Luna trecută am avut oportunitatea de-a sta o lună în Priștina, Kosovo, cu o rezidență literară la Qendra Multimedia, prin Traduki. Acesta este motivul pentru care nu am mai scris editoriale la Deschide.md, în schimb am avut tot timpul pentru a lucra la un volum de poezie și la un roman. La roman lucrez de câțiva ani și trebuie să recunosc că nu prea merge scrisul la Chișinău. Pe de-o parte nu ai timp, pe de alta, care literatură, când te izbești de probleme imediat ce ai ieșit din casă? Ca să nu mai adaug că statul nu face nimic pentru scriitorii basarabeni, cu excepția Uniunii Scriitorilor, care oricum trebuie să supraviețuiască și ea.

Am auzit de rezidența în Kosovo de la Bogdan-Alexandru Stănescu, care a beneficiat de ea acum câțiva ani. Mai târziu mi-am amintit de Priștina când am citit minunatul roman, unul dintre cele mai bune din proza românească contemporană din ultimii ani – Tinerețea lui Kaspar Hauser, apărut la editura Polirom. Mi-am zis că rezidența i-a prins foarte bine, aerul din Priștina la fel, dacă a scris o carte atât de consistentă și de fascinantă și care, de altfel a luat un important premiu internațional.

Când se apropia timpul pentru a merge în Priștina însă, auzeam tot felul de păreri. Unii spuneau că e mișto, alții începeau să mă sperie, că e un ținut destul de sălbatic, fiind după război și fiind o țară nerecunoscută de multe state. Când am urcat în avion, deja nu mai știam ce să mai cred. Dar odată ajuns, m-am simțit bine.

Chiar din primele zile mi-am dat seama că statul Kosovo, deși, după cum spuneam nu e recunoscut de multe state (nici de Moldova, nici de România – din motive politice legate de separatism), o duce mult mai bine decât Moldova. Șoferul care m-a luat de la aeroport m-a întrebat despre Moldova și despre corupție. Mi s-a plâns că politicienii kosovari se tot schimbă, dar rămân la fel de corupți. Mi-a spus că au un oligarh, care a intrat și în politică, care merge prin statele africane și mituiește președinții ca să recunoască statul lor. Stai un pic, i-am zis, dar fură el de la Kosovo? Nu, nici vorbă, mi-a zis, doar că muncește la recunoașterea statului prin metode mai puțin politice.

Eu i-am spus că Moldova are mai mulți oligarhi, dar nici unul nu muncește pentru stat, din contra, li se pare că merită să se îmbogățească prin metode mai puțin ortodoxe, adică spus pe șleau – fură bănci, vând tot ce pot (și tot ce nu e al lor). Cam asta e și deosebirea dintre Kosovo și Moldova. Și e singura explicație cum un stat nerecunoscut se drege, se vindecă, merge înainte, în timp ce Moldova, cu politicieni unul mai hoț și mai prăpădit ca altul – se dă cu fundul înapoi.

Am fost și în munții din Kosovo, și într-un orășel sârbesc. Peste tot erau oamenii amabili și prietenoși. Nu că ai noștri n-ar fi. Mi-a fost dor de Moldova în acest timp, dar nu de situația Moldovei, de starea ei de paralizie de la independență încoace. Da, nicăieri nu e mai bine decât acasă, nicăieri nu e mai rău.