Ivan Ivanovici s-a culcat pe la ora zece, dar abia pe la unu şi un sfert a reuşit să aţipească. Şi imediat şi-a deschis ochii. Ceva se întâmpla. Se scutura blocul. Se cutremura tavanul şi se zgâlţâia podeaua pe care călca. Era cutremur. S-a adăpostit în cadrul uşii, unde credea el că ar putea să scape mai uşor. Se zguduia însă şi uşa şi pe Ivan Ivanovici începu să-l săgeteze în piept şi s-a scurs pe podea ca un gălbenuş de ou. Îl înţepa inima şi pastilele i-au rămas pe noptieră.

Îl înţepa tot mai tare şi pe Ivan Ivanovici l-a năpădit spaima. Se temea că i-o venit ceasul. Fie, fie ce o fi, şi-a zis, şi a ieşit din rama uşii şi a început să străbată încăperea cu mâinile ridicate deasupra capului, ca să-şi apere scăfârlia de eventualele bucăţi de tencuială, dacă acestea s-ar fi rupt din tavan şi s-ar fi prăbuşit peste el, în direcţia noptierei lipită de pat, pe care scânteia  încurajator pastila salvatoare, pe care când şi-a băgat-o sub limbă,s-a terminat şi cutremurul, dar inima, oricum, continua să-l doară.  Ba mai mult chiar, acum când casa nu se mai zdruncina, parcă îl împungea şi mai tare. Începu să injure. Înjura munţii din România, care i-a provocat durerea asta de inimă. Cum oare e posibil să-l doară inima tocmai acum când preşedintele său, Igor Igor Nicolaevici Dodon, l-a demis pe Şalaru? Asta nu putea să înţeleagă. Pentru că de când Şalaru a fost numit ministru, viaţa lui şi-a pierdut busola şi nu mai avea sens. Ivan Ivanovici a chemat salvarea, pentru că începu să se sufoce. Nu-i mai ajungea aer. Şi se mira el însuşi de ce i se întâmpla, pentru că ar fi trebuit să fie invers: să se bucure că Igor Nicolaevici l-a demis pe Şalaru, dar nu să se sperie în halul ăsta de un cutremur, de care nu s-a temut în viaţa lui niciodată.

Medicul de la salvare a observat nişte schimbări în electrocardiograma sa şi a comparat-o cu ultima, cu cea de ieri, când din nou s-a simţit rău şi a chemat salvarea. Erau la fel. Avea o insuficienţă cardiacă clară, dar care preceda cutremurul.

- Problema dumneavoastră nu e de azi, ci de ieri. Ieri vi s-o întâmplat ceva. Amintiţi-vă ce! Poate, aţi păţit vreo nenorocire ceva.

Să i se fi întâmplat ieri ceva nasol? Nu-şi amintea. Dimpotrivă chiar, ieri a fost toată ziua foarte fericit.

-Dar poate aţi avut vreo mare bucurie?

-Ieri?

-Da.  Să ştiţi că şi o mare bucurie ar fi putut să vă provoace aceste probleme. Da, şi o mare bucurie, de ce vă uitaţi aşa la mine?

Da, a avut. Dintr-o dată, i s-a aprins un bec în cap. Ieri a trăit o mare bucurie când a aflat că Igor Nicolaevici Dodon l-a demis pe Şalaru. A fost aşa de bucuros că despre asta a discutat toată ziua cu prietenii săi la telefon sau la magazin unde nu a mers să cumpere ceva, ci ca să se bucurie cu prietenii săi că tipul ăla care a adus soldaţii NATO la Chişinău a fost mătrăşit din fruntea Ministerului Apărării şi că acum nimic nu-i mai putea împiedica să se bucure şi ei de viaţă.

Pe loc a înţeles de unde i se trag problemele sale cu inima, dar nu a vrut să-I povestească despre asta şi medicului, care însă, înainte să plece, l-a rugat să nu se mai bucure chiar aşa de tare, dacă nu vrea să dea de dracu. 

Medicul a plecat şi Ivan Ivanovici încerca să nu se mai bucure că Şalaru a fost demis, pentru a nu-şi trezi balaurul din inima sa. Dar nu putea. Parcă fără voia sa, faţa I se lumină şi începu să surâdă fericit: Şalaru nu mai era ministru. Ce bine era! Se gândea pe cine să mai sune ca să-I împărtăşească bucuria sa şi cum se gândi la asta, inima iar începu să-l doară. Cât ar fi dat acum să înceapă un nou cutremur ca să-i abată gândul de la Şalaru în altă parte. Acum doar un nou cutremur l-ar mai fi putut face să nu se mai bucure că Şalaru a fost demis. Pentru că ştia această bucurie s-ar putea să-I fie fatală.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine sînt cu caracter pamfletar și trebuie abordate ca atare