e să luăm comunicatul care anunță doborârea avionului, avem următoarele probleme:

-         se afirmă că autoritățile iraniene abia au aflat de responsabilitatea proprie– deși s-a dovedit ulterior că fuseseră înștiințați din ziua doborârii avionului că fusese un tir propriu cu rachete;

-         se susține că accidentul era legat de tirul împotriva țintelor americane și eventuala reacție a acestora – deși în cele 4 ore scurse dintre tir și doborârea avionului, decolaseră de pe aeroportul Teheran alte 8 curse;

-         comunicatul susține că avionul intrase într-o zonă de protecție a unei unități speciale a Gradienilor Revoluției Islamice, deși același coridor de zbor îl avusese măcar o aeronavă turcească, înaintea zborului aeronavei ucrainene;

-         apoi zborurile pe aeroportul Teheran nu au fost oprite după accident, doar două curse Turkish au fost întârziate, în rest au decolat 8 curse în toate direcțiile, inclusiv Turcia, pe același culoar de zbor, până la sosirea autorităților la locul prăbușirii pentru a cerceta accidentul.

 

Ancheta reală, internațională, serioasă, trebuie să-și pună și să răspundă la marile întrebări: Ce ascunde acest comportament? Câți călători erau cu adevărat la bord – s-au vehiculat două variante la început, 180 apoi 176? Erau călători clandestini urcați la bord? De ce nu s-a tras asupra primelor 8 curse ce au zburat după atacuri și s-a tras exact asupra acestei curse, pe care circulau cetățeni canadieni spre America de Nord? Cine era la bord și ar fi putut reprezenta o țintă a regimului, care nu trebuia să ajungă în lumea liberă? A fost cu adevărat un tir accidental sau a fost unul țintit, cu intenție?

 

Aici ipotezele sunt multiple și, fără a cădea în teoria conspirației, merită investigate. Având în vedere ancheta declanșată de serviciile speciale iraniene la adresa rețelei care a sprijinit SUA în a-l elimina pe Soleimani, atât la Damasc, de unde generalul a plecat fără a apărea pe foile de zbor, cât și la Bagdad, unde a aterizat și a urcat în mașinile blindate, nu cumva ancheta a continuat și la Teheran? Cine din capitala iraniană a făcut parte din operațiunea originară și trebuia eliminat? Sau poate erau extrași cetățeni iranieni cu alte misiuni la Teheran, care urmau să ajungă în Occident cu date și, dacă au trecut de controale și au urcat la bord, trebuiau opriți deasupra teritoriului iranian, cu prețul vieții atâtor nevinovați?

 

Iată întrebări și ipoteze multiple obligatorii de explorat și, eventual, eliminat, pentru investigația corectă a doborârii avionului ucrainean.

 

Greaua povară a responsabilităților. Postura Rusiei.

 

Evident, avem de a face și cu un set de responsabilități directe și extinse. Pentru că doborârea avionului, în condiții tragice de aceată factură, reclamă o anchetă extinsă și identificarea tuturor categoriilor de vinovății. Iar ele nu se rezumă la militarul care a apăsat pe butonul care a lansat racheta(???), nici măcar împreună cu generalul care și-a asumat responsabilitatea, în calitate de conducător al acestor unități – de altfel asumări complet neuzuale, dacă nu acopereau responsabilități mai profunde și mai grave și acțiuni mai vinovate.

 

Principala responsabilitate revine lanțului de comandă care a făcut posibil tirul. Care merge de la cei care au ordonat la cei care au executat lovitura. Însă nu-i exonerează nici pe cei care au introdus atmosfera de emoție maximă, frică și presiune pentru apărarea regimului, care au determinat reacția intempestivă, dacă e să credem varianta oficială. Și procedurile pentru asemenea tiruri intră în zona de responsabilitate: dacă sunt corecte, sigure, dacă permit controlul deplin și evită erorile și emoția individuală. Apoi transferul de armament, de care vorbeam mai sus, legalitatea și pregătirea celor care urmau să-l utilizeze și l-au utilizat este tot în atenția anchetei. Aici responsabilitatea Rusiei intră în discuție.

 

Până la acuzarea Statelor Unite pentru aventurism, așa cum a făcut-o ministrul de Externe iranian Zarif, trebuie acuzați potentații regimului pentru toată psihoza de la zilele de doliu și toată acțiunea politică, ideologică și religioasă asupra oamenilor implicați în acțiunea militară și în aceste tiruri. Liderul Suprem Religios iranian e șeful direct al Gardienilor Revoluției Islamice, care sunt forțe paramilitare cu capabilități importante, inclusiv cele navale, aeriene și de rachete, constituind o armată paralelă.

 

E de discutat dacă oameni care nu intră neapărat în școlile militare clasice au discernământul, pregătirea, moralul și încrederea de sine pentru a decide singuri, la nivel de secunde, viața și moartea semenilor lor. Dacă nu cumva ideologizarea ultrareligioasă și pregătirea conservatoare vetustă a mentalului acestor trupe, destinate în primul rând să apere regimul și în al doilea rând țara, nu are un rol în această pornire voluntară impulsivă de apăsare pe butonul rachetei. Încă o dată, dacă acceptăm varianta oficială a tirului accidental. Dacă altele sunt premizele, responsabilitățile sunt și mai complexe.