Nu există țară fără politică externă. Nu există vid de politici față de un stat terț, dacă există legături clare cu acela, relații de parteneriat strategic sau vecinătate. Așa cum nici România nu are pauze de aceeași factură față de Republica Moldova. Mai mult, un stat serios are politici predictibile, anticipabile, discutate cu partenerii săi, pe care le menține pe perioade ce depășesc un mandat al unei guvernări, al unui președinte sau al unei majorități. Există, însă, comentatori și chiar analiști care, din dorința de a face artă cu intenție, ignoră sau pun între paranteze aceste realități. Sau se pronunță asupra lucrurilor despre care nu știu, pe care nu le cunosc. Cu fracturi logice, cu interpretări forțate, totul ca să iasă analiza după tiparele celor care au comandat și plătit muzica.

Tentația luptei cu morile de vânt

Există un instinct natural al umanității, acela de a juca în lucruri simplificate, în alb și negru. De a împărți lumea în prieteni și dușmani, de a trasa o linie a frontului și de a începe să te bați peste ea. Că o numești sau nu geopolitică, etnică, anti-oligarhică, oricum i-ai zice, tentația identificării dușmanului are multiple avantaje la nivel politic, jurnalistic, al oricărei activități care se ocupă de captarea atenției (sau a votului) cetățeanului, jucându-se cu emoția sa. Dușmanul vopsit în cele mai grave și negre culori, în cele mai groase tușe de culoare ajută la mobilizarea propriilor susținători, la conturarea și stârnirea emoțiilor fundamentale, cu precădere ura, și la coalizarea majoră a unor adunături pestrițe de interese, personaje politice și public de diferite culori. 

E ceea ce s-a întâmplat cu discuția dez-oligarhizării, după eliminarea Oligarhului Rău care a Capturat Statul în Republica Moldova. E vorba despre curenta luptă cu Vladimir Plahotniuc. Ce te faci însă când acest tip de retorică nu mai livrează și nu mai coagulează? Plahotniuc a fugit, statul a fost eliberat, urmează măsurile de sancționare a abuzurilor și ilegalităților, dar și cele de represiune, cele de răzbunare, cele de eliminare a rămășițelor regimului, de preluare deplină a puterii – cu mai mult sau mai puțin respect față de regulile jocului, față de statul de drept pe care pretinzi că-l aperi dacă ești democrat și-l ignori cu desăvârșire dacă ești adeptul lui Putin. Și după aceea? Ce se întâmplă a doua zi? Mai grav, dacă suntem deja a doua zi?

Impresiile și emoțiile nu țin loc de date, de fapte, de acțiuni, de elemente concrete de cunoaștere. Emoțiile sunt bune pentru mobilizare, dar dacă nu livrezi realitate și cunoaștere, e mai greu să poți continua pe acest drum. Cu atât mai mult când ți se întâmplă să rămâi fără dușman. Am mai pomenit cred de Pascal Bruckner și Melancolia democrației. Cum să trăiești fără dușman, nu eseu de prim plan valabil și azi, după aproape 30 de ani.

Deci Oligarhul a fugit. PDM nu mai conduce, nu mai e în prim plan. Deputații sunt vizați de dosare, de ridicări de imunități. Cine te mai împiedică să guvernezi? Mai mult, cum mai mobilizezi și menții coeziunea trupelor diverse, de strânsură, de diferite culori – pro-ruse socialiste și pro-europene din ACUM – pentru a continua o acțiune nedefinită? Iar admițând o eventuală charismă personală sau liant neclar, eventual venit din Est, care ține trupele unite – nu numai politicienii, dar chiar și alegătorii – nu cumva ai transformat întreaga Republica Moldova într-un mare Don Quijote de la Mancha care se luptă cu morile de vânt?

Agenda reală și nevoia guvernării statului Republica Moldova

Poate ar fi cazul unei reveniri la agenda adevărată a Republicii Moldova. Iar aici lucrurile sunt mult mai pragmatice și complexe decât par la simplificarea populistă folosită în campanie – pro și anti-Oligarh, Marele Rău absolut. Ca să ne lămurim: nu zic că Plahotniuc nu a greșit cu ghiotura, că nu a sărit calul și nu s-a băgat cu capul înainte în toate nebuniile voluntariste și apucăturile de patron absolut sau sugerate de unul și altul de prin jur. Departe de mine să-l cauționez și să-i șterg responsabilitățile. Totuși a plecat, iar energiile și resursele trebuie cheltuite cu precădere pentru a guverna societatea și a-i livra serviciile pe care le așteaptă. Altfel susținerea se pierde peste noapte.

