Acțiunile milițiilor șiite pro-iraniene din Irak și creșterea tensiunilor Iran- Statele Unite au ocultat în mare măsură, la începutul acestui an, o situație cel puțin la fel de tensionată în provincia Idlib din Siria. Aici asaltul forțelor loialiste ale lui Bashar al Assad alături de milițiile șiite și soldații iranieni, dar și de companiile militare private ruse și de aviața rusă, împotriva opoziției sunnite, urmată de atacurile directe la adresa civililor și epurarea sectară programată au dus la o criză umanitară majoră care a fost discutată pe larg în Consiliul de Securitate, vineri, 3 ianuarie. În plus, joi este așteptat la Ankara Vladimir Putin, în condițiile unor tensiuni tot mai importante ruso-turce în legătură cu situația din Idlib unde se află forțe și puncte de observație turce și opoziția susținută de Turcia, Armata Siriană Liberă, și unde forțele lui Assad și cele turce sunt angajate deja în confruntări directe.

Păcăleala cu zonele de dezescaladare și epurarea sunniților

 

După intervenția Rusiei în Siria, în septembrie 2015 – de unde a anunțat că a încheiat operațiunile și s-a retras de vreo 3 ori numai prin declarațiile președintelui Putin – la 14 martie 2016, la 11 decembrie 2017 și ultima oară la 4 octombrie 2019, în reuniunea Clubului Valdai – Rusia a asigurat forța aeriană de lovire pro-regim, trupele de pe teren – împreună cu Iranul – a refăcut Armata Arabă siriană și, în același timp, a creat așa numitele zone de dezescaladare. E vorba despre zone sub controlul opoziției, peste tot în Siria, unde civilii care nu doreau să fie sub conducerea regimului au avut loc de refugiu.

 

În iulie 2017, pentru a reduce violența, au fost create 4 zone de dezescaladare, provincia Idlib, Rastan și Talbiseh în nordul provinciei Homs, Gouta de Est, la Nord de Damasc și Deraa și Quneitra, la granița cu Iordania. Scopul era stoparea violenței și trecerea la procesul politic pregătit de ONU. În schimb, fiecare dintre aceste zone a fost atacată, pe rând, de către aviația rusă și forțele pro-regim, au fost distruse spitale și școli, alături de taberele de refugiați, civilii și luptătorii fără arme care s-au predat au putut să se miște către o altă zonă de dezascaladare, prin coridoare create special, pentru ca, în final, peste 3 milioane de oameni să se refugieze în Idlib, ultima enclave a opoziției.

 

Intenția regimului nu a fost în nici un moment să treacă la alegerea parlamentului ca adunare constituantă, format din 3 părți, un proiect ce trebuia realizat la sfârșitul lui 2018 – unde 50 de reprezentanți să fie ai regimului, 50 ai opoziției și 50 ai diasporei. Nu s-a dorit niciodată o Constituție echitabilă, care să integreze majoritatea sunnită din Siria alături de allawiți – o sectă șiită – și de minorități creștine maronite, druze și așa mai departe. Soluția a fost să mențină proiectul blocat și, între timp, să câștige pe teren în Siria, să preia controlul pe majoritatea teritoriului și să-l mențină cât mai mult pe Al Assad la conducerea statului, oricât de mult amanetează viitorul sirienilor prin cedările către Rusia și Iran.

 

Și cu opțiunea democratică sunt probleme mari. Mai întâi, se discută dreptul de vot al sirienilor care au părăsit teritoriul, apoi este forțată majoritatea sunnită să ia calea pribegiei, cu precădere către Turcia și Europa, iar această epurare sectară să ajute la o situație care să-i dea câștig de cauză în continuare lui Al Assad care, cu minoritatea allawită, să continue să conducă statul sirian cu mână de fier. Eventual reconstrucția să fie plătită de europeni, cum planifica Vladimir Putin, care vroia să ia banii chiar înainte de crearea Parlamentului, votarea Constituției și organizarea primelor alegeri libere.

