Primăvara arabă 2.0 a izbucnit în 2018 în Orientul Mijlociu și în Algeria ca efect al revoltei publice împotriva regimurilor democratice imperfecte instalate în Orientul Mijlociu, cu precădere cele închise, ce avantajează grupuri, secte, triburi, miliții care capturează și determină politicile unor anumite instituții, dacă nu ale statelor în deplinătatea lor, blocând, de fapt, accesul liber la conducerea acestuia, dezvoltând corupția și refuzând populației accesul deplin la oportunități. Cazurile Algeria, Liban, Irak sunt relevante. Nu că în Iran am sta mai bine, iar noul val de proteste afectează întreaga regiune în toate punctele relevante pentru interesele Teheranului. De unde și percepția că e vorba despre o conjurație americană anti-iraniană ce trebuie combătută cu violență directă, morți și atragerea Americii în Irak într-un război direct. Eventual în Irak. Nu întâmplător, după scrierea acestui articol, Statele Unite a lovit cu o rachetă mașina în care se afla la Baghdad Qosem Seleimani, Șeful forțelor Al Quds al Gardienilor Revoluției Islamice, trupele de intervenție externă ale Teheranului, responsabil de acțiunile de susținere și antrenare a Hezbollahului libanez, de susținere a lui Bashar al Assad și de antrenare a milițiilor șiite pro-iraniene din Irak.

Evitarea capcanelor iraniene și blocarea reacțiilor militare 

Acțiunile provocatoare iraniene în întregul Orient Mijlociu au izbucnit imediat după retragerea Statelor Unite din JCPOA, acordul nuclear iranian, scopul fiind de a forța și a obține condiții mult mai bune, în caz contrar fiind reintroduse sancțiunile. De altfel, Iranul se sugrumă în situația posibilităților restrânse de a mai exporta petrol și gaze către terți, fără ca această renunțare să ducă la o creștere a prețului barilului de petrol. Din contra, Arabia Saudită, cu precădere, a completat necesarul de pe piață, alături de Statele Unite, care au devenit exportator net de petrol și gaze și au eliberat cantități iportante pe care le importa înaintea revoluției exploatării de șist.

Ca urmare a sugrumării economice, economia iraniană s-a prăbușit și populația a început să fie tot mai critică la adresa modului în care regimul Ayatollahilor, liderul Suprem religios și Președintele, respectiv Guvernul au gestionat sancțiunile și relația cu americanii. E adevărat că principala problemă a SUA - finanțarea de către Iran a miliților șiite, conflictelor sectare și destabilizării în Orientul Mijlociu – nu a putut fi soluționată, din contra, a fost baza de retaliere a Teheranului. Atacuri în strâmtoarea Hurmuz la adresa petrolierelor, atacuri la adresa rafinăriilor, depozitelor și transporturilor petroliere din Golf, finanțarea milițiilor Al Houthi din Yemen, a Hezbollahului, Hamas-ului și Jihadului Islamic anti-israeliene, împreună cu finanțarea și susținerea lui Al Assad în Siria, direct, prin luptători iranieni și prin înființarea de miliții șiite, plus influența dezastruoasă din Irak au determinat nemulțumiri majore la Washington.

Totuși SUA au reușit să evite la fiecare moment atragerea în capcana unei confruntări directe, oprind chiar o retaliere masivă împotriva trupelor care au doborât o dronă americană aflată în spațiul aerian internațional. Iranul trăiește cu sentimentul – și pe baza unor evaluări publice ale Joint Chiefs of Staff – că SUA nu poate câștiga un război împotriva sa, ci va pierde multe trupe, capabilități, susținerea internațională și, mai ales, Iranul va putea să acționeze, prin milițiile sale construite în tot Orientul Mijlociu, împotriva trupelor și intereselor americane în zonă. Ezitarea intervenției lui Obama în Siria, după încălcarea liniilor roșii privind atacurile cu armă chimică ale lui Assad și lipsa de reacție la intervenția rusă pe teren, dar și anunțul lui Donald Trump privind retragerea-prematură - a trupelor americane din Siria, Irak și Afghanistan au întărit această convingere care face ca numărul provocărilor greu atribuibile sau care pot fi negate credibil până la expunerea unor capacități de intelligence americane în regiune să se amplifice la cote greu acceptabile.