Sunt de acord că instituțiile și instrumentele cu care a funcționat Plahotniuc nu pot să mai fie acceptabile. Nu puteau fi preluate ca atare. Dar unele sunt construite chiar pe reguli europene, cu bani europeni, cu consultanți europeană. Nu sunt deloc de acord cu maniera, cu imitațiile sau aparențele democratice și concursurilor montate pentru a acoperi o realitate convenită în spatele ușilor închise. Sau promptitudinea celui mai abil și mai puternic, Igor Dodon și socialiștii săi proruși de a altera aceste exerciții pentru a-și impune proprii oameni.

De remarcat, o spun din nou, oazele ce reflectă continuitatea instituțională și recuperarea unui număr de specialiști nepolitici care au resursele și cunoașterea necesară să poată gestiona lucrurile. Sunt unul din dușmanii maniheismului de tip sovietic, stalinist chiar – cine nu e cu noi e împotriva noastră. Statul e construit pe instituții și pe funcționari, pe mecanisme instituționale, pe funcționarea acestor instituții. Și în România, cu atât mai mult în Republica Moldova, nu există o bază nesfârșită de expertiză încât să ne permitem să aruncăm peste gard ce exista la fiecare mandat și să reluăm totul de la capăt. Ca Sisif care tot urcă muntele.

Deci sunt de salutat oazele de normalitate – nu discut cazurile particulare, în fiecare caz existând și probleme, ci doar principiul continuității, al memoriei instituționale în zona administrativă. Funcțiile politice trebuie schimbate, cele tehnice trebuie să rămână. Apoi în funcții politice expertiza trebuie menținută. Raed Arafat și cunoașterea sa despre urgențe civile dăinuie de ani de zile și el supraviețuiește de peste un deceniu în guverne de diferite culori la București, ca subsecretar de stat, singurele critici venind la adresa eficienței sistemului și nu la adresa cunoștințelor lui Raed.

Sondajele de opinie și Acordul de Guvernare PSRM-ACUM

PSRM și ACUM trebuie să semneze un acord de Guvernare, dacă doresc să continue mezalianța și după alegerile locale. Deja situația cred că intră într-o perioadă de acțiuni impuse: ACUM fie rămâne ca guvernare în vitrină, executând pretențiile lui Dodon-PSRM, fie e debarcată, potrivit planului, iar puterea e preluată deplin după locale de socialiștii pro-ruși. E o chestiune de alegere politică. 

Sondajele de opinie arată clar preeminența socialiștilor pro-ruși în perspectiva oricărui tip de alegeri. Iar sondajele ar trebui să fie cunoscute tuturor, mai ales la nivel guvernamental, unde politica internă ar trebui gestionată pe baze mult mai realiste, cu date la zi, profunde și amănunțite, și cu o cunoaștere detaliată a agendei cetățeanului. Acum există instrumentele guvernării care dau toate elementele necesare. Dar când dai securitatea și apărarea la Socialiști, când renunți la orice veleitate de a-ți construi cunoașterea (dincolo de răzbunările contra oamenilor lui Plahotniuc și tragere la răspundere a celor care au montat schemele de spoliere a statului) rezultatul e deprofesionalizarea sau lipsa de instrumente pe această dimensiune. (Iar cel mai clar exemplu este politica externă a Guvernului - nu a MAEIE - care pare desprinsă prea mult din influențe anti-geopolitice și anti-românești pentru a fi rezultatul unui studiu profund.)

Pe de altă parte, perspectiva unui acord PSRM-ACUM ridică probleme politice majore: în perioada electorală, ACUM a promis – semnat, jurat, etc – că nu face alianță cu PDM și cu PSRM. Dincolo de naivitatea abordării, acordul anti-oligarhic cu Dodon a fost un prim compromis cu costuri la propriul public. Anti-românismul profesat la Chișinău, la diverse niveluri oficiale, și încălcarea liniilor roșii ale României – cunoscute de la Recunoașterea Republicii Moldova ca stat de către Chișinău – au dus la părăsirea spațiului alegătorilor și susținătorilor pro-europenilor din ACUM de către această categorie de alegători pro-români, români și unioniști.(dacă cineva are îndoieli, luați sondajele de opinie, înainte de a face analize bazate pe impresii, emoții și presupuneri).

