Ion și Andrei se roteau unul în jurul celuilalt cu pumnii strânși, sărind pe ambele picioare, în ringul acela de box, în fața unei săli arhipline. Într-adevăr, lumea umpluse până la refuz încăperea, unde favoriții lor se pugilau. Mulți stăteau chiar și în picioare și strigau: „Hai, Ion!” sau: „Hai, Andrei!”, cu niște voci groase sau hârâite.

Oamenii voiau sânge. Ei își plătiseră biletele pentru a vedea cum cei doi își vor rupe nasurile și-și vor învineți ochii și gurile. Și asta așteptau acum: să se lovească unul pe altul fără milă, să se calce în picioare și să se facă knockout. Unii își aduseră cu ei și câinii. Sau copiii. Ori iubitele. Și strigau:

-Ion, calcă-l pe cap!

-Andrei, rupe-i gura!

Iar urletul fiecăruia  dintre ei se contopea cu cel al vecinului, formând un muget colectiv, de fiară rănită.

-Ion, sparge-i gura!

-Andrei, învinețește-i ochii!

Primul lovi Ion. Își aruncă pumnul ca un buzdugan spre buca dreaptă a lui Andrei, dar, chiar cu o fracțiune de secundă înainte să-i izbească pometele, își retrase mănușa. Andrei se înșiră pe podea, în ovațiile gloatei. Cei care au stat până atunci pe scaune, au sărit și ei în picioare și au început să tropăie și să fluiere.

-Unu, doi, trei, patru, număra arbitrul.

-Bravo, Ion!!!, strigatu unii.

-Ridică-te și luptă, Andrei, strigau alții.

-Cinci, șase, șapte, opt, scanda arbitrul, iar Andrei se săltă de jos, chiar înainte ca arbitrul să pronunțe fatidica cifră zece.

Oamenii îl aclamau. Îl aclamau chiar și cei care țineau cu Ion, pentru că nici unul dintre ei nu ar fi vrut ca meciul să se termine așa de repede.

Lupta se reluă.

Cei doi iar se învârteau unul în jurul celuilalt cu pumnii strânși, împinși din spate de răcnetele fanilor. Pândeau o clipă mai prielnică pentru a-și pocni adversarul. Lovi Andrei. Dar când mănușa sa era gata-gata să-i rupă nasul lui Ion, și-o retrase îndărăt. Și-o retrase îndărăt, înainte să-i atingă nasul.

Ion se prăbuși jos.

Fanii lui Andrei cântau de bucurie și strigau:

-Bravo, Andrei!

Strigau și se îmbrățișau, în timp ce admiratorii lui Ion își frângeau mâinile privindu-l cum stătea prăvălit pe spate, fără să facă vreo mișcare.

Apoi Ion se ridică de la podea și lupta iar se reluă, mai continuând încă vreo jumătate de oră. Învingător fu declarat Andrei, în uralele unei jumătăți de sală și în protestele celeilalte.

Ion și Andrei s-au furișat pe ușa din dos, pentru a evita să-și întâlnească fanii, care-i așteptau la intrare, împărțiți în două tabere distincte, care se împroșcau cu înjurături.

S-au suit pe bancheta din spate a unui Porsche negru. Ivan Ivanovici care stătea pe scaunul din față s-a întors spre ei, zâmbindu-le.

-Felicitări! Ați mimat foarte bine lupta. Atât de bine încât lumea v-a crezut. Acum, uitați-vă încoace.Vedeți clădirea asta din față? Aici îți ține ziua sa Traian, la care au venit Octavian și Dorin.  Intrați pe ușa asta, găbuiți-i pe cei doi și băteți-i măr. V-am rugat să vă prefaceți că vă bateți în ring pentru a vă păstra forțele pentru această luptă. Ei, într-un ceas bun!!!