Întâlnirea Putin-Erdogan de miercuri, 8 ianuarie, s-a desfășurat pentru a marca formal buna cooperare care a dus la inaugurarea formală a TurkStream – deși gazul către Bulgaria, Serbia și Balcanii de Vest a început să fie livrat pe sub Marea Neagră, ocolind Ucraina, încă din prima zi a anului. În spatele acestei întâlniri de imagine, s-a derulat o negociere dură, în forță și întâlniri cu ușilor închise, animate de divergențele dintre cele două părți în Siria și Libia unde forțele lor susțin părți diferite și unde soldații ruși și turci se înfruntă și se omoară reciproc. Rezultatul a fost unul în care Rusia și-a luat partea leului, câștigând, practic, pe toată linia, dar lăsând spațiu pentru a clama anumite elemente de avantaj și o victorie măcar secvențială și Turciei. O înțelegere care marchează asimetria dintre cei doi actori, dar anunță și frustrarea, și nemulțumirea în creștere a Ankarei.

Abordări comune, zâmbete și înțelegere în partea publică

În comunicatul comun, declarația de presă și în declarațiile publice, Vladimir Putin și Tayyip Recep Erdogan au abordat o figură serioasă, dar bine dispusă. Apropierea a continuat în gesturi ostentative, capturate și difuzate de presa turcă cu ostentație. Însă realitatea este că cei doi lideri au avut două întâlniri tete a tete dure, una înainte de ceremonia de inaugurare, de două ore, alta de jumătare de oră după, în timp ce ceremonia a fost ocazia schimburilor subtile de cuvinte și continuării discuției personale. Ceea ce părea manifestarea a doi prieteni a fost continuarea, în cadrul ceremoniei de inaugurare a TurkStream, a discuției contradictorii dintre cei doi.

E adevărat că relația și, mai ales, chimia dintre președintele rus și cel turc este una bună. Atât de bună încât întâlnirile și negocierile dintre ei par să nu implice pe deplin establishmentul din ambele părți. Pentru o inaugurare a unui gazoduct, la Istanbul au venit prea mulți oficiali din Externe și Apărarea rusă și turcă, cei care au participat la reuniunile cu ușile închise, în format în care au intrat doar colaboratorii apropiați și translatorii. Observatorii internaționali au remarcat că nu este o întâlnire uzuală, nici măcar în aparență.

Elementele comune și aplaudate public de părți au fost mai întâi conducta TurkStream, apoi poziția comună pe tema Iran-Statele Unite și situația din Irak, în fine, declarația comună care conține referiri agreate la temele Libia și Siria. Pe fond, divergențele au fost evidente, și Vladimir Putin a răspuns bunei relații personale avantajând și privilegiind evitarea antagonizării și pierderii definitive a lui Erdogan.

TurkStream, criza iraniano-americană și Irakul ca puncte de înțelegere deplină

În privința conductei de 930 km între Anapa, pe coasta rusă a Mării Negre și Kiyikoy, la vest de Istanbul, TurkStream urmează să ducă 31,5 miliarde metri cubi pe an dintre care jumătate, 15,75 miliarde metri cubi, către consumatori turci și Istanbul și altă jumătare către consumatori europeni, cu precădere Bulgaria, Serbia și Balcanii de Vest. Conducta a fost construită de companiile de stat Gazprom și Botas și este supusă sancțiunilor americane pentru ocolirea Ucrainei și blocarea competiției corecte pe piața europeană cu Gazul Natural Lichefiat exportat de SUA pe continent. De altfel, la inaugurare au participat și premierul bulgar Boyko Borisov și Președintele Serbiei, Aleksandr Vucici.

La această oră, acest proiect ajută ambele părți. Rusia are un culoar prin care exportă gaz către Serbia și Balcanii de Vest, amenințând să închidă tranzitul prin Ucraina în 5 ani, când expiră actualul acord iar Nord Stream intră în exploatare. Cât despre Turcia, dependentă de gazul și petrolul rusesc, ea își asigură și gazul necesar inclusiv în perspectiva creșterii economice în următorii ani, dar și sume interesante din tranzit.

