Am păşit în galeria de la etajul trei şi l-am văzut pe Iulian în faţa mea, înalt, cu un cap mai mare decât mine, ţeapăn, înainta ferm, păşea în linie dreaptă, atingea pardoseala fără niciun zgomot şi nu se uita prin părţi. Unde se ducea nu ştiam şi l-am strigat. S-a oprit şi m-a aşteptat. Călcam unul lângă altul şi când ne-a ieşit Tatiana în faţă, eu am rămas un pic în urmă şi am lăsat-o să treacă. Paşii lui Iulian s-au stins în faţa camerei patruzeci şi patru, şi am rămas tablou, pentru că încolo şi eu mergeam. Şi Iulian era consternat. Mă privea cu nişte ochi cât cepele, din ce în ce mai intrigat. Până de curând am fost tovarăşi de partid. Amândoi am fost liberali, dar acum câteva zile eu am părăsit rândurile partidului.

-Eu intru aici, mi-a spus Iulian, parcă dezvinovăţindu-se.

-Aici?

-Da. Da de ce te miri aşa?

-Pentru că şi eu tot aici am să intru.

-Şi tu?

-Da, şi eu.

Iulian mă privea cu gura căscată. Şi eu îl priveam mască. La orice mă aşteptam numai nu să-l întâlnesc pe Iulian în faţa camerei patruzeci şi patru. Uşa s-a crăpat şi în prag s-a ivit Aliona care ne-a spus că a auzit voci şi a ieşit să vadă ce se întâmplă pe coridor. Şi Aliona ne privea năucită. Se uita pierdută când la mine când la Iulian, dar tot ea prima şi-a revenit şi ne-a spus:

-Poftiţi înăuntru.

Mă codeam. Şi Iulian se codea. Iulian a păşit peste prag şi s-a bufnit într-un scaun şi, ca să nu cadă, m-a înşfăcat de mână. Scaunul s-a răsturnat pe podea şi Aliona l-a ridicat şi s-a aşezat pe el şi ne privea înspăimântată. Eu îmi studaim vârful bocancilor de pe care se topea zăpada, şi din când în când îl furam cu ochii pe Iulian, care îşi frământa căciula cu clape în mâini. Aliona a înhăţat ceainicul de pe masă şi ne-a spus că merge la bucătărie să ne facă un ceai. Iar eu am rămas faţă în faţă cu Iulian. Şi amândoi în faţa patului Alionei, nedesfăcut. Nu-ţi trebuia prea multă minte ca să pricepi de ce Iulian, un familist convins, a venit la această frumoasă studentă de la filologia română.  Îl sfredeleam cu ochii, fără să clipesc. O vreme, până să plec de la Ghimpu, am fost chiar foarte buni prieteni.

Iată deci cum stau lucrurile. Aliona mai avea un iubit despre care eu nu ştiam nici cu spatele, după cum nici Iulian, sunt sigur, nu bănuia că amanta sa îi pune coarne. Acum îmi era clar unde se grăbea să se retragă Iulian după şedinţele istovitoare de partid. La Aliona. La Aliona mergeam şi eu foarte des, cu precădere când mi se scufundau corăbiile şi mă clănţăneam cu şefii, dar eu măcar nu eram căsătorit. Pe preafrumoasa studentă am agăţat-o la ultimul congres al liberalilor, la care am fost şi eu.

Unul dintre noi trebuia să plece. Să se ridice, să se recunoască învins şi s-o taie din gară. Să deschidă uşa şi să nu-i mai dea niciodată târcoale fetei. Ar fi trebuit poate să luăm un bănuţ şi să-l aruncăm în aer  şi cui o să-i cadă stema, acela să se care. Clipele treceau chinuitor şi Aliona nu se grăbea să revină. O altă idee ar fi fost să ne batem. Şi cine o să piardă, să-şi ia gândul de la Aliona. Să ne batem. Să ne batem pentru Aliona. Pe viaţă şi pe moarte. Cu pumnii şi picioarele. Pe hol s-a auzit un plânset de copil şi am respins ideea asta. Aliona nu venea şi am început să intru la idei.

I-am propus lui Iulian să ne batem în votci, şi am scos o sticlă alburie din geantă,  pe care o adusesem pentru altceva, dar acum eram gata s-o sacrific. În aer plutea o tensiune tot mai grea. Ideea i-a surâs lui Iulian. Din ruscacul său a deşertat două Stalinskaia, pe care le-a trântit pe masă. Cine cădea sub masă, îşi lua adio de la Aliona. Am bătut palma şi am început să bem. Să bem pentru preafrumoasa studentă. Să bem pentru a rămâne pentru totdeauana cu ea. Beam în acelaşi timp. Şi după ce ne goleam paharele, ne umpleam altele. Iulian a început să se clatine pe scaun după a treia sticlă de votcă şi a început să-l laude pe Ghimpu şi să-l injure pe Şalaru. După a treia sticlă însă s-a răsturnat de pe scaun, pe podea, ceea ce însemna că a pierdut lupta, că preafrumoasa studentă era a mea. Vru să se ridice de jos şi se izbi cu capul în perete, şi iar se înşiră pe podea. Plângea că vrea acasă. I-am promis că-l duc acasă dacă îşi recunoaşte înfrângerea. Şi-a recunoscut-o. I-am cerut să jure că nu o să mai calce niciodată la Aliona. Mi-a jurat.  Am ieşit pe coridor şi am găsit doi băieţi umeroşi, care m-au ajutat să-l car în curte. Am chemat un taxi şi l-am aruncat pe bancheta din spate. Era aşa de trântit că se prăvălea peste şofer şi acesta nu putea să conducă şi atunci m-am aşezat lângă el şi îl ţineam de ceafă ca să nu cadă în taximetrist. Nu putea să-i spună şoferului adresa, aşa de chiflicit mai era. Noroc că eu ştiam unde stă şi l-am povăţuit pe şofer pe unde s-o ia. Şoferul, un sufletist cum mai rar vezi, m-a ajutat să-l târâi acasă. Am sunat la uşă şi ne-a deschis Iulia, preafrumoasa sa soţie, care s-a îngrozit când l-a văzut în ce hal era. Credea că ne-am îmbătat iar după o şedinţă de partid şi începu să-l injure pe Ghimpu că-i nenoroceşte soţul. L-am trântit pe pat, aşa îmbrăcat cum era şi am ieşit afară. Cu acelaşi taxi, am revenit la Aliona. Aliona era a mea. Era a mea pentru totdeauna. Numai că uşa era încuiată şi fata dracu să ştie unde era.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare