Era în ziua aia când a venit Șoigu la Chișinău și tot orașul era împânzit de poliție. Îmi târam picioarele prin parcul de la capătul Sculeniului, pe unde nu prea erau oameni. De fapt, asta și voiam: să ajung pe o alee pustie. Pentru asta și am venit încoace: ca să nu întâlnesc pe nimeni. De asta, am și cotit-o pe o alee ce se pierdea printre copaci, unde nu era nici țipenie. Doar Bâcul mai șerpuia alături și clipocitul apei mi se reverbera în urechi. Mă gândeam la venirea lui Șoigu și eram tare dezamăgit și necăjit de ceea ce se întâmpla. M-aș fi revoltat, dacă aș fi avut cu cine. Mi-aș fi scris pe vreo pancartă Jos Șoigu și Dodon și aș fi ieșit cu ea la marginea străzii, dar, în loc de asta, am preferat să părăsesc centrul orașului și să vin aici la mama dracului și să mă plimb de unul singur pe această alee pietruită care, pe neobservate, se transformase într-un drum nepietruit, de țară, iar băncile din jurul meu dispăruseră, fiind înlocuite de tufișuri sălbăticite.

Deodată, am auzit în spatele meu uruitul unei mașini și mi-am întors capul. Era mașina poliției. Mi-am continuat drumul, așteptând ca aceasta să mă depășească. În stânga mea curgea Bâcul, iar în dreapta parcul deveni o pădure deasă. M-am gândit iar la venirea lui Șoigu și îmi pieri buna dispoziție. Apoi mă apucă o ușoară neliniște. Eu mergeam încet, dar mașina aia a poliției avansa și mai încet, de parcă m-ar fi urmărit. Acum nu mai îndrăzneam să mă uit peste umăr.  Dar o auzeam în spatele meu și mă apucă spaima. Oare de ce nu mă depășea?

În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am uitat îndărăt. Unul dintre polițiști vorbea la mobil, dar ceilalți doi, cel de la volan și cel din dreapta sa, mă arătau cu degetul și hohoteau.

Mi-am amintit iar că Șoigu venise la Chișinău.