 

În cadrul formatului Astana – Turcia-Rusia-Iran, fricțiunile au atins cote importante odată ce Rusia și Iranul îl susțin pe Al Assad în timp ce Turcia susținea opoziția siriană prin intermediul Armatei Siriene Libere și vroia relocarea sunniților din Turcia pe teritoriul sirian – cu precădere a triburilor turcomane – în nordul Siriei, eventual ca tampon la frontiera de sud a Turciei față de kurzi, la Est de Eufrat. De asemenea, Assad nu este, în viziunea Turciei, parte a soluției. În plus, între cele trei părți au apărut tensiuni și schimburi de focuri pe teren în mai multe rânduri, cea mai recentă ciocnire fiind între ruși și iranieni, chiar la începutul lui 2019, fapt care a întârziat ofensiva în Idlib.

 

Bastionul Idlib: ultima regiune a rezistenței anti-Assad

 

Provincia Idlib este ultimul bastion al opoziției Sunnite din Siria. Aici se află un număr dublu de persoane decât acum 9 ani, în Siria lui Assad, peste 3 milioane față de 1,5 milioane, tocmai din relocarea opoziției din zonele de dezescaladare. Aici se află opoziția susținută de Turcia, Armata Siriană Liberă, dar și organizații jihadiste, cu precădere fostul Front al Nusra care, la începutul conflictului, a jurat ascultare către Al Qaeda. Rusia și Siria susțin că aici se află teroriști. De aici presiunea la adresa Turciei a început cu solicitarea de a separa opoziția de jihadiști, pe care regimul și Rusia lui Putin i-a declarat ținte legitime.

 

Turcia a propus propria sa tactică, accea de a avea avanposturi care să protejeze populația sunnită. De asemenea, au fost făcute patrule mixte cu soldați turci alături de soldați americani și membri turcomani și arabi ai Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, care au patrulat cu precădere în jurul orașelor kurde la Vest de Eufrat. Era vorba despre creșterea încrederii și garantarea unei zone tampon care să evite confruntările. Dar și aici a fost o păcăleală.

 

La 6 mai, Assad a decretat operațiunea Apusul Idlibului, în zona de sud a provinciei, scopul fiind capturarea liniei strategice Morek-Latamine, dar luptele s-au încheiat fără o victorie militară. Motivele au fost disciplina precară a trupelor, conflictul ruso-iranian și neimplicarea milițiilor șiite pro-iraniene decât pe final – se săturaseră să dea carnea de tun pentru victorii strategice care profitau doar rușilor – și lipsa sprijinului de foc al dronelor iraniene, ca și forțe militare reduse pe teren. Pauza instituită la 31 august a dus la calmarea spiritelor și negocierile ruso-iraniene esențiale.

 

Au continuat însă lovituri aeriene pentru intimidarea și alungarea civililor, o tactică deja cunoscută în Siria. Întâlnire din 22 octombrie de la Soci și vizita lui Assad la trupele din sudul provinciei Idlib au anunțat reluarea focului, fără ca să fie formal declanșată vreo operațiune. Apariția problemei de la Est de Eufrat, interesul Turciei de a prelua controlul frontierei turco-siriene și mutarea refugiaților sirieni sunniți pe teritoriul sirian a determinat acordul tacit și tolerarea, în schimb, a atacurilor regimului Assad în Idlib, strict asupra teroriștilor.

 

A fost vorba mai întâi de un atac la Kibbene, în vestul provinciei, la 24 octombrie, cu tiruri ruse și atacuri siriene împotriva grupului extremist Hayat Tahrir al Sham (fostul Front al Nusra) care controla regiunea. Apoi Rusia a lansat cunoscutele bombardamente aeriene pentru a înfricoșa populația civilă și a o pune pe fugă, către Nord. Zeci de civili și-au pierdut viața și câteva mii au fugit din zona vizată. Avansul dinspre sud a început la 14 noiembrie, după atacurile aeriene la adresa taberelor de refugiați din zonă, la la 19 decembrie autoritățile siriene au anunțat formal operațiunea Apusul Idlibului 2.

