Coșnița nu avea biserică și toți voluntarii pe care i-a întrebat i-au spus că nu e niciuna prin satele din jur sau dacă și erau, erau închise. Nu-i mai rămânea nimic altceva să facă decât să se ducă la Dubăsari, unde era o biserică deschisă pe strada Zoia Kosmodemianskaia, chiar nu departe de morgă.

Nicolae era din Dubăsari și orașul îl știa ca pe propriile sale buzunare, dar acum acesta era ocupat de armata rusă și era extrem de periculos să meargă acolo. De aia, au și încercat tovarășii săi de arme să-l oprească să plece. Dar Nicolae n-a vrut să-i asculte și s-a dus.

Nicolae era credincios și mergea în fiecare an la biserică să sfințească pasca.  Acum pască n-avea, dar voia să asculte slujba. Își trânti pe el paltonul său negru de până la război și se făcu nevăzut în noapte.

În biserica aia din Dubăsari, plină ochi cu lume, văzu un gardist cu o lumânare în mână în fața icoanei Maicii domnului și își pipăi pistolul, în buzunar. Îl lăsă acolo unde era și-și aprinse și el o lumânare și înaintă în biserică.

În nas îl izbi un miros de lemne arse și-și întoarse capul peste umăr și văzu un grup de soldați ruși aprinzând un rug în curtea bisericii. Veniseră și ei să sfințească pasca. Mai intră un cazac în biserică și se așeză în genunchi alături de el, cu ochii înălțați spre icoana lui Isus. Îngenunche și Nicolae și începu să-l asculte pe preot.

Deodată, își privi pantalonii și înmărmuri. Grăbindu-se să scape de camarazii săi care nu-l lăsau să plece, uită să-și schimbe pantalonii. Or, pantaloni ca ăștia ai lui purtau doar voluntarii moldoveni. După pantalonii ăștia oricine l-ar fi putut recunoaște. Of, și după cizme. Căci și cizmele uitase să și le scoată din picioare. Nu mai era atent la slujbă și își rotea ochii prin părți, întrebându-se dacă nu l-a recunoscut cineva. Bătrânul ăla cu fața ascuțită îl răscolea cu ochii și Nicolae se temu că acesta și-a dat seama cine e și o să meargă să-l toarne soldaților, dar domnul ăla în vârsta, de fapt, se uita la icoana din spatele său.  Nicolae răsuflă ușurat.

Se uită spre ușă și mai văzu intrând un soldat rus. O bătrână se porni spre acesta și începu să-i spună ceva. O recunoscu. Era o vecină de-a sa de scară. Contabilă la spital, cu care s-a certat de atâtea ori înainte de război în privința revenirii la grafia latină. Ea știa că el făcea parte din frontul popular și se alăturase polițiștilor și voluntarilor moldoveni.  Aglaia Feodorovna îl arăta cu degetul, iar soldatul își făcea loc cu coatele spre el. Afară nu putea ieși că și în curte erau soldați. Dacă ieșea ar fi trebuit să tragă, dar ei erau mai mulți și l-ar fi capturat. Sau l-ar fi împușcat. Minutele sale până-l vor găbui erau numărate. Oare cum de-a avut nesăbuința să vină în biserica asta din Dubăsari, unde erau așa de mulți soldați? Oare ce-a fost în capul lui? Nevastă-sa când l-a părăsit i-a reproșat că e un nechibzuit și un tontălău și cred că avea dreptate, se gândi Nicolae. Deja câțiva soldați înaintau spre el și Nicolae se întrebă oare ce va face când îl vor împresura: să tragă în ei? Să împuște în biserică? În timpul slujbei de Paști?

Nicolae avansa spre altar. Ocoli o femeie cu un copil în brațe și se trezi în spatele unei gravide de care nu mai avea cum să treacă. Partea bună era că și soldații se împotmoliseră în mulțime și nu mai puteau nici ei înainta. Din când în când în urechi I se împlânta vocea preotului și în minte îi pătrundeau cuvintele sfinte.  Nici soldații nu voiau să spargă Paștele și așteptau resemnați să se termine slujba, căci, oricum, nu avea unde să le scape. Soldații nu mai înaintau, dar stăteau cu ochii pe el. Nicolae asculta slujba, cu ochii întorși spre gardiști.

Pe nepusă masă, leșină femeia însărcinată din fața lui și toată lumea începu să se agite ca s-o ajute, tălăzuind încolo și încoace.

Nicolae se trezi cu preotul.

-Vino după mine, îi spuse acesta.

Nicolae îl urmă. Preotul îl conduse în altar, iar de acolo, spre o ușă din spate, pe care o deschise, spunându-i:

-Fugi cât de repede poți. Dumnezeu o să te ajute!

Nicolae o luă la goană. Străbătu în fugă curtea din spatele bisericii, sări gardul și alergă printr-o grădină.  După el se luară niște câini și Nicolae își pipăi pistolul, dar nu trase în ei.

În clipa când coborî în tranșeele din Coșnița începu să se mijească de ziuă și Nicolae se gândi că slujba de Paști se terminase și lumea se împrăștia din biserică, iar soldații la sigur că iar au început să-l caute.