Eram șocat să văd agățat pe perete sălii ăleia unde urma să ne luptăm steagul separatiștilor din Transnistria, alături de drepalele Moldovei și ale Ucrainei, dându-i prin asta aceeași importanță, și i-am spus lui Vadim, dar el nici măcar nu știa că acele culori erau ale separatiștilor transnistreni.

-Dă-l dracului de steag, mi-a spus el, hai mai bines ă ne pregătim de competiții.

Eu însă nu puteam să mă liniștesc și asta pentru că tatăl meu a fost ucis în Bender, de soldații ruși, care luptau sub culorile acestui steag. I-aș fi explicat asta lui Vadim dacă acesta nu mi-ar fi întors spatele și m-ar mai fi ascultat. I-am ieșit în față.

Vadim stătea cu ochii închiși, cu picioarele strânse sub el, în poziție de lotus. Așa se pregătea el de competiție. Făcând abstracție de tot ce era în jur. Chiar și dacă i-aș fi vorbit, nu m-ar mai fi auzit. De, era un karatist adevărat, nu ca mine, ce mai încolo și încoace.

Steagul ăla verde pe mine însă mă înnebunea. Fără să vreau, mi-am amintit de ziua aia îngrozitoare  de pe 20 iunie, când tatăl meu a fost adus acasă în sicriu, din Bender, unde fusese decapitat de soldații ruși, după ce-l luaseră prizonier.

Îl torturaseră. Îi tăiaseră capul, iar medicii de la morgă I l-au lipit cum au putut.

Se vedea însă că era lipit și, o dată, în timp ce camionul care-l ducea spre cimitir se hurducui urcând un dâmb, capul I se desprinse de trunchi și I se rostogoli  spre picioare, iar eu l-am găbuit cu mâinile ca să nu cadă în colbul drumului, printre picioarele oamenilor, care-l petreceau în ultimul său drum.

Ce m-am mai speriat atunci. Mama mi l-a luat din mâini și l-a strâns la piept. Ea nu se speriase, spre deosebire de mine. Mătușa Valea a luat-o pe soră-mea Alina în brațe și a scos-o de acolo, ca să nu vadă grozăvia, dar ea, oricum, a văzut totul și a început să urle ca din gură de șarpe și nu se liniștea.

Mama i-a lipit capul la loc pe trunchi și camionul s-a urnit din loc. Mama îl ținea cu mâinile, ca să nu se desprindă iar de trup, dar s-a mai desprins o dată și mama pur și simplu l-a strâns la piept, și așa am intrat în cimitir, cu corpul tatei în camion și cu capul său în brațele mamei. Urletele soră-mii se auzeau din sat, unde a dus-o mătușa Valea, dar erau la fel de puternice de parcă ar fi fost la doi pași.

Înainte să-l lase în groapă, mama i-a fixat iar capul pe trunchi, apoi eu am leșinat și când mi-am revenit pe tata déjà în îngropaseră.

M-am apropiat de Ghenadie Nicoră și i-am cerut să dea jos de pe perete drapelul transnistrean, și el n-a vrut.

Însă nu numai că nu a vrut, dar m-a exclus și din competiție și oamenii lui m-au dat afară din sală. Am ieșit. Am ieșit din sala aia ca dintr-un cimitir.

Cu fața scăldat în lacrimi, ca atunci demult, în 1992, pe 20 iunie, când îl înmormântaseră pe tata și sora mea continua să urle deznădăjduită, fără ca nimic de pe lumea asta s-o mai poată ogoi vreodată. De altfel, primul meu antrenor de karate a fost chiar tatăl meu.

Tatăl meu ucis la Bender.