 

Sunniții au fost împinși spre zonele controlate de turci din Nord, lângă frontiera turcă, în timp ce autoritățile siriene au preluat controlul autostrăzilor M4 și M5 spre Alep. Scopul real era eliminarea opoziției sunnite din regiune. Într-o coordonare perfectă siriano-iraniano-rusă, de această dată, avansul a fost major, au fost cucerite peste 40 de sate, însă acțiunile militare asupra civililor și impactul umanitar a fost dezastruos, de unde atenția Consiliului de Securitate pe această temă. Franța și Marea Britanie au sesizat Consiliul și au organizat reuniunea din 3 ianuarie.

 

Soldații turci sub tirurile Armatei arabe siriene

 

Operațiunile ofensive ale regimului, susținut de aviația rusă, companiile militare private ruse ale GRU și milițiile pro-iraniene conduse de soldații iranieni, au pus 4 din cele 12 posturi turce în situație de a deveni ținte, fiind înconjurate și schimbând nu rareori focuri cu atacatorii. Că nu-și mai îndeplinesc sarcina de a asigura populația sunnită civilă locală e una, dar deja soldații turci sunt amenințați și atacați direct.

 

Astfel, forțele turce au fost încercuite în cel puțin 4 posturi de observație din provincia Idlib: la 23 decembrie la punctul de observație Surman, după ce postul de observare de la Morek era deja înconjurat și sub asediu de peste 3 luni, de la prima operațiune a regimului. La 26 decembrie, orașul Maaret al Numan și zona din împrejurimi a devenit ținta regimului, împreună cu postul de observație de aici al Turciei, în timp ce și postul de observație turc din Tal Tukan a intrat sub presiune și amenințare directă a forțelor ofensive ale lui Al Assad.

 

De altfel, între armata turcă și Armata Arabă siriană – loialistă- a lui Assad au avut deja atacuri și schimburi de focuri cu precădere în zona rurală din Estul guvernoratului Idlib, chiar la începutul de an, la 1 ianuarie. Armata siriană a lansat tiruri de artilerie care au lovit postul de observație turcesc de la Ma’ar Hathat în timp ce soldații turci au efectuat tiruri de artilerie asupra pozițiilor siriene din Jarjanaz, în sud-estul provinciei Idlib. Armata siriană a atacat și postul de observație turc din orașul Sarman care este sub asediu din partea forțelor regimului din toate părțile, fiind complet înconjurat.

 

Turcia a insistat că nu intenționează să-și retragă trupele din Idlib până când nu se ajunge la un compromis politic final. De altfel, pentru Ankara, este una dintre principalele argumente pentru ca Turcia să fie parte a procesului politic final. Este și ultima speranță a opoziției majoritare sunnite din Siria, răspândite peste tot prin lume, dar în special aflată în Turcia, pentru a putea reveni în țară și participa la procesele politice democratice de după război.

 

Diplomația telefoanelor și întâlnirilor turco-americane și turco-ruse

 

Nu e întâmplător că tema atacurilor împotriva forțelor turce și problema refugiaților au fost discutate joi, 2 ianuarie, într-o convorbire telefonică Erdogan-Trump. Conținutul complet al convorbirii nu e public, dar comunicatele oficiale notează acordul părților turcă și americană pentru nevoia de dezescalarade din Idlib. Pe aceeași temă e așteptată și discuția Putin-Erdogan de joi, 9 ianuarie de la Ankara.

 

Mesajele ruse către Ankara sunt mai degrabă nervoase, în ultima vreme. Deși formal este vorba despre dechiderea conductei de gaz TurkStream, cu 15,5 miliarde metri cubi de gaz pentru Turcia și tot atât spre Europa, după zâmbete și poze, discuțiile serioase vizează cu precădere două zone unde confruntările sunt directe și unde nici Rusia, nici Turcia nu pot fi de acord ca soldații celor două părți să tragă unii în alții: Siria-Idlib și Libia.

