Acordul Putin-Erdogan de la Soci a părut a fi o afacere între cei doi mari care domină Regiunea Extinsă a Mării Negre și sunt interesați direct în Siria(și Orientul Mijlociu Extins) în condițiile retragerii Statelor Unite din zonă. O victorie a Rusiei lui Putin, au spus unii, satisfacție aliatului din NATO, Turcia lui Recep Tayyip Erdogan în fața partenerilor kurzi din SDF-Forțele Democrate siriene, majoritar kurde din nord-estul Siriei. Totuși negocierile care au durat 6 ore au adus avantaje și dezavantaje, au adus victorii și înfrângeri, beneficii și costuri deopotrivă.

Dacă despre victoria a la Pirus a lui Putin în Siria am vorbit deja, Rusia fiind obligată să investească și să-și asume și responsabilități, nu numai profituri, și fiind între liniile multiplelor rivalități și bătălii fratricide din regiune – interetnice, sectare, loialiști-contestatari ai lui Assad, ba chiar inter-statale și pentru control între reprezentanții statelor rivale Turcia și Iran în Siria – despre situația Turciei nu am avut încă ocazia să vorbim. Și nu e vorba despre aparențe și jocul mieros angajant și diplomatic al clamărilor alianței și parteneriatului strategic întărit pe care l-am mai văzut chiar la relația Rusia-China, ci despre temeri reale, proiecții și planificări strategice în spatele ușilor închise.

Apariția Rusiei ca actor în Estul Mediteranei nu a fost deloc o veste bună pentru Turcia. Aici resursele sale navale și militare s-au trezit cu adevărat împărțite între prezența din Marea Neagră, Egee și Mediterană, cu o relație tot mai periculoasă în raport cu prezența militară rusă, cu proiecție forței din Crimeea militarizată și cu intervențiile ruse pentru a proteja explorările energetice cipriote de pe fundul Mediteranei, o intervenție pe care altfel Flota a 6-a americană din Mediterana nu a făcut-o niciodată. Presiunea prezenței militare ruse a apărut ca explozivă după întărirea porturilor Tartus și deschiderea a numeroase baze ruse pe tot teritoriul Siriei, inclusiv în zona kurdă.

Mai nou, acordul de la Soci este și nu este avantajos pentru Turcia. Îi acordă zona de securitate, dar singura regiune utilizabilă pentru relocarea refugiaților rămâne cea între Tel Abyad și Ras al Ain. Și nici aici prezența nu e absolută, chiar dacă Armata Siriană Liberă are libertatea de mișcare pe toată adâncimea de 32 km. Totuși în restul frontierei de 440km se află grăniceri loialiști sirieni (întăriți cu poliție militară rusă și paramilitari iranieni și miliții pro-iraniene șiite).

Sentimentul de cetate înconjurată se accentuează la Ankara, mai ales la nivelul eșafodajului de apărare și securitate turc clasic, începe să se resimtă tot mai acut. Prezența rusă în Estul Mediteranei a marcat un moment de profund disconfort, acoperit în abundență de declarații de salutare a parteneriatului, în anunțarea deschideri pentru formatul Astana, alături de Rusia și Iran și în afaceri rentabile și lucrative pe linie ruso-turcă. Însă disconfortul a rămas, ca și blocajele ruse la tentativele turce de reprezentare și a componentei turce, pe lângă cea greacă, din Cipru în veniturile și aranjamentele de explorare și exploatare a resurselor de gaze de pe fundul Mediteranei.

Momentul preluării frontierei și prezenței ruse și la granița de sud a Turciei, pe lungimi respectabile, dincolo de capacitarea unor resurse majore pe care Rusia nu se știe cât le poate aduce pe teren și cât le poate menține, accentuează disconfortul la nivelul unei senzații de cetate înconjurată: Crimeea e militarizată și cu capabilități de proiecție a forței relevantă, Estul Mediteranei este controlat în mare parte aerian și naval de Rusia, în orice caz e un actor imposibil de desconsiderat sau de eliminat iar extinderea pe frontiera sudică, alături de presiunile politice și opțiunile sale destabilizează proiectele Turciei și mai nou, preluarea controlului frontierei sudice la Est de Eufrat până la frontiera cu Irakul.

Există și un element secundar pozitiv al unui asemenea sentiment acut: reapropierea de SUA și de NATO. Astăzi, dincolo de ieșirile vocale și nu neapărat rezervate ale președintelui Erdogan împotriva aliaților europeni, ambele părți sunt în postura în care își doresc și au nevoie una de alta tot mai mult. Îmbrățișarea Rusiei nu e deloc favorabile opțiunilor libere ale lui Erdogan, iar aliatul pe termen lung din Occident pare mai dezirabil, ca echilibru cel puțin, pentru a balansa alianța conjuncturală, tactică, de angajare, dar și forțată, alături de Rusia și Iran.

Implicarea în Siria e un avantaj ca și rezolvarea amenințărilor kurde – de pe frontieră, cu atacuri directe, transfer de arme și indirectă, prin posibila formare a unei autonomii kurde la frontieră, după ce un proto-stat kurd a existat în toată perioada de contestare a regimului Al Assad. Adaugă alonjă Turciei și pentru întregul Orient Mijlociu Extins. Însă cercul de foc al prezenței ruse în jurul teritoriului Turciei de azi e un precedent amenințător și greu de acceptat. Oricâte asigurări și dovezi de prietenie reciprocă ar fi formulate și prezentate la nivel public.

Pe de altă parte, implicarea în Siria aduce o valoare adăugată în relația cu Occidentul – SUA, NATO și UE. E un stat care investește în regiune, are prezență militară – e doar cea de a doua armată din NATO. Poate asigura și parteneriatul și intermediarul pentru interesele Occidentale în regiune – dincolo de revărsarea migranților și refugiaților spre Europa. Firește că aici sunt necesare eforturi diplomatice importante și o temperare a reacțiilor și aprecierilor publice, cu abordarea consecutivă a temelor necesare de întâmpinare măcar parțială a așteptărilor și intereselor Franței, Marii Britanii și a Germaniei în regiune.

Și principala temă rămâne calitatea și situația intervenției turce în nordul Turciei și relația turco-kurdă. Aici un număr de gesturi, acțiuni și decizii trebuie să limiteze apetitul ofensiv și înclinația spre epurare etnică a kurzilor manifestată de către trupele islamiste turce și arabe din Armata Siriană Liberă și protejarea civililor din regiunea de securitate rămasă în responsabilitate turcă, chiar fără continuarea ofensivei armatei turce. Aceste gesturi pot limita asperitățile și cu Congresul american, și cu Bruxellesul, și cu capitalele europene.

Nu e o întreprindere simplă. Și asta nu exclude presiunea rusă și disconfortul acut, nici sentimentul de cetate înconjurată a Turciei. Dar creează premize pentru reintegrarea Turciei la nivel pragmatic în Occidentul de care aparține și a aparținut întotdeauna și poate limita sau explica gesturile făcute și da răspunsuri la criticile împotriva Turciei și a politicilor Președintelui Erdogan pentru acțiuni atât interne cât și pe teren în Nordul Siriei. Aici și generozitatea Ankarei și acomodarea intereselor franceze, cu precădere, joacă un rol important. Căci actuala criză și presiune e amenințare, în același timp o oportunitate pentru reașezarea fronturilor în Siria și în întreg Orientul Mijlociu, și în perspectiva reintegrări Uniunii Europene și a actorilor europeni în afacerile regiunii.