La fel de interesantă, la capitolul declarației comune, a fost referirea la situația dintre SUA și Iran. Deși sunt parteneri în formatul Astana privind Siria, Rusia și Turcia au inclus în declarație, în formulă diplomatică, și criticarea Iranului pentru atacurile la adresa bazelor irakiene ce găzduiesc soldați americani. Documentul menționează faptul că operațiunea americană de lovire a generalului Soleimani, la 3 ianuarie, la Bagdad, a fost un act ce subminează securitatea și stabilitatea în regiune în timp ce atacurile cu rachete ale Iranului împotriva bazelor coaliției în Irak și schimburile de atacuri nu contribuie la găsirea soluțiilor problemelor complexe ale Orientului Mijlociu.

Chiar dacă nu sunt neapărat echivalente, formulările nu condamnă atacul american și nu numește eliminarea lui Soleymani asasinat – cum a făcut-o Rusia independent – și admonestează ambele părți pentru comportamentul lor. De altfel, individual, Președintele Turciei și-a anunțat deschiderea pentru căutarea unei soluții de reconciliere între cele două părți. Și cum a treia temă comună este Irakul, acolo unde părțile au afirmat susținerea pentru suveranitatea, independența și integritatea statului irakian și au avertizat despre fragilitatea situației interne, senzația înțelegerii depline a rămas în urma acestei declarații. Însă convergența s-a oprit aici.

Rusia i-a făcut loc Turciei în Libia

Negocierile sunt departe de a asigura buna înțelegere, mai ales că obiectivele gazdei, președintele Erdogan, nu au fost îndeplinite. Iar divergențele au două ținte, Siria și situația din provincia Idlib și Libia. Turcia și Rusia se confruntă față în față în cele două teatre, susținând părți diferite, iar soluțiile găsite în Siria și la Idlib nu se aplică, din contra, confruntările continuând din plin, cu larga participare a avioanelor de atac ruse în Estul provinciei controlate de rebelii susținuți de Turcia ai Armatei Siriene Libere.

În cazul Libiei, Turcia abia a intrat în teatru formal, deși se află deja de ceva vreme cu proxy sirieni, specialiști și tehnicieni care operează drone în favoarea guvernului recunoscut legal de către ONU, Fayed al Sarraj, în timp ce Rusia îl susține pe generalul rebel Khalifa Haftar și ofensiva sa către Tripoli, capitală pe care o asediază de 7 luni. Aici Rusia a fost de acord parțial cu cererile Turciei și cele două părți susțin un armistițiu și încetarea focului începând cu noaptea de 12 ianuarie la miezul nopții. Acesta e destinat inclusiv instalării depline în teatru a trupelor turce – deși Rusia ceruse inițial, prin vocea președintelui Putin, ca Turcia să nu o facă direct și nici prin intermediari.

De fapt, armistițiul și încetarea focului, ca și îndemnul la soluția politică, avantajează ambele părți: Turcia reușește să-și aducă forțele și să se instaleze la Misurata, acolo unde dorește să-și stabilească o bază navală și aeriană, în timp ce poate avea un respiro să pregătească apărarea guvernului legitim la Tripoli și să blocheze dorința lui Haftar de a încheia ofensiva în forță și a prelua toată puterea din Libia; Rusia reușește să intre în negocierile privind Libia legitim, după ce afirmase că trupele sale nu sunt pe teren, prin asocierea cu Turcia, cu care a mai făcut asemenea negocieri în Siria.

Ambele state afirmă că susțin negocierile din Germania pe tema discuțiilor de pace din Libia, asigurându-și un loc la masă. Chiar și Haftar a mai câștigat un pas, preluând orașul Sirte, până la sosirea trupelor turce și asediind și Misurata, o poziție pe teren mai importantă pentru a putea amplifica pretențiile la viitoarele negocieri. Asta dacă nu cumva încetarea focului nu va fi respectată și ofensiva va continua.

În plus, acordul turco-libian privind delimitarea zonelor economice exclusive și recunoașterea reciprocă a frontierelor în Estul Mediteranei e substanțiat și susținut de pătrunderea trupelor turce în Libia și permite potențarea Turciei spre a fi considerată în negocierile privind Estul Mediteranei și resursele de gaz, în condițiile unei explorări și exploatări de facto a Turciei în zona turcă a zonei economice exclusive a Ciprului și a Conductei EastMed care o ocolește, fiind o afacere Israel, Egipt, Cipru, Grecia, Italia. Rusia dorește intrarea Turciei în afacere pentru a avea un partener de negociere în consorțiu, altfel independența transferului gazului spre Italia și Europa intră în concurență deplină cu propriile gazoducte și propriile afaceri.

Divergențele majore rămân

Și în cazul Libiei, există divergențe majore. Ele vin cu precădere din faptul că trupele ruse și turce se confruntă direct și se împușcă reciproc. Dronele turce au lovit mercenari și trupe speciale ruse, în timp ce rachetele ruse au ucis și rănit operatori turci. Nu e vorba doar de faptul că armele livrate de fiecare parte fac ravagii între resortisanții adversarului. Mai nou, stațiile de bruiaj și operatorii aduși de ruși au început să afecteze zborurile cu drone ale turcilor în beneficiul guvernului legitim. Sirienii pro-turci sunt în confruntări directe cu trupele lui Haftar, fiind loviți inclusiv de aviația rusă(alături de cea emirateză și egipteană), la Tripoli, Sirte și Misurata.

În plus, Turcia și Premierul Erdogan au formulat public explicit plângeri față de susținerea de către Rusia a generalului rebel Khalifa Haftar. Președintele Erdogan a reproșat public prezența mercenarilor ruși lângă generalul rebel și a pronunțat și cifre, 2500 de ruși de partea lui Haftar, cu livrări de armament și asigurarea acoperirii aerienecu susținerea Rusiei față de rivalii din Golf. Aceste reproșuri și referiri nu au încetat niciodată, chiar dacă vorbim deja de un acord/declarație publică de miercuri, care este mai degrabă reflectarea unei înțelegeri și crearea spațiului necesar pentru ca Turcia să intre în teatrul de operațiuni în Libia, cu trupe regulate. Ankara își dorește, însă, asumarea deschisă de către Rusia a prezenței pe teren.

O situație și mai gravă este în Siria, acolo unde, dacă există înțelegere ruso-turcă în zona kurdă, în fâșia de securitate controlată de Turcia, apariția la frontieră a patrulelor comune formate din militari ruși și trupele loialiste ale lui Assad, pe anumite porțiuni, au expus trupele ruse la schimburile de focuri dintre turci și armata siriană, ca și între turci și kurzi. Dar situația cea mai gravă a rămas în provincia Idlib, acolo unde aviația rusă locește constant zonele rurale, unde forțele loialiste și ruse au înconjurat și atacat un număr de posturi de observație turce, acolo unde au loc schimburi constante de focuri.

Dar cea mai mare problemă o constituie valurile de refugiați care sunt alungați și epurați sectar de Al Assad și de tirurile ruse și sunt împinși spre Turcia. Asta în timp ce problema refugiaților a început să creeze costuri publice și electorale lui Erdogan. În plus, populația turcă nu mai acceptă un nou val de refugiați, în timp ce 250.000 au luat deja calea frontierei cu Turcia.

Pe această temă, Erdogan nu a reușit să obțină nici o concesie. Din contra, și în ajunul sosirii președintelui Putin la Ankara, și mai ales a doua zi, tirurile și bombardamentele s-au accentuat în toată zona de est rurală a regiunii. În documentul final semnat, pe tema Siriei, Turcia a obținut doar referirea la memorandumurile cu Rusia semnate anterior și mențiunea integrității teritoriale, a suveranității și a independenței Siriei unitare, cu condamnarea atât a terorismului, cât și a separatismului. În schimb nu a obținut încetarea focului pe care și-o dorea și reluarea unui proces politic măcar din această situație.

Rusia susține forțele loialiste ale lui Assad pentru a prelua controlul deplin al Siriei înaintea oricărei negocieri. Rusia susține și politica de epurare etnică, fiind cea care sdă loviturile țintite în zona civilă, la spitale și în taberele de refugiați, pentru a alunga sunniții din Siria. În plus, nu-și dorește acord negociat înaintea obținerii controlului total al lui Assad pe tot teritoriul sirian și eliminării zonelor de dezescaladare stabilite în Siria, inclusiv Idlibul controlat de turci și forțele pro-turce. De aceea Turcia nu a obținut în document decât o formulare de apel la calm în Siria și Idlib.