Vârful a intervenit în sfârșitul anului, când, după 6 luni de atacuri cu rachete la adresa bazelor americane, a fost atacată vineri, 27 decembrie, cu 30 de rachete, o bază a armatei irakiene de lângă Kirkuk unde se află soldați americani și a fost ucis un contractor american, fiind răniți 3 militari americani și doi din forțele irakiene. Acțiunea atribuită milițiilor Kataib Hezbollah, proiraniene - susținute de Iran prin subordonare directă, fără intermediarul local șiit irakian - a declanșat retalierea. Atacuri cu rachete la adresa bazelor americane au mai existat dar niciodată cu victime. De această dată lucrurile au stat altfel.

În replică, SUA au atacat 5 baze ale Kataib Hezbollah, 3 din Irak și 2 în Siria, acolo unde aceste trupe ajută regimului lui Al Assad. În urma atacurilor, au fost uciși 25 de militanți, alte câteva sute fiind rănite. Atacurile cu rachete au vizat depozite și centre de comandă și control de unde au fost lansate nu o dată și coordinate operațiunile împotriva trupelor și facilităților americane. Toate se află pe drumul de alimentare și control pe linia Iran-Irak-Siria-Liban, crucial pentru Teheran în abordarea strategică a controlului ieșirii la Mediterană prin intermediari.

Protestele masive din Irak au răsturnat controlul iranian cunoscut

Provocarea Kataib Hezbollah nu putea rămâne fără răspuns. Ar fi însemnat ca de fiecare dată când doreau, forțele pro-iraniene să atace cu impunitate bazele americane, să ucidă soldați, diplomați sau contractori americani. Era o linie roșie a cărei depășire este greu acceptabilă și care a trebuit întărită prin aceste atacuri și prin costurile impuse regimului de la Teheran în acest fel. Mai mult, însăși atacul originar arată foarte clar o nervozitate în creștere a Iranului în Irak, mai ales după retragerea și relocarea trupelor americane din Siria la frontiera cu Irakul, la baza Al Tanf, la granița dintre Siria și Irak, loc atacat nu odată de Kataib Hezbollah în 2017 și 2018.

Nervozitatea vine în mod special din nemulțumirile tot mai virulente anunțate atât în Liban – unde ținta a fost guvernul Hariri, dar, în fapt, revolta a vizat împărțirea puterii și confiscarea funcțiilor din stat de către grupările sectare, religioase și împărțirea puterii după pacea din Liban, ținta fiind inclusiv corupția generată de dominația Hezbollah – dar și în Irak, acolo unde dominația aparține partidelor șiite și guvernele sunt formate și controlate de Teheran. Or protestele din ultima vreme, începând din luna octombrie mai ales, a vizat din nou această împărțire sectară și de grup a puterii și mai ales dominația iraniană în Irak, având drept rezultat proteste masive anti-guvernamentale împotriva corupției și a lipsei accesului la oportunități și servicii corecte a populației.

Iranul vede cum controlul său în Irak se evaporă și cum e atacată de populație pe toate vocile, indiferent de zona de acțiune. Mai mult, în prim planul protestelor s-au aflat exact șiiții din zonele de sud, cei care au atașamente mult mai relevante față de liderii religioși locali de la Karbala și Najaf, centre spirituale rivale grupării iraniene de la Qom. În plus, manifestațiile de protest au reunit irakieni de toate confesiunile, subliniind că a fost depășită linia delimitărilor și războaielor sectare și că solicitările sunt legitime și profund populare, inclusiv cele de retragere a influenței iraniene din Iran. Evident că e mult mai greu, însă.

Protestele au durat mai bine de 12 săptămâni, cu o presiune constantă de a intra în Zona Verde, zona guvernamentală, dar și cu incendierea consulatului iranian din Najaf, oraș șiit din sud. Premierul Abdul Mahdi, al unui guvern creat prin intervenția generalului iranian Qasem Soleimani, șeful milițiilor Al Quds ale Gardienilor Revoluției Islamice din Iran, a fost atacat constant pentru subordonarea sa față de Teheran și a fost obligat să demisiuneze la sfârșitul lui noiembrie. Două termene pentru crearea unui nou guvern au trecut deja, fără sorți de izbândă. Manifestațiile de protest au fost întâmpinate la Baghdad cu forța, utilizându-se muniția de război de către forțele de ordine, fiind uciși 500 de protestatari și 27.000 au fost răniți, potrivit trimisului ONU pentru drepturile omului în regiune.