 

Rusia consideră ca “a acționat ca un gentlemen când a luat în considerare preocupările Turciei” și amenințările din partea Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, considerate forțe teroriste de către Ankara, de aceea consideră că și Turcia trebuie să ia în considerare “preocupările ruse pentru provincia Idlib” și preocupările față de teroriștii sunniți din regiune, pentru ca “parteneriatul să nu fie cu beneficii unilaterale”. Chiar dacă nu e vorba despre un schimb direct, presiunile la adresa Turciei vor fi majore și nu se știe cât va conta sprijinul Statelor Unite pentru aliatul său din NATO în cadurl acestor discuții.

 

Deja armata siriană a ajuns la est de Eufrat, în contact cu turcii, iar pe o parte din frontiera din nord-estul Siriei sunt patrule siriano-ruse chiar în zona de securitate turcă, unde urmează să fie amplasați sirienii sunniți refugiați în Turcia. În plus, regimul Assad a condamnat operațiunea Primăvara Păcii a Turciei în nordul Siriei, în zona kurdă, calificată drept atac la adresa suveranității siriene.

 

Idlib – valuri de refugiați, fără loc de retragere

 

Dezbaterea din Consiliul de Securitate de vineri, 3 ianuarie, a fost extrem de animată și a vizat deopotrivă încheierea misiunii umanitare în Siria, la 10 ianuarie, nemaifiind autorizată mai departe, după eșecul a două rezoluții succesive concurente, cât și situația procedeului de țintire a taberelor de refugiați și alungarea sunniților din Siria.

 

În primul caz, e vorba de sprijinul umanitar pentru peste un milion e refugiați și o suplimentare de urgență actuală pentru cei 300.000 de noi refugiați după ofensiva siriană în Idlib. Turcia a denunțat situația și a acuzat presiunea a care e supusă – ca efect al decontului intern față de propria populației, al mesajului către opoziția pe care o susține în Idlib dar și ca averisment către Europa și marcare a nervozității față de Rusia lui Putin. Pe de altă parte, fără a avea o rezoluție sau o condamnare explicită, reuniunea a fost ocazia cu care s-a subliniat că eventuala combatere a terorismului – cum își explică Rusia operațiunea în Idlib – nu se face cu ignorarea dreptului internațional, inclusive a celui umanitar.

 

Preocupările organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului și ale ONU au început cu atacul din 20 noiembrie din tabăra de refugiați Qah, la 5 km de granița cu Turcia, o tabără de refugiați considerată sigură și lesne de aprovizionat de pe teritoriul turc. Atacul aerian s-a soldat cu 12 morți(8 copii) și 58 de răniți. În orașul Qah a fost bombardată maternitatea, care a fost parțial distrusă.

 

Atacurile aeriene echivalente cu o adevărată operațiune teroristă împotriva civililor sunt cele cunoscute în Siria, deși încalcă flagrant dreptul umanitar. Pe de altă parte, e un atac fără precedent, fiind pentru prima oară când sunt vizate tabere de refugiați de lângă graniță. Regimul Assad sprijinit de aviația rusă chiar vor să-i alunge pe sunniți de pe teritoriul sirian, într-o adevărată epurare sectară!

 

De altfel, potrivit datelor oficiale, în perioada 1 martie-24 august 2019, numai în prima parte a operațiunii regimului în Idlib, au fost bombardate 34 de clinici, centre medicale și spitale în provincia Idlib și din zonele din jur, în provinciile Hamah și Alep. Alături de bombardamentele și tirurile de artilerie împotriva taberelor de refugiați, aceasta reprezintă cea mai sigură tactică de alungare a civililor sirieni sunniți din opoziție de pe teritoriul sirian.