Apoi a urmat promisiunea că această guvernare conjuncturală, “situațională”, cu asumarea de către pro-europeni a întregului guvern – cu excepțiile securității și apărării, mai nou a justiției – va dura doar câteva luni. Perioada a expirat sau e pe cale să expire, iar Republica Moldova are nevoie de un program și acord de guvernare pe termen lung, pe termen normal. Dar politic, electoral, situația e extrem de complicată și imposibilă chiar pentru ACUM: înseamnă o nouă renegociere nu numai cu Dodon, dar mai ales cu propriul electorat al termenelor și a angajamentelor. Și trebuie să-și asume că unii votanți vor accepta o asemenea opțiune, alții vor părăsi susținerea alianței PAS-PPDA. Ba chiar și unii deputați.

Dacă această este opțiune, aș recomanda ACUM să facă înțelegerea – test pe un an sau pe termen mai lung – abia după locale. Ca să nu afecteze și mai puternic zestrea sa electorală. Rezultatele alegerilor locale vor fi un bun indicator al capcanei, al condiționărilor din poziția în care va exista și funcționa viitoarea guvernare de coaliție. Și atunci fiecare va putea decide încotro o apucă.

România și perspectiva alianței de guvernare PSRM-ACUM

România nu vrea nici scindarea majorității PSRM – ACUM, nici scindarea alianței ACUM. România respectă suveranitatea Republicii Moldova și votul cetățenilor săi, ca și alegerile și deciziile celor în funcție. Doar că se poziționează în funcție de acestea. Pentru cine e curios, poate vedea documentele publice ale României – Strategia Națională de Apărare 2015, discursurile Președintelui României în cele două reuniuni ale Ambasadorilor – cei români și cei acreditați la București. Poate vedea programele de guvernare și documentele de pe site-ul MAE român. Sunt toate publice și sunt indicatoare reale ale politicii predictibile a României față de Republica Moldova, ca și liniile sale roșii perene: apărarea limbii române, a istoriei românilor, a românilor de pretutindeni, a culturii și identității și a nediscriminării pe criterii etnice, de autoidentificare ca român sau de cetățean român.

România va coopera cu Republica Moldova care nu este un simplu vecin, este al doilea stat românesc, cu identitatea de limbă, cultură și istorie. Doar că se va întâmpla în condiții diferite dacă la Chișinău e un guvern pro-rus al lui Dodon – cum a fost cazul unui președinte pro-rus Dodon – sau un guvern cu acțiune pentru reforme pro-europene și aspirații de integrare în UE, cum e cazul acum. Va fi diferit dacă Chișinăul sărbătorește Eliberarea de trupele româno-fasciste sau alte pervertiri ale istoriei, acceptate de guvernul ce refuză geopolitica.

Parteneriatul Strategic și documentele în vigoare vizează doar opțiunea pro-europeană a Republicii Moldova. Vizează respectarea istoriei și sensibilităților sale pe linie identitară. Cu atât mai mult când asemenea gesturi se întâmplă în plină campanie prezidențială. Altfel, România va trebui să-și redefinească relațiile pe baza noilor realități de după alegerile locale din 20 octombrie. După noul program de guvernare, după noile acțiuni ale majorității, pe baza acordului ce va fi negociat.

P.S. Faptul de a sublinia realități și fapte, acte și documente, nu înseamnă să dai indicații nimănui. E responsabilitatea asumată a unui editorialist să o facă. Cei care nu pricep, folosesc doar etichete. Cei care doresc să înțeleagă, înțeleg. Ca și cei care știu să primească mesajele pe diferitele canele publice și nepublice între două state. Unele prin depeșe diplomatice nepublice, altele prin declarații în spatele ușilor închise către partenerii din Republica Moldova, altele prin gesturi, răceli sau lipsa gesturilor reciproce, altele prin luări de poziții neoficiale publice, prin mesaje în diferite medii și, la final, prin luări de poziții oficiale: publice, mai puțin diplomatice și mult mai explicite. Depinde doar de gradul de înțelegere al adresantului acestor mesaje nivelul la care se face comunicarea. Și costurile mesajului.