Nemulțumirile perene ale Turciei și avertismentul din Bosfor

Dar nemulțumirile Turciei se accentuează, iar punctele de divergență se acumulează în relația bilaterală. Asimetria dintre cele două state și formulele pe care le găsește Moscova tot timpul în relațiile bilaterale satisfac doar parțial partea turcă. Ankara resimte tot mai mult că nu este o relație între egali, și, în mod paradoxal, deși are câștiguri la fiecare pas, e nemulțumită de înclinația Rusiei de a-și rezerva partea leului.

Practic, Rusia nu a pierdut nimic din interesele sale în nici una din temele abordate cu Turcia. În plus, a lăsat-o să înțeleagă în fiecare din elementele cedate – de fapt care constituiau cel mult interes comun, cu câștiguri sigure pentru Rusia – că i-a făcut Ankarei o favoare și că îi este datoare. Pe de altă parte, în multe dintre înțelegeri, Turcia s-a trezit că Rusia formal respectă înțelegerile, dar că alte părți din teatre sunt cele care continuă pe direcția apărată inițial de Rusia și care subminează câștigurile sperate și așteptate de Turcia, menționate în acordurile ruso-turce.

Avantajul gazului și a coridorului energetic e clar. Însă el crează dezechilibru și dependență, iar în materie financiară, Turcia plătește sume importante și câștigă moderat comparativ cu Moscova și din TurkStream. Apoi achizițiile de armament, despre care Rusia transmite că sunt o favoare pentru Turcia, au alienat Ankara de partenerul american, au creat tensiuni în NATO, și asta pe seama unor plăți substanțiale pentru o categorie intermediară de rachete anti-aeriene, nicidecum ultima generație așteptată, și care ar fi trebuit să aibă caracteristici substanțial mai bune. Însă cele arătate Turciei s-au dovedit a nu fi pentru export.

Și de această dată, acordul pe Libia pare să fi făcut Turcia datoare Rusiei. Pe de altă parte, dacă ceilalți combatanți – Haftar în primul rând, apoi Egiptul și Emiratele Arabe Unite pe de altă parte – nu respectă încetarea focului, câștigurile de pe hârtie se pot dovedi mai degrabă iluzorii. Acest tip de păcăleli, puse pe seama întâmplării sau a terților, otrăvesc relația bilaterală și consolidează senzația de dominare și tutelare din partea Rusiei, așa cum e și cazul privitului de sus și a ignorării unora dintre doleanțele Turciei. De exemplu, abordarea rușilor la solicitările de încetare a focului în Idlib cu refuz tranșant și, din contra escaladarea acțiunilor stârnește frustrări majore.

Potrivit analiștilor turci din spațiul apropiat președintelui, care au fost autorizați în mod substanțial, în ultima vreme, să exprime și public aceste nemulțumiri, relația este otrăvită de acest comportament. În plus, această abordare debalansată și de sus face ca bunele relații să nu poată fi menținute pe termen lung, indiferent de relația personală excelentă Putin Erdogan. Presiunile se acumulează. De altfel, Turcia a semnalizat deja o primă temă de contencios, respectiv anularea Convenției de la Montreux, din 1936, care tutelează regimul strâmtorilor, odată ce va fi construit canalul Istanbul care ocolește strâmtorile. Traficul de aici nu e supus regulilor Montreux, adică liberului acces și limitării staționării navelor militare la statele riverane, ci va introduce plata și accesul oricui vrea să tranziteze – inclusiv militar, la orice tonaj.

Mai mult, construcția canalului ar schimba situația juridică și prin strâmtori, motiv de blocare a traficului cu produse petroliere, inflamabile și periculoase prin inima Istanbulului și de anularea deplină a acordului Montreux, care a fost o referință constantă până azi a Turciei, gardianul strâmtorilor dintre Marea Neagră și Marea Caspică. Nu am ajuns la o decizie în acest sens, deși declarațiile ambigue pe această temă a Președintelui Erdogan lasă loc de interpretare.

Canalul Istanbul mai are nevoie de autorizații de construcție și de 5-6 ani cel puțin spre a fi o alternativă, însă avertismentul devine clar și transmite faptul că ieșirea Rusiei din Marea Neagră și intervenția flotei sale din Nord și din oceane în regiunea Mării Negre depinde de Ankara, iar acesta e un avantaj strategic ce poate afecta pe deplin capacitatea Rusiei de a naviga în Mediterana liber, cu nave plecate din Novorossisk și Crimeea, spre mările calde.