Semne diacritice
 
Dodon a ignorat în mod demonstrativ, sfidător, ziua de doliu și de comemorare a „victimelor regimurilor totalitare și autoritare”, pe 23 august.
Vă imaginați un președinte normal al unui stat normal refuzând să apindă o lumânare, să țină un minut de reculegere în memoria unor concetățeni de-ai săi, să nu schițeze un gest de compasiune față de milioanele de oameni sacrificați pe altarul unor idealuri false, de niște lideri criminali? Mai cu seamă că e vorba de un președinte care se declară prețuitor al valorilor creștine ortodoxe, merge de sărbători cu familia și tovarășii de partid să se expună în biserici, escaladează Muntele Atos, cu daruri generoase pentru mănăstirile de acolo…
 
În schimb, pe 24 august, Dodon a organizat niște festivități și un „concert grandios” cu ocazia a 75 de ani de la desfășurarea unei operațiuni militare sângeroase, pe care o numește „eliberare de sub ocupația fascistă”, și l-a invitat în vizită oficială pe principalul general al armatei care refuză să părăsească teritoriul „eliberat” de ea și care, între timp, a mai „eliberat” o parte din teritoriul statului vecin, a cărui integritate teritorială președintele Republicii Moldova a susținut-o „mereu”.
 
Dacă la 24 august 1944 a fost „eliberare”, nu ar fi cazul să sărbătorim 75 de ani de independență? De ce numărăm doar 28? I-am mai pus această întrebare lui Dodon și, odată, va trebui să răspundă la ea. Cine citește Declarația de Independență, înțelege că, la 27 august 1991, Parlamentul a votat un act prin care denunță „eliberarea” din 24 august 1944 și valul de nenorociri care s-au abătut asupra basarabenilor după „eliberare”, proclamând separarea de „eliberatori”. E adevărat ce spune istoricul și deputatul Octavian Țîcu, din această cauză a fost nimicită Declarația de Independență, în noaptea din 7 spre 8 aprilie 2009.
Un om rațional nu poate să nu observe o lipsă de logică, o incoerență în acțiunile președintelui statului „suveran și independent” al Republicii Moldova. El dănțuiește, schizofrenic, și atunci când au venit peste noi tancurile sovietice, și atunci când ne-am rupt, cu mari eforturi, din îmbrățișarea „frățească” a URSS, când i-am spus, în sfârșit, soldatului „eliberator” să meargă acasă- „Go home!”
 
Voronin, de la care Dodon a preluat „ștafeta” zilei de 24 august, a fost cel puțin sincer cu el însuși, nu a încercat să se autoamăgească și să-i tulbure la cap pe concetățenii săi. Refuzând să considere zi de sărbătoare ziua despărțirii de scumpa lui URSS, el a redenumit Ziua Independenței în „Ziua Republicii”, camuflând astfel sensul evenimentului din 27 august 1991. Lui Dodon nu-i pasă de asemenea subtilități, pentru el contează doar voturile, indiferent dacă le câștigă prin minciună și manipulare.
 
„Fără geopolitică” înseamnă să acceptăm cuminți această schizofrenie dodoniană, această dedublare primejdioasă, ca cea din perioada regmului comunist, pentru integritatea psihică a cetățeanului. Ni se propune, de fapt, să egalăm adevărul cu minciuna, și alianța ACUM-PSRM reflectă această dorință de egalizare, în numele unei „dezoligarhizări” despre care e ușor a vorbi, dar aproape imposibil a o realiza.
 
Declarând zi de doliu pe 23 august, Maia Sandu s-a spălat pe mâini. Având grijă să nu i se reproșeze că a încălcat moratoriul asupra geopoliticii, ea a încercat să confere o formă cât mai abstractă comemorării victimelor, evitând să vorbească despre ce a însemnat pactul Molotov-Ribbentrop pentru români, despre faptul că ziua de 24 august 1994, sărbătorită de partenerul ei de alianță, este o consecință a cârdășiei dintre Stalin și Hitler. Ascunzându-se în spatele „dezoligarhizării”, ea și-a declinat răspunderea pentru acțiunile lui Dodon, considerând că nu o privesc, că pot fi făcute niște lucruri bune împreună cu el, ocolind niște adevăruri, călcând niște principii, tolerându-i anti-românismul… Să nu confundăm totuși: politica e arta compromisului, a posibilului, nu e arta de a compromite adevărul.