De data aceasta, în ajund de An Nou, protestele la adresa ambasadei SUA au fost organizate de milițiile șiite pro-iraniene marți și miercuri, 31 decembrie și 1 ianuarie, și s-au soldat cu atacul la zona de recepție a ambasadei, distrugerea ei și tentativa de a ataca mai departe facilitatea – întâmpinată de soldații americani cu focuri cu gaz lacrimogen de pe acoperișul ambasadei – apoi, în prima zi a lui 2020 și cu incinerarea acestei zone de primire a Ambasadei. În acest caz, guvernul irakian al lui Mahdi nu a mai reacționat la fel de virulent și nu a apărat Ambasada, spre nemulțumirea Washingtonului care a pus totul în cârca Iranului. Totuși, pe 1 ianuarie, forțele milițiilor șiite s-au retras din Zona Verde, cu Kataib Hezbollah ultima și pe punctul de a nu respecta ordinul Forțelor de Mobilizare Patriotice – grupul umbrelă pentru puzderia de miliții șiite pro-iraniene create în Irak.

Refuzul Președintelui Irakului de a mai numit premieri făcuți la Teheran

Iranul are acum probleme majore atât în alcătuirea unei majorități cât și în dominația asupra Irakului, din mai multe motive. Mai întâi protestele generale și acuzațiile la adresa sa pentru toate nemulțumirile economice, lipsa locurilor de muncă, serviciile proaste în Irak și influența excesivă iraniană asupra Irakului, cu precădere prin intermediul milițiilor șiite locale. Reacția virulentă a guvernului demisionar asupra protestatarilor nu a făcut decât să-i incite și mai mult și populația de toate confesiunile să se opună în mod substanțial oricărei formule guvernamentale propuse de la Teheran sau sub influența acestuia.

În al doilea rând, președintele kurd Barham Salih – potrivit modului de împărțire a puterii în Irak, președintele mai degrabă decorativ al statului este un kurd, premierul un șiit iar președintele Parlamentului sunnit – a anunțat că refuză să numească un premier pro-iranian și amenințând cu demisia din funcție pentru a evita vărsarea de sânge și a salvgarda pacea civilă. O asemenea abordare a fost aplaudată de către protestatarii de toate culorile care sunt în a 13-a săptămână de proteste și cer alegeri anticipate și sfârșitul dominației blocurilor politice actuale și a influenelor sectare asupra diferitelor instituții ale statului, susținând poziția președintelui.

Nu în ultimul rând, după atâta investiții în Irak și în întreaga regiune, Iranul are probleme chiar cu șiiți irakieni. Liderii șiiți au cerut constant retragerea trupelor americane dar și iraniene din regiune, din Irak. Însă cum astăzi influența majoră aparține Iranului, reacțiile sunt vehemente legate de actualele evoluții din Irak. Marele Ayatollah Ali Al Husseini al-Sistani a avertizat că  Irakul nu trebuie să devină câmp de rezolvare a disputelor regionale în timp ce atunci când milițiile șiite pro-iraniene au atacat bazele americane din Irak, clericul Muqtada al Sadr a cerut retragerea SUA și a Iranului din Irak și a cerut milițiilor pro-iraniene să înceteze “acțiunile iresponsabile”. Primul ministru Adel Abdul Mahdi a numit, firește, atacurile americane la adresa bazelor milițiilor șiite pro-iraniene o violare a suveranității irakiene, lucru care nu a fost reproșat la atacurile succesive ale milițiilor asupra bazelor irakiene și americane din Irak.

Reacțiile milițiilor șiite pro-iraniene din Irak

Reacțiile milițiilor pro-iraniene din Irak, reunite sub numele de Forțele de Mobilizare Patriotice, au fost unele virulente, și le-am văzut în condițiile atacului la adresa Ambasadei Americane. În plus, forțele șiite pro-iraniene din Parlament au început să strângă semnături pentru a determina anularea sau denunțarea acordului irakiano-american privind prezența trupelor americane în Irak și antrenarea trupelor speciale și a armatei irakiene de către americani.

În Irak sunt câteva categorii de miliții pro-iraniene, care mai de care mai violente și mai periculoase. Mai întâi Kataib Hezbollah – Batalioanele Partidului lui Dumnezeu - are 5000 de oameni pregătiți încă din 2003 de către Iran. În perioada confruntării cu Daesh, autointitulat Stat Islamic, au fost pregătiți de Hezbollahul libanez. Au detașat luptători în Siria, care luptă pentru Bashar Al Assad și au țintit trupele americane pe unde au putut.

Kataib Hezbollah a fost declarată organizație teroristă în 2009 de către SUA ameninșând stabilitatea în Irak. Și fondatorul grupului, Jamal Jaafar Ibrahimi, alias Abu Mahdi Al Mohanes, consilier al lui Qassem Soleimani, a fost declarat terorist. De altfel cei doi au fost eliminați împreună de atacul american cu rachetă din 3 ianuarie dimineața lângă aeroportul din Baghdad. În 2007 a fost condamnat la moarte în contumacie de un tribunal kuwaitian pentru implicarea în atacurile din 1983 la adresa ambasadelor SUA și Franței, ținte ale atacurilor cu bombă. Mohanes e și supervizorul Forțelor de Mobilizare Populare, legate de armata irakiană în timpul combaterii ISIS, cele care au atacat Ambasada SUA în ajunul Anului Nou.

Organizația Badr, după numele unei celebre lupte din secolul 7 a Profetului Mahomed, a fost înființată încă din 1982 de către Hadi al Amiri, omul Teheranului în Irak. El a luptat în războul contra Irakului de partea iraniană între 1980 și 1988 și a luptat cu Saddam Hussein în toată perioada exilului în Iran. A trimis numeroși luptători în Siria și a participat ca principal forță – alături de Peshmerga kurdă din Irak – la combaterea ISIS. Din 2014 a intrat în politică și e un important aliat al Iranului în politica irakiană. Este sub ascultarea Liderului Suprem Irakian, Ayatollahul Ali Khamenei.

În fine, Asaib Ahl al-Haq sau Liga Celor Drepți, este unul dintre cele mai cunoscute miliții irakiene, format în 2006 de către Qais al-Khazali ca forță sectară cu numeroase operațiuni și atacuri asupra forțelor irakiene și americane. Deși în 2012 a lăsat armele și s-a alăturat proceselor politice din Irak, grupul a rămas violent și cu acțiuni militare și agresive. Liderul său Khazali a fost aresttat în 2007 de forțele americane pentru rolul în atacurile sectare din 2007, din Karbala, inima regiunii șiite din sudul Irakului, unde au murit 5 soldați americani. Și el a lupta contra Stat Islamic.

Militarizarea conflictului SUA-Iran din Irak

Acțiunile milițiilor șiite pro-iraniene din Irak, tirurile asuprabazelor americane și uciderea și rănirea cetățenilor americani ca și atacul la adesa Ambasadei SUA, pentur a protesta față de retalierea cu rachete asupra bazelor Kataib Hezbollah, arată o spirală a escaladării și o militarizare a rivalităților din Irak. Dacă până recent acțiunile se reduceau la un război al cuvintelor și presiunile pentru controlul Guvernului irakian respectiv acțiuni politice și proteste pașnice, trecerea unei linii roșii amenință să ducă la escaladarea oricând într-un război deschis. Totuși stoparea asaltului la adresa Ambasadei americane și retragerea milițiilor după o noapte în corturi arată și limitele acțiunilor admise de Guvernul interimar irakian asupra Ambasadei SUA dar și limitele influenței politice iraniene la Baghdad.

Dtatele Unite au în Irak 5200 de militari și un număr neprecizat de contractori privați civili. Majoritatea soldaților sunt staționați în baza din nord-vestul Baghdadului și la baza din nord, din zona kurdă. Ambasada a fost deschisă din 2009 și are 104 acri, cam cât statul Vatican. Aici și în consulatul din Erbil, din zona kurdă se află 496 de membri ai personalului diplomatic American. Trebuie spus că în Irak erau 170.000 de militari în 2007 și 16.000 numai în facilitățile ambasadei din Baghdad în 2012.

După atacul de marți, Pentagonul a trimis 120 de soldați la Ambasada din Baghdad iar alți 750 au fost detașați imediat ca sprijin în Kuwait. De altfel forțele din regiune au fost suplimentate cu 14.000 de militari în regiunea Golfului începând din luna mai, între 3000 și 5000 urmând să revină în proximitatea Irakului pentru a interveni la nevoie. De altfel, Ambasada SUA nu a anunțat nici o victimă și nici retragerea din Irak. Ambasadorul Matthew Tueller, aflat în concediu, s-a reîntors de urgență la Baghdad. Doar operațiunile consulare au fost întrerupte miercuri, 1 ianuarie și Secretarul de Stat Mike Pompeo a fost obligat să rămână la Washington și să-și amâne vizita în Ucraina de pe 2 ianuarie. Aparența era că lucrurile au intrat în normal, disputele cu guvernul interimar irakian au loc în spatele ușilor închise dar tensiunile din regiune în relația cu Iranul continuă să se acumuleze. Acțiunea din 3 ianuarie a aruncat în aer orice echilibru și amenință ca, după cele 3 zile de doliu decretate în Iran, să aibă repercusiuni majore în lansarea unui adevărat război SUA-Iran în Întregul Orient Mijlociu.